Frig


Mi-e frig și mâinile, ah mâinile-mi
sunt sloiuri de dorul pielii tale.
Ia un chibrit şi-aprinde focul,
am să trag o pernă pe covor
să mă așez în fața lui,
am să-mi adun genunchii
și-am să-l descant cât flacăra
va mușca lacom din lemn.
Aşteaptă-mă cu toţi copacii goi
şi scrie povestea noastră tăcută,
voi aștepta cuminte să o termini
și, când soarele o să apună
iar jarul se va domoli,
am s-o descifrez de pe pielea ta,
cu degetele treze
și ochii larg deschiși.

Unul singur


Nori negri se-adună la marginea lumii
şi varsă lacrimi grele peste noi,
un frig de moarte se strecoară parşiv
şi îngheaţă în vene clocotul roşu
al sângelui.
Ia-mă în braţe şi-adăposteşte-mă la piept
cât să-ţi aud inima cum cântă,
strânge-mă tare,
cât să-ţi pot prinde rădăcini sub piele,
sângele tău să-mi curgă
fierbinte prin vene
inima mea să te învăluie
ca un cer albastru de vară.
Mai e doar un timp
şi ne vor troieni zăpezi
pe lângă flăcări fără fum,
iarna noastră e atât de aproape
şi totuşi, la fel de departe,
îngheţul morţii n-o să ne cuprindă
ea va căuta totdeauna doi,
când noi vom fi fost demult
unul singur.

Căuş


Am să mă aplec şi-am să-ţi sărut
mâinile amândouă,
adânc, în căuş,
acolo unde linia vieţii
se întâlneşte cu linia inimii
să se îmbrăţişeze pe ascuns.
Palmele tale vor căuta însetate
urma buzelor mele în mătasea pielii
tuturor femeilor pe care,
vremelnic,
le vei mai ţine-n braţe.

Secret


Mulţi se întreabă cum de rezistă
iubirea noastră imposibilă
şi cu ce vrăji te-am ademenit
de nu mai poţi visa dincolo de
zâmbetul meu amar,
de nu mai poţi privi decât cu ochii verzi
în care toamna a ruginit castani.
Mulţi ar da orice să ştie
ce secret se ascunde sub
de contopirea asta nefirească,
eu acoperită de rănile trecutului
ca o faţă brăzdată de riduri adânci,
tu plin de cicatrici adunate din stinse războaie,
cu privirea dură a lamei de oţel
spălat în măruntaiele vrăjmaşilor.
Eu la capătul vieţii,
tu pe senin albastru,
eu lac liniştit în munte
ce-ascunde adânc furtunile trecute,
tu oglindit cer
ce-adăposteşte în palme
casa incandescentă a stelelor.
Tu să ascunzi secretul sub pleoape
şi să taci, să nu le spui
ce zeiţă şi-a muiat degetele
în apă limpede de izvor
şi ne-a desenat pe boltă pe-amândoi,
pe mine lună albă,
pe tine soare aprins
să-întindem mâinile unul spre celălalt,
eu o viaţă să te doresc,
tu un veac să mă visezi.

14258364_940764222716881_7342062013656019262_o

Frunza


Parcă ieri soarele cald de primăvară o obliga să spargă coconul comod al mugurului şi să scoată capul afară. Tare mult i-a plăcut lumea atunci, avea ceva parfumat şi strălucitor, un aer nou, aşa cum nu mai întâlnise în scurta ei vegetaţie în mugur. Simţise doar seva cum urca şi-o umplea de viaţă. Prima s-a format codiţa. Apoi, seva proaspătă a desenat-o verde crud, cu nervuri subţiri, puternice, cu margine proaspăt zimţată. Tare mândră era de rochia ei verde! O zi întreagă nici nu a văzut că suratele ei sunt toate îmbrăcate la fel. Până şi zimţii erau egal tăiaţi, ca şi ai ei. A avut ochi doar pentru ea, şi-a studiat fiecare punctişor, fiecare nervură transparentă, a strălucit în soare. Noaptea s-a lăsat pe nesimţite şi parcă i-a fost frig, ar fi vrut să poată intra la loc în mugur, dar a constatat cu stupoare că i-a rămas mic. A tremurat uşurel până dimineaţa când zorile s-au arătat cu ceaţă, fără nici o rază de soare. Verdele rochiei rămânea crud, dar nu mai avea poleiala strălucitoare cu care raza jucăuşă de ieri o împodobea. Tristă şi înfrigurată, a privit în jur. Atunci a realizat că nu e singură, crengile mamă erau pline de podoaba rochiţelor verzi a sute de frunze proaspete ce semănau ca două picături de apă cu ea. ” Hei! Cine sunteţi voi?”- le-a strigat veselă. „Suntem surorile tale!” – au răspuns ele în cor. „Ce bine-mi pare că nu sunt singură, mi-era atât de frig.” „Şi nouă ne e frig”, au răspuns ele, întristate. „Ştiţi ce? Hai să ne încălzim împreună.” „Cum?” S-ar fi strâns una în alta, dar codiţele le ţineau strâns legate de crengile din care îşi trăgeau seva. Nu se puteau apropia. Doar fremătau fără glas.

„Huuuuu!! Trebuie să aşteptaţi să creşteţi, să vă puteţi încălzi una pe alta!”- le suflă un glas rece şi le scutură pe rând. „Tu cine mai eşti?” „Eu sunt vântul. O să trec printre voi de câte ori vă voi simţi neliniştea.” „Ai putea, te rog frumos, să nu mai sufli acum? Ne e tare frig şi fără tine.” Am uitat să vă spun că frunzele se nasc direct politicoase. Învaţă politeţea de la rădăcinile adânc înfipte în pământ, le e transmisă din generaţie în generaţie, odată cu verdele crud şi seva călduţă. Vântul ştia, dar nu-i păsa prea tare. La câte generaţii de frunze cunoscuse în viaţa lui, nu-l mai impresionau câteva cuvinte frumoase. A râs şi-a plecat să zburlească alte frunze zgribulite. Era joaca lui preferată. Într-un final soarele a spart norii, a făcut gaură-n ceaţă şi şi-a trimis razele să le mângâie şi să le încălzească. A doua noapte parcă nu i-a mai fost la fel de frig. E adevărat, razele de peste zi o ajutaseră să mai crească puţin şi să mai prindă putere. Într-o săptămână crengile erau încărcate de frunze-domnişoare cu rochii verzi, înfoiate. Acum se puteau atinge una pe alta şi chemau vântul mai des să le mângâie, se adăposteau una pe alta, se atingeau cu dinţii zimţaţi ai rochiţelor şi râdeau fericite în soare. Una din surorile ei se gâdila îngrozitor. Era suficient s-o atingă cu vârful în peţiol şi leşina de râs. Avea un râs frumos, graseiat şi înveselea cu el toată coroana mamă. Uneori nici vântul nu se putea abţine şi râdea cu poftă împreuna cu ele.

Zilele treceau şi se făcea tot mai cald. Pe crengile generoase îşi făcuseră cuiburi zeci de păsărele, frunzele se treziseră cu ele într-o dimineaţă, veniseră două câte două: un el şi-o ea în fiecare. Erau frumoşi şi îndrăgostiţi, îşi ciripeau doar cuvinte de dragoste, lor le plăcea jocul ăsta şi le ascundeau de ochii trecătorilor curioşi. Iubirea e bine să stea ascunsă de ochii răi. Cuiburile s-au conturat încet, încet. Mai o crenguţă, mai o pană… Fiecare pasăre venea în zbor cu câte ceva în cioc. Un cuplu de vrăbiuţe cenuşii îşi făcuse cuibul chiar sub ea. Le ocrotea şi le petrecea cu ochii până la linia zării de câte ori îşi luau zborul. Atunci şi-a pus prima dorinţă din scurta ei viaţă de frunză. Şi-a dorit să poată zbura. Erau aşa frumoase vrăbiile când îşi întindeau aripile şi pluteau în văzduh până hăt- departe de se pierdeau în linia zării.

Într-o noapte s-a trezit sub zeci de lovituri. A scuturat capul speriată şi a simţit cum se prelinge şi cade cu zgomot pe suratele de mai jos. Ploua. Primul gând a fost de revoltă, nu mai simţise ploaie până atunci. Doar roua dimineţii îi spăla rochiţa în fiecare zi, dar aceea se aşternea uşor, cu delicateţe, nu a trezit-o niciodată cu atâta bruscheţe ca aceste picături ce cădeau neîncetat. „Hei, ce-aveţi de nu mă lăsaţi să dorm? Nu vă e bine?” Stropii erau grăbiţi, nu aveau vreme să răspundă, se rostogoleau supăraţi, unul după altul, loveau cu furie tot ce le ieşea în cale şi se spărgeau cu zbomot surd de asfalt. Toate suratele ei de pe poale aveau rochiţele murdare. Cerul era întunecat, nori grei, negri, acopereau cerul cu stele. Din când în când câte un fulger brăzda bolta şi aprindea norii. Era înfiorător. Din frunză în frunză se transmitea cumplitul zvon cum că un fulger a aprins un copac şi l-a făcut scrum. Nici nu mai putea să doarmă. suratele lăsaseră capetele resemnate, să nu mai simtă loviturile şi să lase apa să se prelingă mai uşor de pe vârf, ea nu îndrăznea, rezista cu stoicism şi încerca să apere cât putea cuibul în care vrăbiuţele se îmbrăţişau. A fost prima noapte de coşmar. Au mai urmat şi altele, dar a învăţat să le cunoască. Dimineaţa a venit cu soare strălucitor. Din ploaia de peste noapte nu mai rămâseseră decât bălţile în care se scăldau acum raze vesele de soare. Vântul adia blând, căldura razelor le-a uscat şi au rămas doar curate şi uşoare în lumina crudă. Vrăbiuţele ei se scuturau vesele şi-şi aşezau penele zburlite.

La un timp au apărut muguri noi pe lângă peţiol şi ea s-a bucurat, credea că surioare mici se vor ivi să se joace cu ea. S-au ivit flori. Delicate şi parfumate, de aur împrumutat de la razele de soare. Copacul a început să râdă cu ochii lor şi oamenii au venit să se agaţe de crengi ca să smulgă florile de aur parfumat. Multe surate au pierit atunci smulse şi aruncate fără milă pe jos. E a avut noroc, era prea sus, nu o puteau ajunge. A rămas acolo, să ocrotească cu umbra ei cuibul care avea puişori pufoşi ce ţipau cu ciocurile lor mari tivite cu galben căscate într-o veşnică cerşeală flămândă. Vrăbiile nu mai pridideau să zboare după mâncare ca să le aducă gâze şi viermişori- bunătăţi cu care să-şi hrănească odraslele frămânde. Zilele treceau la fel una după cealaltă tot mai calde, puişorii au crescut, puful a început să fie înlocuit de pene şi la un moment dat şi-au întins aripile, nu mai puteau sta locului, ţopăiau de colo colo şi încercau să-şi ia zborul după părinţii care îi încurajau cu ţipete ascuţite. Primul zbor a fost un eşec, apoi uşor, uşor, au prins putere. Făceau zilnic zboruri scurte de recunoaştere, învăţaseră să vâneze gâzele cu care se hrăneau şi cuibul rămânea tot mai des gol, până când nu s-au mai întors.

Nopţile au devenit mai lungi, reci şi primii fiori ai toamnei au făcut-o să resimtă frigul primelor zile de viaţă,  de data aceasta ceva mai pătrunzător şi mai trist. Nici suratele ei nu mai aveau frenezia de odinioară, obosiseră, nu le mai plăcea să şuşotească şi să se hârjonească aşa cum o făceau în primăvară. Toamna şi-a trimis întâi un vânt rece. Cu răsuflarea lui rece a gonit vântul jucăuş care le mângâia din primăvară. A adus cu el răsuflarea morţii care le-a îngălbenit pe rând rochiţele. Verdele rămas era zbârcit, bătrân şi se transforma în galben auriu la început, roşcat cu timpul, până se usca şi mureau. Una câte una, suratele ei îşi pierdeau vigoarea, îşi desprindeau codiţa de creanga mamă şi îşi dădeau drumul în zbor lin. O viaţă întreagă şi-a dorit să poată zbura şi vedea acum că zborul unei frunze nu are nimic spectaculos în el. E doar o cădere lină menită să îngroaşe un covor mort la rădăcina copacului. Zilele au devenit triste, ploile îndelungi şi sâcâitoare, viaţa s-a îngreunat până a ajuns o povară. Nu-i venea să mai deschidă ochii să privească în jur, privea doar în ea, printre amintirile adunate în atâtea zile frumoase de-a lungul verii. Nu regreta nimic, aştepta cu resemnare ziua în care codiţa ei nu va mai rezista şi se va desprinde lăsând-o să plutească în zbor lin pe ultimul drum.

Despre identităţi


Prin 2006 mi-a expirat buletinul vechi şi-a trebuit să trec şi eu ca tot omul pe la poliţie, să-mi fac altul.
Mă ia Stăncioiu de mână (că doar nu era să mă duc singură, să-mi facă poliţistul ceva, acolo, pe birou, Doamne fereşte) şi purcedem la poliţie.
Stăm cuminţi la coadă (vreo 3 ore jumate) şi, în sfârşit, mă văd aşezată pe scaun şi mă hlizesc în aparat pentru poză. Nu vă spun cum arătam în poza aia, că nu-i frumos. M-am speriat şi eu, e suficient (şi eu chiar sunt obişnuită cu faţa mea total neadecvată în poze, ştiu că n-am fost niciodată fotogenică -nu c-aş fi cu mult mai frumoasă în realitate).
Buunn, mă aşez, mă holbez, Stăncioiu face o glumă proastă lângă mine, eu roşesc, poliţistul zâmbeşte în barbă (deşi era ras, se aude acolo în spate?), dau cu subsemnatul şi rămâne să mă întorc peste ceva timp să ridic actul de identitate fără de care mă simţeam pierdută prin oraş. Frate, e chiar aiurea să circuli aşa, fără identitate.
Trece o săptămână, trec două, identitatea mea pierdută-n spaţiu, nu voia să se arate deloc. Fac ce fac, dau o fugă la poliţie să întreb de ea. Nimic. Nada. Veniţi peste două zile, peste trei, săptămâna viitoare siiigur.
După trei săptămâni, când începusem să-mi pierd orice speranţă, dă Dumnezeu şi aud „Da, imediat, luaţi loc”. Uf, am răsuflat uşurată şi am luat loc. Era sâmbătă dimineaţa şi eram fericită că trec şi eu prin piaţă ca un om normal, cu identitatea nouă, intactă. Poliţistul caută ce caută într-o cutie, apoi scrie într-un registru şi-mi întinde bucata lucioasă de plastic. Înainte de-a mă pune să semnez de primire îl pune aghiuţă să mă îndemne „Vă rog să citiţi, să vedeţi dacă nu e greşit ceva în conţinut.”
Uite ce om atent, îmi zic în sinea mea şi mă întreb ce puii mei ar putea fi greşit că doar am completat bine toate datele şi poliţaiul dinainte le-a repetat după mine. Mă uit la nume, e ok, prenumele la fel, adresa completă, cea la care poposeam în fiecare seară, codul numeric personal bun (că aici mai greşeau cei dinainte), avea emitent, dată întocmire şi dată expirare, e ok, zic. Semnez şi dau să mulţumesc să plec când îmi arunc pentru ultima dată privirea pe datele înscrise acolo şi înţepenesc.
Nu citisem locul naşterii şi numele părinţilor. Locul era ok, (cine nu ştie să scrie orş. Bechet, să fim serioşi), dar numele, ah numele! Pe tata îl cheamă Iosif. Pe mama Paula (că aşa au botezat-o bunicii, după naşa ei, apoi i-au schimbat şi numele tot după naşă când cea din urmă s-a îmbolnăvit de-o boală ce nu trebuia s-o mai găsească). Ce credeţi? Poliţistului i-a fost foame! Mâncase şi el un amărât de „a”. Primul din numele mamei.
Am roşit, m-am întors, i-am întins omului cartea cu identitatea şi i-am zis suav „Ştiţi, ar fi totuşi o greşeală. Pe mama mea o cheamă Paula. Nu neg prezenţa obligatorie a celei înscrise acolo, totuşi, era nevoie şi de-o femeie ca să mă facă.”. Ăla, săracul, să cadă de pe scaun. Până la uşă m-a condus cu temenele şi scuze, cu promisiunea că luni o să-l găsesc gata cu siguranţă şi cu toate datele în regulă.
În 2014 mi-am schimbat iar identitatea. Nu mă mai chema Stăncioiu. Poliţistul de la Bechet a fost un dulce, mi-a făcut 10 poze în zece poziţii, până a găsit una acceptabilă pentru un aşa eveniment şi act şi nu a mai greşit nici măcar o literă. E actul perfect.

Aripa cu inima


Mi te-ai ascuns în piept o vreme – acolo,
sub a treia coastă,
cea din care m-ai modelat atunci, la început.
Aveam aripi, zburam dimineaţa
deasupra lumii, să dau bineţe soarelui.
Tu-mi creşteai sub coaste
ca pâinea dospită în căpistere cioplită
din carne fragedă de arin tânăr.
Te simţeam cald, întreg, rotund,
mi te făcusei prea plin, îţi creşteau aripi.
Când ţi-ai ascuţit ghearele m-ai sfâşiat
şi-ai luat cu tine inima şi aripa stângă.
M-ai lăsat să tânjesc după cerul înalt, eu,
biată pasăre şchioapă de aripa cu inima.

Despre toate şi nimic. De oameni


Pe vremuri…. Wow, cum sună asta! Am vrut să spun „pe vremea mea”, mi s-a părut însă c-aş fi mai tânără decât expresia şi nu mi se potriveşte. Acum am dat-o direct cu oiştea-n gard, că vremurile alea pot fi imemoriale. Să revin, zic.

Am copilărit la ţară, într-un sat destul de mare din lunca Dunării. Era atât de mare că nu mai avea nevoie de alte sate ca să formeze o comună, aşa că era el şi sat şi comună la un loc. De la mine până la Dunăre sunt ceva mai mult de 4 km. De la bunicii mei la Dunăre era cât un Jieţ cu apă limpede. Nu-mi plăcea la noi, „în Deal”, era totul aliniat, bine măsurat, împărţit, parcelat, astfel încât noi să nu avem curtea mai mare ca vecinul Menghis şi nici ca vecina Dorina, din faţă.

La bunici satul se numea „în Vale”. Adică, satul vechi, cum ar veni. În Vale nu era neapărat mai jos decât în Deal, ci mai aproape de Dunăre cu vreo câţiva km. Aşa se împărţeau pe vremuri distanţele, iar străzile nu aveau denumiri pompoase ca acum când noi stăm pe strada Plevnei, ca-n războiul de independenţă. Atunci oamenii stăteau pe Nisip, pe Vârâţ, în Balta lui Pică. Nume mai apropiate de ei, de viaţa de zi cu zi. Uliţa era îngustă, casele mai apropiate una de alta, nisipul mai adânc. Şerpuia, urca şi cobora coasta către Jieţ, unde se lărgea brusc şi se oprea direct în apa limpede cu ierburi pe fund şi lintiţă la suprafaţă, mormoloci, puiet de şalău şi oclei, boboci de gâscă şi copii desculţi. Aveam un sat de oameni mari şi un sat de copii ai oamenilor mari. Nu era casă în care să nu fie unul-doi de vârsta noastră.

Oamenii se cunoşteau, ştiau că Ion de pe Vârâţ era leat cu Stan din Deal şi frate cu Vasile de pe Nisip, cu Ioana de la Târg, copilul lui Tudorel şi-al Măriei din Vale. Şi dacă nu ştiau, aflau. Trecea omul pe drum, se uita în stânga şi-n dreapta, peste gard şi dacă vedea om în bătătură saluta.

  • Bună dimineaţa, măi nene!
  • Bună dimineaţa, taică! Încotro aşa devreme?
  • Ia, cu treabă la comparativă. Mă duc să-l întreb pe Tudorel de cuie de potcoave, că mi-a promis că aduce.

Sau:

  • Bună ziua, daică! Ce lucrezi?
  • Bună să-ţi fie inima! Ia, mai luai şi io cusătura asta în mână, până se mai domoleşte soarele. Tu unde plecaşi?
  • Iote, până colea, la ţaţa Floarea, că vrea să năvădească nişte aşternuturi.

  • Aha, mi-a zis şi mie alaltăieri, am văzut c-a vopsit şi lâna. I-a ieşit un albastru… Fac şi io săptămâna viitoare. Da cine-i aia de vine-ncoa, o cunoşti?

  • E Mariuţa a lui Juveac, nora Ilenei. N-o ştii? C-am fost la nunta lor în toamnă.

  • Iete, n-o cunosc. Frumoasă noră are Ileana.

  • Nora Ilenei se apropia cu ochii în pământ şi saluta când trecea pe lângă muieri.

    • Săru’mâna!
  • Să trăieşti, muică! A cui eşti tu?
  • Adică, vezi Doamne, să intre cu ea in vorbă, să se cunoască direct, că de ştiut ştia de-acu’ a cui e, doar ce-i spusese megieşa. Aungea să se ştie satul om cu om şi să se respecte unul pe celălalt. La nunţi se aduna tot leatul, la înmormântări la fel. Şi cine nu venea după alai, ieşea la poartă, să participe cumva şi la bucuria şi la durerea celorlalţi. La nuntă mai dădeau un chiot, mai beau o gură de vin, la înmormântare mai vărsau o lacrimă şi-o picătură din vinul roşu pe care bărbaţii îl cărau în găleţi împodobite cu prosop în urma mortului. Să fie de sufletul lui. Că om bun a fost.

    Dacă nu salutai când treceai pe drum erai prost crescut şi nu erai de încredere, nu meritai să rămâi in satul lor. Te adoptau cu naturaleţe cu o singură bineţe şi te expulzau la fel de natural şi repede în lipsa ei. Mare ruşine era pe capul cui nu ştia să salute, nimeni nu-l băga în seamă.

    • Cine, bă, mutul ăla care nu ştie nici să deschidă gura să zică „bună ziua”? Ăla de-are prune în gură când vorbeşte? Du-te, bă, d-aci cu el cu tot, nu-mi trebuie mie oameni de ăştia cu nasul pe sus. Nu vezi că nu-i ajungi cu prăjina la nas?

    De fapt, expresia nu era aşa. Zicea „ Ia dă-l dracu’, taică, ăstuia nu-i dai cu curul de nas, nu vezi?” Adică un închipuit ca el nu are ce căuta în gaşca noastră, clar. Şi nu căuta. Erau nişte reguli nescrise care-ţi asigurau apartenenţa la acel grup exclusivist. Cei din afară erau ei, alţii, nu aveau ce căuta în satul nostru, nu se asemănau cu noi. Ăia erau dăbuleni, călărăşeni, lişteveni, sadoveni, orăşeni, altceva. Erau parte din grupurile lor, delimitate de graniţe imaginare. Fiecare cu obiceiuri şi tradiţii proprii, cu particularităţi, câte ceva distinct doar al satului din care venea, ceva ce-i dădea acea unicitate în bine, sau în rău.

    De ce v-am povestit toate astea? Sinceră să fiu, habar n-am. Doar mi-e dor de oameni şi de vremuri de demult. De omenie, de naturaleţe, de grija faţă de celălalt, de bun-simţ şi atenţia cu care te porţi astfel încât să nu faci rău celui de lângă tine, să nu-l jigneşti că şi tu eşti ca el. Mi-e dor de responsabilitate şi asumare, de respect. Mi-e dor de oameni simpli care să te primească cu braţele deschise şi să nu încerce să profite de tine doar pentru că eşti om bun.

    Acum trecem unul pe lângă celălalt şi ne înjurăm în gând.Oamenii se privesc încruntaţi şi-şi invidiază zâmbetul. „Iote-al dracu’, ăsta are chef de rânjit fasolea la mine de parc-am fi crescut împreună.” Am vecini care aşteaptă să-i salut, mă privesc cruciş şi strâng buzele, ca nu cumva să le iasă acel „bună ziua” natural dintre ele. Să nu le scape vreo bineţe care să-i păgubească pe ei de binele pe care mi-l doresc mie. Oameni tineri, bărbaţi, care nu ştiu să răspundă la salut, care te împing când trec pe lângă tine ca să-şi facă loc, care-ţi închid uşa în nas deşi te cunosc, treceţi zilnic unul pe lângă celălalt pe scări.

    Mda. Doar mi-e dor de oameni.

    Cea Mercan


    Cearşaful pătat de medicamente, sudoare şi mizerie se mototolise ud sub corpul firav al copilului în agonie şi lăsa la vedere salteaua vărgată ce cunoscuse în viaţa ei prea multă suferinţă ca să-şi mai poată îndeplini menirea de a odihni trupuri. În ea se simţeau cocoloaşe mari de câlţi ce împungeau în pielea întinsă pe coaste.

    Avea ochii duşi în fundul capului, obrajii supţi şi pe frunte, sub părul negru, creşteau broboane mari de transpiraţie ce se prelingeau apoi pe perna ce căpătase o tentă umedă, cenuşie. Pe noptiera de metal ruginit de la capul patului era o cană cu apă din care o infirmieră îi mai uda din când în când buzele. Îngrijorată, femeia nu se mai dezlipise de patul lui de două zile, de când trimisese vorbă în sat să vină nefericiţii ăia să-l ia să moară acasă, să nu se mai chinuie singur între străini. Îl cunoştea pe tată, crescuseră împreună şi i-a fost milă ca de copilul ei. Adormise pe scaunul tare, cu capul pe salteaua de câlţi. Acum îşi aşezase cât de cât basmaua peste părul strâns bine în coade prinse cu ace, în coc, la spate, dăduse cu apă rece pe faţă şi se apucase să-l şteargă pe mâini cu un şervet înmuiat în apă. Freca uşor cu şervetul ud şi vorbea mai mult ca să-şi audă glasul.

    Taci, maică, să vină tac-tu să vedem ce-ţi facem, nu te lăsăm să mori cu zile pe patul ăsta murdar. Ia un pic de apă, să-ţi mai scadă fierbinţeala, ia cu mama, nu muri, că se răsuceşte mă-ta în mormânt şi nu mă iartă de acolo de unde o fi, dacă te las.

    Copilul lupta, se agăţa cu toate puterile de firul firav al vieţii. Noaptea trecută o visase pe maică-sa aşa cum nu o văzuse niciodată. Tânără şi frumoasă, cu coade negre, lungi, venise să-i dea ţâţă. “Ia de mănâncă, puiul mamei, că tare mă mai dor ţâţele de dorul tău, că m-am dus maică cu laptele tot după mine şi tu ai rămas flămând. Ia cu mama, să mă uşurez şi eu.” Aşa-l îndemna şi el întorcea capul scârbit şi o împingea cu mâna să-l lase în pace. Ruşine ar fi fost, băiat mare să sugă la mă-sa.

    A ajuns în spital cu glezna făcută praf de copita taurului şi-a mai fost conştient câteva ore. Apoi s-a zbătut între viaţă şi moarte iar acum, fierbinţeala, piciorul care se-nvineţise până la genunchi, durerile atroce îl topeau. “Cea, Mercan, mânca-te-ar boala să te mănânce!” Avusese şi el o ambiţie, să pună doi boi la car şi să plece cu ei la câmp, să pocnească din bici şi să strige să-l audă satul “Cea, Mercan! Hăis Bujor”. Pentru visul ăsta muncea ca un om mare. De săptămâna trecută de când tăuraşul îl trântise şi-l călcase, nu mai ştia ce se întâmplă cu el, cum a ajuns acasă, cum l-au adus la spital, ce i-au făcut aici. S-a ţinut el cât s-a ţinut de funie, să nu-l scape, până la urmă tot i-a dat drumul. Avea şi acum umărul negru, umflat, urme adânci de zgârieturi pe spate. Cum se târâse peste pietre. Când delira nu mai simţea durerea. Trăia în lumea de vedenie, striga la boi şi se mândrea cu biciul din piele împletită pe care se făcea că i-l făcuse până la urmă tac-su.

    *

    – Bine că ai venit, nea Costică! Trebuie să operăm băiatul de urgenţă, să-i tăiem piciorul. Nu mai avem ce-i face, a făcut cangrenă, dacă nu-l tăiem moare. 

    Ţăranul s-a prăbuşit pe marginea patului cu capul în palme. A privit la copilul lui ajuns piele şi os, l-a văzut cum se chinuie şi-a închipuit că-l vede şchiop, într-un picior, că se chinuie să ţină piept golanilor din sat pentru tot restul vieţii. I-a venit să-l strângă de gât pe doctorul care îi spunea cu seninătate că vrea să-i lase copilul schilod.

    –Nu aşa ne-a fost vorba, domn’ doctor! Când ţi l-am adus nu era aşa. Atunci ai promis că se face bine dacă-l las aici şi acum îl găsesc pe jumătate mort? De ce mi omori copilul, neică, ce-ai cu el? Ce rău v-am făcut eu, mă, de vreţi să-mi schilodiţi copilul? Nu tăiaţi nimic, îl iau acasă, ‘tu-vă ceara mamii voastre de criminali, mi-l iau acasă şi mi-l fac eu bine. 

    –Măi, nea Costică, ce vorbe sunt astea? Cum îţi permiţi să mă jigneşti? Vezi că acu’ chem jandarmul, fir-aţi ai dracului de nespălaţi. Vrea omul să vă facă bine şi voi îi daţi în cap. 

    –Taci, ‘tu-ţi grijania mă-tii, dacă vrei să mai vezi lumina zilei, taci, că nu răspund de mine şi te strâng de gât. Dă-mi copilul acasă şi lasă-mă-n durerea mea, a adăugat ţăranul, cu obidă, printre dinţi. Doctorul l-a privit cu atenţie şi s-a speriat de cruzimea cu care era privit.

    –Eu ţi-l dau, dar dai semnătură că refuzi tratamentul şi îţi asumi răspunderea dacă moare. Eu mă spăl pe mâini de voi. 

    –Spală-te, ‘tu-ţi răspunderea ta de doctor, spală-te. Dă să semnez, copilul că mi l-ai omorât deja.

    L-a luat, l-a dus în braţe până la car şi l-a aşezat pe paie, cu grijă, cât de uşor a putut. Când piciorul a atins scândura carului copilul a urlat.

    Taci cu tata, că te duc acasă şi te face tăicuţu bine. Taci taicule, că nu te mai las la măcelarii ăştia, lasă că oi ştii eu cum te-oi ţine, numai tu să nu-mi mori, copile, rezistă, băiatul tatei, rezistă. 

    O babă pricepută în leacuri i-a desfăcut pansamentul sub care colcăiau viermii, l-a curăţat şi l-a legat cu plante de leac pe care le-a tot schimbat cât i-a zis descântece doar de ea ştiute. Dumnezeu le-a ascultat şi i-a vindecat copilului piciorul şi mintea cuprinsă de fierbinţeală şi l-a ridicat de pe patul de boală întreg, doar cu o gleznă diformă ce-avea să poarte în cicatricile ei toată suferinţa copilăriei. Când a deschis ochii şi a cerut de mâncare, Costică a plâns ca un copil pentru prima dată în viaţa lui de om încercat de soartă. S-a ridicat şi-a plecat la spital să-l scuipe în ochi pe doctorul ce-a vrut să-i mutileze copilul.