Mulţi se întreabă cum de rezistă
iubirea noastră imposibilă
şi cu ce vrăji te-am ademenit
de nu mai poţi visa dincolo de
zâmbetul meu amar,
de nu mai poţi privi decât cu ochii verzi
în care toamna a ruginit castani.
Mulţi ar da orice să ştie
ce secret se ascunde sub
de contopirea asta nefirească,
eu acoperită de rănile trecutului
ca o faţă brăzdată de riduri adânci,
tu plin de cicatrici adunate din stinse războaie,
cu privirea dură a lamei de oţel
spălat în măruntaiele vrăjmaşilor.
Eu la capătul vieţii,
tu pe senin albastru,
eu lac liniştit în munte
ce-ascunde adânc furtunile trecute,
tu oglindit cer
ce-adăposteşte în palme
casa incandescentă a stelelor.
Tu să ascunzi secretul sub pleoape
şi să taci, să nu le spui
ce zeiţă şi-a muiat degetele
în apă limpede de izvor
şi ne-a desenat pe boltă pe-amândoi,
pe mine lună albă,
pe tine soare aprins
să-întindem mâinile unul spre celălalt,
eu o viaţă să te doresc,
tu un veac să mă visezi.