Frunza


Parcă ieri soarele cald de primăvară o obliga să spargă coconul comod al mugurului şi să scoată capul afară. Tare mult i-a plăcut lumea atunci, avea ceva parfumat şi strălucitor, un aer nou, aşa cum nu mai întâlnise în scurta ei vegetaţie în mugur. Simţise doar seva cum urca şi-o umplea de viaţă. Prima s-a format codiţa. Apoi, seva proaspătă a desenat-o verde crud, cu nervuri subţiri, puternice, cu margine proaspăt zimţată. Tare mândră era de rochia ei verde! O zi întreagă nici nu a văzut că suratele ei sunt toate îmbrăcate la fel. Până şi zimţii erau egal tăiaţi, ca şi ai ei. A avut ochi doar pentru ea, şi-a studiat fiecare punctişor, fiecare nervură transparentă, a strălucit în soare. Noaptea s-a lăsat pe nesimţite şi parcă i-a fost frig, ar fi vrut să poată intra la loc în mugur, dar a constatat cu stupoare că i-a rămas mic. A tremurat uşurel până dimineaţa când zorile s-au arătat cu ceaţă, fără nici o rază de soare. Verdele rochiei rămânea crud, dar nu mai avea poleiala strălucitoare cu care raza jucăuşă de ieri o împodobea. Tristă şi înfrigurată, a privit în jur. Atunci a realizat că nu e singură, crengile mamă erau pline de podoaba rochiţelor verzi a sute de frunze proaspete ce semănau ca două picături de apă cu ea. ” Hei! Cine sunteţi voi?”- le-a strigat veselă. „Suntem surorile tale!” – au răspuns ele în cor. „Ce bine-mi pare că nu sunt singură, mi-era atât de frig.” „Şi nouă ne e frig”, au răspuns ele, întristate. „Ştiţi ce? Hai să ne încălzim împreună.” „Cum?” S-ar fi strâns una în alta, dar codiţele le ţineau strâns legate de crengile din care îşi trăgeau seva. Nu se puteau apropia. Doar fremătau fără glas.

„Huuuuu!! Trebuie să aşteptaţi să creşteţi, să vă puteţi încălzi una pe alta!”- le suflă un glas rece şi le scutură pe rând. „Tu cine mai eşti?” „Eu sunt vântul. O să trec printre voi de câte ori vă voi simţi neliniştea.” „Ai putea, te rog frumos, să nu mai sufli acum? Ne e tare frig şi fără tine.” Am uitat să vă spun că frunzele se nasc direct politicoase. Învaţă politeţea de la rădăcinile adânc înfipte în pământ, le e transmisă din generaţie în generaţie, odată cu verdele crud şi seva călduţă. Vântul ştia, dar nu-i păsa prea tare. La câte generaţii de frunze cunoscuse în viaţa lui, nu-l mai impresionau câteva cuvinte frumoase. A râs şi-a plecat să zburlească alte frunze zgribulite. Era joaca lui preferată. Într-un final soarele a spart norii, a făcut gaură-n ceaţă şi şi-a trimis razele să le mângâie şi să le încălzească. A doua noapte parcă nu i-a mai fost la fel de frig. E adevărat, razele de peste zi o ajutaseră să mai crească puţin şi să mai prindă putere. Într-o săptămână crengile erau încărcate de frunze-domnişoare cu rochii verzi, înfoiate. Acum se puteau atinge una pe alta şi chemau vântul mai des să le mângâie, se adăposteau una pe alta, se atingeau cu dinţii zimţaţi ai rochiţelor şi râdeau fericite în soare. Una din surorile ei se gâdila îngrozitor. Era suficient s-o atingă cu vârful în peţiol şi leşina de râs. Avea un râs frumos, graseiat şi înveselea cu el toată coroana mamă. Uneori nici vântul nu se putea abţine şi râdea cu poftă împreuna cu ele.

Zilele treceau şi se făcea tot mai cald. Pe crengile generoase îşi făcuseră cuiburi zeci de păsărele, frunzele se treziseră cu ele într-o dimineaţă, veniseră două câte două: un el şi-o ea în fiecare. Erau frumoşi şi îndrăgostiţi, îşi ciripeau doar cuvinte de dragoste, lor le plăcea jocul ăsta şi le ascundeau de ochii trecătorilor curioşi. Iubirea e bine să stea ascunsă de ochii răi. Cuiburile s-au conturat încet, încet. Mai o crenguţă, mai o pană… Fiecare pasăre venea în zbor cu câte ceva în cioc. Un cuplu de vrăbiuţe cenuşii îşi făcuse cuibul chiar sub ea. Le ocrotea şi le petrecea cu ochii până la linia zării de câte ori îşi luau zborul. Atunci şi-a pus prima dorinţă din scurta ei viaţă de frunză. Şi-a dorit să poată zbura. Erau aşa frumoase vrăbiile când îşi întindeau aripile şi pluteau în văzduh până hăt- departe de se pierdeau în linia zării.

Într-o noapte s-a trezit sub zeci de lovituri. A scuturat capul speriată şi a simţit cum se prelinge şi cade cu zgomot pe suratele de mai jos. Ploua. Primul gând a fost de revoltă, nu mai simţise ploaie până atunci. Doar roua dimineţii îi spăla rochiţa în fiecare zi, dar aceea se aşternea uşor, cu delicateţe, nu a trezit-o niciodată cu atâta bruscheţe ca aceste picături ce cădeau neîncetat. „Hei, ce-aveţi de nu mă lăsaţi să dorm? Nu vă e bine?” Stropii erau grăbiţi, nu aveau vreme să răspundă, se rostogoleau supăraţi, unul după altul, loveau cu furie tot ce le ieşea în cale şi se spărgeau cu zbomot surd de asfalt. Toate suratele ei de pe poale aveau rochiţele murdare. Cerul era întunecat, nori grei, negri, acopereau cerul cu stele. Din când în când câte un fulger brăzda bolta şi aprindea norii. Era înfiorător. Din frunză în frunză se transmitea cumplitul zvon cum că un fulger a aprins un copac şi l-a făcut scrum. Nici nu mai putea să doarmă. suratele lăsaseră capetele resemnate, să nu mai simtă loviturile şi să lase apa să se prelingă mai uşor de pe vârf, ea nu îndrăznea, rezista cu stoicism şi încerca să apere cât putea cuibul în care vrăbiuţele se îmbrăţişau. A fost prima noapte de coşmar. Au mai urmat şi altele, dar a învăţat să le cunoască. Dimineaţa a venit cu soare strălucitor. Din ploaia de peste noapte nu mai rămâseseră decât bălţile în care se scăldau acum raze vesele de soare. Vântul adia blând, căldura razelor le-a uscat şi au rămas doar curate şi uşoare în lumina crudă. Vrăbiuţele ei se scuturau vesele şi-şi aşezau penele zburlite.

La un timp au apărut muguri noi pe lângă peţiol şi ea s-a bucurat, credea că surioare mici se vor ivi să se joace cu ea. S-au ivit flori. Delicate şi parfumate, de aur împrumutat de la razele de soare. Copacul a început să râdă cu ochii lor şi oamenii au venit să se agaţe de crengi ca să smulgă florile de aur parfumat. Multe surate au pierit atunci smulse şi aruncate fără milă pe jos. E a avut noroc, era prea sus, nu o puteau ajunge. A rămas acolo, să ocrotească cu umbra ei cuibul care avea puişori pufoşi ce ţipau cu ciocurile lor mari tivite cu galben căscate într-o veşnică cerşeală flămândă. Vrăbiile nu mai pridideau să zboare după mâncare ca să le aducă gâze şi viermişori- bunătăţi cu care să-şi hrănească odraslele frămânde. Zilele treceau la fel una după cealaltă tot mai calde, puişorii au crescut, puful a început să fie înlocuit de pene şi la un moment dat şi-au întins aripile, nu mai puteau sta locului, ţopăiau de colo colo şi încercau să-şi ia zborul după părinţii care îi încurajau cu ţipete ascuţite. Primul zbor a fost un eşec, apoi uşor, uşor, au prins putere. Făceau zilnic zboruri scurte de recunoaştere, învăţaseră să vâneze gâzele cu care se hrăneau şi cuibul rămânea tot mai des gol, până când nu s-au mai întors.

Nopţile au devenit mai lungi, reci şi primii fiori ai toamnei au făcut-o să resimtă frigul primelor zile de viaţă,  de data aceasta ceva mai pătrunzător şi mai trist. Nici suratele ei nu mai aveau frenezia de odinioară, obosiseră, nu le mai plăcea să şuşotească şi să se hârjonească aşa cum o făceau în primăvară. Toamna şi-a trimis întâi un vânt rece. Cu răsuflarea lui rece a gonit vântul jucăuş care le mângâia din primăvară. A adus cu el răsuflarea morţii care le-a îngălbenit pe rând rochiţele. Verdele rămas era zbârcit, bătrân şi se transforma în galben auriu la început, roşcat cu timpul, până se usca şi mureau. Una câte una, suratele ei îşi pierdeau vigoarea, îşi desprindeau codiţa de creanga mamă şi îşi dădeau drumul în zbor lin. O viaţă întreagă şi-a dorit să poată zbura şi vedea acum că zborul unei frunze nu are nimic spectaculos în el. E doar o cădere lină menită să îngroaşe un covor mort la rădăcina copacului. Zilele au devenit triste, ploile îndelungi şi sâcâitoare, viaţa s-a îngreunat până a ajuns o povară. Nu-i venea să mai deschidă ochii să privească în jur, privea doar în ea, printre amintirile adunate în atâtea zile frumoase de-a lungul verii. Nu regreta nimic, aştepta cu resemnare ziua în care codiţa ei nu va mai rezista şi se va desprinde lăsând-o să plutească în zbor lin pe ultimul drum.

3 gânduri despre „Frunza

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.