bătrâneţe

de

Frunza


Parcă ieri soarele cald de primăvară o obliga să spargă coconul comod al mugurului şi să scoată capul afară. Tare mult i-a plăcut lumea atunci, avea ceva parfumat şi strălucitor, un aer nou, aşa cum nu mai întâlnise în scurta ei vegetaţie în mugur. Simţise doar seva cum urca şi-o umplea de viaţă. Prima s-a format codiţa. Apoi, seva proaspătă a desenat-o verde crud, cu nervuri subţiri, puternice, cu margine proaspăt zimţată. Tare mândră era de rochia ei verde! O zi întreagă nici nu a văzut că suratele ei sunt toate îmbrăcate la fel. Până şi zimţii erau egal tăiaţi, ca şi ai ei. A avut ochi doar pentru ea, şi-a studiat fiecare punctişor, fiecare nervură transparentă, a strălucit în soare. Noaptea s-a lăsat pe nesimţite şi parcă i-a fost frig, ar fi vrut să poată intra la loc în mugur, dar a constatat cu stupoare că i-a rămas mic. A tremurat uşurel până dimineaţa când zorile s-au arătat cu ceaţă, fără nici o rază de soare. Verdele rochiei rămânea crud, dar nu mai avea poleiala strălucitoare cu care raza jucăuşă de ieri o împodobea. Tristă şi înfrigurată, a privit în jur. Atunci a realizat că nu e singură, crengile mamă erau pline de podoaba rochiţelor verzi a sute de frunze proaspete ce semănau ca două picături de apă cu ea. ” Hei! Cine sunteţi voi?”- le-a strigat veselă. „Suntem surorile tale!” – au răspuns ele în cor. „Ce bine-mi pare că nu sunt singură, mi-era atât de frig.” „Şi nouă ne e frig”, au răspuns ele, întristate. „Ştiţi ce? Hai să ne încălzim împreună.” „Cum?” S-ar fi strâns una în alta, dar codiţele le ţineau strâns legate de crengile din care îşi trăgeau seva. Nu se puteau apropia. Doar fremătau fără glas.

„Huuuuu!! Trebuie să aşteptaţi să creşteţi, să vă puteţi încălzi una pe alta!”- le suflă un glas rece şi le scutură pe rând. „Tu cine mai eşti?” „Eu sunt vântul. O să trec printre voi de câte ori vă voi simţi neliniştea.” „Ai putea, te rog frumos, să nu mai sufli acum? Ne e tare frig şi fără tine.” Am uitat să vă spun că frunzele se nasc direct politicoase. Învaţă politeţea de la rădăcinile adânc înfipte în pământ, le e transmisă din generaţie în generaţie, odată cu verdele crud şi seva călduţă. Vântul ştia, dar nu-i păsa prea tare. La câte generaţii de frunze cunoscuse în viaţa lui, nu-l mai impresionau câteva cuvinte frumoase. A râs şi-a plecat să zburlească alte frunze zgribulite. Era joaca lui preferată. Într-un final soarele a spart norii, a făcut gaură-n ceaţă şi şi-a trimis razele să le mângâie şi să le încălzească. A doua noapte parcă nu i-a mai fost la fel de frig. E adevărat, razele de peste zi o ajutaseră să mai crească puţin şi să mai prindă putere. Într-o săptămână crengile erau încărcate de frunze-domnişoare cu rochii verzi, înfoiate. Acum se puteau atinge una pe alta şi chemau vântul mai des să le mângâie, se adăposteau una pe alta, se atingeau cu dinţii zimţaţi ai rochiţelor şi râdeau fericite în soare. Una din surorile ei se gâdila îngrozitor. Era suficient s-o atingă cu vârful în peţiol şi leşina de râs. Avea un râs frumos, graseiat şi înveselea cu el toată coroana mamă. Uneori nici vântul nu se putea abţine şi râdea cu poftă împreuna cu ele.

Zilele treceau şi se făcea tot mai cald. Pe crengile generoase îşi făcuseră cuiburi zeci de păsărele, frunzele se treziseră cu ele într-o dimineaţă, veniseră două câte două: un el şi-o ea în fiecare. Erau frumoşi şi îndrăgostiţi, îşi ciripeau doar cuvinte de dragoste, lor le plăcea jocul ăsta şi le ascundeau de ochii trecătorilor curioşi. Iubirea e bine să stea ascunsă de ochii răi. Cuiburile s-au conturat încet, încet. Mai o crenguţă, mai o pană… Fiecare pasăre venea în zbor cu câte ceva în cioc. Un cuplu de vrăbiuţe cenuşii îşi făcuse cuibul chiar sub ea. Le ocrotea şi le petrecea cu ochii până la linia zării de câte ori îşi luau zborul. Atunci şi-a pus prima dorinţă din scurta ei viaţă de frunză. Şi-a dorit să poată zbura. Erau aşa frumoase vrăbiile când îşi întindeau aripile şi pluteau în văzduh până hăt- departe de se pierdeau în linia zării.

Într-o noapte s-a trezit sub zeci de lovituri. A scuturat capul speriată şi a simţit cum se prelinge şi cade cu zgomot pe suratele de mai jos. Ploua. Primul gând a fost de revoltă, nu mai simţise ploaie până atunci. Doar roua dimineţii îi spăla rochiţa în fiecare zi, dar aceea se aşternea uşor, cu delicateţe, nu a trezit-o niciodată cu atâta bruscheţe ca aceste picături ce cădeau neîncetat. „Hei, ce-aveţi de nu mă lăsaţi să dorm? Nu vă e bine?” Stropii erau grăbiţi, nu aveau vreme să răspundă, se rostogoleau supăraţi, unul după altul, loveau cu furie tot ce le ieşea în cale şi se spărgeau cu zbomot surd de asfalt. Toate suratele ei de pe poale aveau rochiţele murdare. Cerul era întunecat, nori grei, negri, acopereau cerul cu stele. Din când în când câte un fulger brăzda bolta şi aprindea norii. Era înfiorător. Din frunză în frunză se transmitea cumplitul zvon cum că un fulger a aprins un copac şi l-a făcut scrum. Nici nu mai putea să doarmă. suratele lăsaseră capetele resemnate, să nu mai simtă loviturile şi să lase apa să se prelingă mai uşor de pe vârf, ea nu îndrăznea, rezista cu stoicism şi încerca să apere cât putea cuibul în care vrăbiuţele se îmbrăţişau. A fost prima noapte de coşmar. Au mai urmat şi altele, dar a învăţat să le cunoască. Dimineaţa a venit cu soare strălucitor. Din ploaia de peste noapte nu mai rămâseseră decât bălţile în care se scăldau acum raze vesele de soare. Vântul adia blând, căldura razelor le-a uscat şi au rămas doar curate şi uşoare în lumina crudă. Vrăbiuţele ei se scuturau vesele şi-şi aşezau penele zburlite.

La un timp au apărut muguri noi pe lângă peţiol şi ea s-a bucurat, credea că surioare mici se vor ivi să se joace cu ea. S-au ivit flori. Delicate şi parfumate, de aur împrumutat de la razele de soare. Copacul a început să râdă cu ochii lor şi oamenii au venit să se agaţe de crengi ca să smulgă florile de aur parfumat. Multe surate au pierit atunci smulse şi aruncate fără milă pe jos. E a avut noroc, era prea sus, nu o puteau ajunge. A rămas acolo, să ocrotească cu umbra ei cuibul care avea puişori pufoşi ce ţipau cu ciocurile lor mari tivite cu galben căscate într-o veşnică cerşeală flămândă. Vrăbiile nu mai pridideau să zboare după mâncare ca să le aducă gâze şi viermişori- bunătăţi cu care să-şi hrănească odraslele frămânde. Zilele treceau la fel una după cealaltă tot mai calde, puişorii au crescut, puful a început să fie înlocuit de pene şi la un moment dat şi-au întins aripile, nu mai puteau sta locului, ţopăiau de colo colo şi încercau să-şi ia zborul după părinţii care îi încurajau cu ţipete ascuţite. Primul zbor a fost un eşec, apoi uşor, uşor, au prins putere. Făceau zilnic zboruri scurte de recunoaştere, învăţaseră să vâneze gâzele cu care se hrăneau şi cuibul rămânea tot mai des gol, până când nu s-au mai întors.

Nopţile au devenit mai lungi, reci şi primii fiori ai toamnei au făcut-o să resimtă frigul primelor zile de viaţă,  de data aceasta ceva mai pătrunzător şi mai trist. Nici suratele ei nu mai aveau frenezia de odinioară, obosiseră, nu le mai plăcea să şuşotească şi să se hârjonească aşa cum o făceau în primăvară. Toamna şi-a trimis întâi un vânt rece. Cu răsuflarea lui rece a gonit vântul jucăuş care le mângâia din primăvară. A adus cu el răsuflarea morţii care le-a îngălbenit pe rând rochiţele. Verdele rămas era zbârcit, bătrân şi se transforma în galben auriu la început, roşcat cu timpul, până se usca şi mureau. Una câte una, suratele ei îşi pierdeau vigoarea, îşi desprindeau codiţa de creanga mamă şi îşi dădeau drumul în zbor lin. O viaţă întreagă şi-a dorit să poată zbura şi vedea acum că zborul unei frunze nu are nimic spectaculos în el. E doar o cădere lină menită să îngroaşe un covor mort la rădăcina copacului. Zilele au devenit triste, ploile îndelungi şi sâcâitoare, viaţa s-a îngreunat până a ajuns o povară. Nu-i venea să mai deschidă ochii să privească în jur, privea doar în ea, printre amintirile adunate în atâtea zile frumoase de-a lungul verii. Nu regreta nimic, aştepta cu resemnare ziua în care codiţa ei nu va mai rezista şi se va desprinde lăsând-o să plutească în zbor lin pe ultimul drum.

de

Baba


Băiatul luase darul băuturii şi nu mai ştia ce e realitate şi ce e închipuire. Avea o iapă albă care învăţase toate cârciumile din sat şi se oprea pe rând la fiecare, apoi, de una singură mergea cu capul în pământ şi-l aducea cuminte acasă, mort de beat pe fundul căruţii. Se oprea la poartă şi aştepta.  Copiii de pe uliţă îl vedeau şi se urcau în căruţă peste el să-i strige măscări şi să-l tragă de mustăţi. Se trezea, lua biciuşca în mână şi-ncepea să lovească în stânga şi-n dreapta în timp ce înjura gros de câte ori cureluşa de piele îl şficuia pe spate. Copiii se împrăştiau care-ncotro şi umpleau uliţa cu ţipetele şi râsul lor. Atunci se rostogolea în praful drumului, se aduna de pe jos şi deschidea poarta. Iapa intra şi parca în faţa casei. Acolo o uita Dumnezeu până venea muierea de la câmp, o dezlega şi-i scotea o căldare de apă. I se usca, săraca, şi sufletul în ea.

Fata îi semăna babei, albă la faţă, cu ochi mici, ştrengăreşti şi buze roşii. Nu luase şi blândeţea ei senină, era încăpăţânată, independentă şi băieţoasă, nu-i sufla nimeni în ciorbă. Nu avea nevoie de bărbaţi s-o descurce în treburi, avea nevoie de ei doar în pat, între aşternuturi răcoroase de bumbac, când carnea tare îi ardea şi corpul îşi cerea partea lui de păcat. Dimineaţa le punea hainele în braţe şi-i trimitea acasă, la neveste. Dădea bani cu camătă şi îi urmărea pe datornici până recupera şi ultima dobândă, nu ajuta pe nimeni dezinteresat, nici măcar pe frate-său. Sau mai ales pe el.

Băiatul avea copii, greutăţi, gospodărie mare, fata nu s-a înţeles nici cu bărbatul, nici cu socrii şi după ce într-un acces de nebunie i-a luat la bătaie pe toţi, a ieşit pe poartă şi dusă a fost. S-a mutat înapoi în casa părintească. Îi părea babei rău că o vedea fără niciun noroc pe lume.  O ajuta, mergea la CAP ca să-i adune zile, să aibă şi ea o pensie la bătrâneţe. “Că-i necăjită tare, maică.” Fie-sa o suporta, cât o suporta, mai ales din primăvară până-n toamnă, când era de lucru pe-afară. După ce se ridicau grădinile, varza se acrea în putină şi vinul se asprea în butoi, îi aduna lucrurile într-o boccea şi-o scotea pe poartă. „Să pleci fir-ai a dracu că din cauza ta nu am nici un Dumnezeu, să te duci unde oi vedea cu ochii, să nu mai aud de tine.” Pleca baba, ce să facă?

Se oprea la poarta băiatului, răsufla adânc şi bătea. Îi deschidea nora. „Iar te-a dat nebuna afară din casă, mamă? Te-ai dus s-o ajuţi, fi-r-ar ea a dracului să fie azi şi mâine! Acum baţi iar la poarta mea, de parcă la mine fug câinii cu covrigi în coadă. Te primesc să ştii, dar de data asta dacă mai pleci, să nu mai vii înapoi, că nu-ţi mai deschid.”  Plângea baba şi se ruga de moarte cu o jumate de gură, s-audă nora, că ea nu îşi dorea cu adevărat să moară, iubea viaţa. Toată iarna tânjea pe vatră şi ofta cu ochii uzi. Se usca de dorul fie-sii.  Când începeau să curgă streşinile nu-şi mai găsea astâmpăr. Ieşea pe-afară, pierdea timpul pe la animale, intra înapoi, ieşea iar şi privea pe uliţă în sus. Aştepta ceva şi n-ar fi spus în ruptul capului ce. În câte o duminică mai însorită fie-sa, primenită prună, bătea în poartă. “Hai, fa, mumă, tu nu mai ai de gând să vii acasă? Cât mai stai la ăştia?” Atât aştepta baba. Îşi lega repede bocceaua şi dusă era. În toamnă bătea iar, spăşită, în poartă.

A ţinut-o pe drumuri câţiva ani. De la un timp se tot împiedica şi fie-sa îşi pierdea răbdarea mai repede, azvârlea mai des cu ea pe scări. Baba se ridica şi urca treptele pe brânci. Învăţase să blesteme. Într-un octombrie ploios a picat la pat. S-a stins cuminte, în două săptămâni cu spaima că dacă nu o să moară atunci, nu va mai apuca să moară în casa ei. S-a mutat în cimitirul de peste drum, să fie pe-aproape de ar fi avut fata nevoie de ea.

de

Alb


Tocmai în ziua aceasta posomorâtă şi tăcută, în care ninge mărunt şi zăpada se aşterne tăcut ca o plapumă întinsă pe câmpie, îi vine Ghiţei cheful să plece de acasă. Nicio vietate nu-şi face simţită prezenţa, doar crengile negre şi goale ale copacilor ce mărginesc drumul se mai zăresc în ceaţa cenuşie ce-nsoţeşte ninsoarea. Îi e urât de singurătate, are nevoie să audă oameni, să se simtă înconjurată de viaţă. O ia înainte, către satul vecin, unde are o soră rămasă în casa părintească. Nu-i e frig. Are mănuşi de lână şi galoşi în picioare peste ghetele îmblănite pe care şi le cumpărase să le aibă de-ngropăciune. Îşi ia şi-un ciomag să se apere de câinii rudarilor. Din urmă vine dând din coadă Ursu, câinele ei bătrân şi credincios. Îi goneşte de câteva ori dar câinele nu vrea să se întoarcă acasă şi-l lasă până la urmă să vină după ea. Înaintează greu şi picioarele i se afundă în zăpada afânată. Nu se vede unde e groapă şi unde e pământ drept. Merge cu grijă, să nu piardă drumul.  Înaintează cu greu şi de la un timp satul abia se mai zăreşte în zare, cu lumini slabe la ferestre şi fumul alb înălţându-se din coşurile acoperişurilor.

Oboseala o ajunge şi parcă s-ar întoarce, mai ales că în plin câmp ninsoarea îi bate din faţă, orbind-o. Din când în când îşi scoate din buzunarul cojoacei o batistă ponosită şi murdară cu care-şi şterge ochii.

Începe să se întunece, norii devin apăsători, în spate nu se mai zăreşte nici fumul hornurilor, în faţă e doar câmp de zăpadă.  Ar fi trebuit să se apropie deja de satul vecin. Se opreşte pentru o clipă să-şi tragă sufletul. O spaimă îngheţată i se strecoară prin vine. Picioarele îi tremură de la atâta mers şi inima îi bubuie în piept. Dacă s-a rătăcit? Îşi aruncă încă o dată privirea roată peste câmpul îngheţat. Copacii nu se mai văd, se ascund în noapte. În spatele ei, Ursu stă aşezat pe coadă şi o priveşte îngrijorat. „Ce facem, Ursule? Pe unde o luăm?” Câinele tace. Ridică doar o ureche şi ascultă liniştea. Nu se aude decât căderea continuă a fulgilor mari de zăpadă. Oftează. „Oftezi şi tu sărace… Ce să fac? Încotro s-o iau? Picioarele astea netrebnice nu mă mai ascultă deloc, zăpada e prea mare… Ce fac, Ursule?!” Să strige, oare? Poate o aude cineva. Îşi adună toate puterile şi scoate un strigăt slab. „Heeei! Mă aude cineva?!” Câinele dă obosit din coadă. „Cine să mă audă, bătrâne? Muiere proastă ce sunt şi eu… Ajută-mă tu. Du-te şi adu pe cineva să mă scoată de aici.” Câinele o priveşte atent şi rămâne pe loc.  „Du-te mă, n-auzi? Mama ta de câine prost! Marş acasă!” Câinele n-ar pleca dar ea ridică ciomagul să-l lovească şi el o ia la fugă, cu coada între picioare. Cu răsuflarea tot mai grea, se aşează în zăpadă. „O să vină el Ursu cu cineva, că e băiat deştept.”

De ceva timp simte cum frigul pătrunde prin hainele ude şi i se face somn iar câinele ăla nu se mai întoarce. Îi este teamă, cum s-o găsească acum, pe întunericul ăsta? Fulgii cad în continuare egal şi i se aştern pe umeri şi pe creştet. Îşi suflă în palmele îngheţate, poate se încălzesc. Îşi pune ciomagul alături şi se culcă uşor pe partea dreaptă. Îşi acoperă pulpele cu poala paltonului ros şi-şi bagă palmele între genunchi. Eheei, de-ar mai trăi moşul ei ar veni acum după ea. Tresare la un gând ce-i trece fulgerător prin cap. Cum de îl lăsase ea singur acasă, fără nimic de mâncare? Ce minte avusese să plece aşa şi să nu-i spună? „Ioane, Ioane, cât am îmbătrânit, omule! De ce nu întrebaşi şi tu unde plec şi când mă întorc, ai? Să mă fi pus să fac ceva de-ale gurii, să-ţi ajungă şi ţie pe două zile acolo, până mă întorc io! Tu ce faci acum cu picioarele alea ale tale, că vezi bine că nu te mai poţi mişca deloc. Trebuie să mă întorc, ce să fac. Mă omule, mă, să nu zici tu nimic aşa… doar mă văzuşi când mă îmbrăcai, când luai cojoaca pe mine, că-mi pusăi broboada bună pe cap. Ce crezuşi tu? Că mă duc să mă mărit?”

Îi vine să chicotească ca odinioară, când râdeau împreună gura sobei până se făcea mâncarea. I se pare că stă în faţa plitei încinse şi pe plită fierbe încet mămăliga. Plita dogoreşte şi ea transpiră pe frunte cu făcăleţul în mână şi freacă mămăliga cu ochii aprinşi şi obrajii rumeni. „Du-te Ioane şi scoate şi tu o cană de vin. Hai că uite acu’ răstorn mămăliga şi ne punem la masă. Să-ţi iei cojoaca în spinare să nu ieşi aşa afară în frig încălzit cum eşti că-mi răceşti şi ai văzut că nu-ţi place să-ţi pun ventuze!” I se pare că moşul ei râde şi-o pune să-l pupe pe obraz. „Fugi de-aci, moşule! Numai la prostii îţi stă gândul! Tu nu mai îmbătrâneşti deloc? Nu vezi că nu mai poţi merge, îţi arde de pupat?”

Se trezeşte şi se scutură o dată ca de friguri. În jurul ei e mare de zăpadă, iar ea visează cai verzi pe pereţi. Abia mai respiră. Mii de ace i se înfig în obraji şi-n ochi, nasul o doare, degetele nu le mai simte.

Moşul se întinde lângă ea şi-o ia în braţe cu grijă.„Tu muiere, fii cuminte că sunt aci. Vină să te iau în braţe să te încălzesc. Închide ochii cu tata, lasă că păzesc io în locul tău, tu dormi liniştită. Vezi ce bine e în braţele mele? Ştiam eu, muiere, când te-am luat, că n-o să mai pleci din ele.” Ea se întinde în zăpadă ca sub plapumă şi zâmbeşte. „Frumoasă viaţă am dus şi noi, mă omule, mă. Păcat că e pe terminate. Ştii tu de ce-mi pare mie rău în viaţa asta? De copiii ăia, mă. Auzi tu cum mă cheamă acu’? Toţi mă strigă de mă trec fiori reci pe şira spinării, Ioane. Mai mişca câte o mânuţă… pe unul l-am scos cu totul, aşa cum era învelit în sacul lui. Era ca o păpuşă mică şi străvezie. Respira când a ieşit, i se vedea inima cum bate. De asta îmi pare rău, mă omule. Vezi tu cum nu reuşesc io să-mi curăţ sângele ăsta de pe mâini? Nu se ia deloc! Le-am frecat, Ioane, de s-a luat pielea de pe ele şi tot nu se duce. Măcar de nu i-aş mai auzi! De nu m-ar mai striga aşa!”

Zorile albesc dimineaţa, ninsoarea cade ca şi ieri, mută, doar pe marginea drumului, un câine bătrân şi flocos cu blana plină de zăpadă îngheţată, urlă lupeşte. Din timp în timp se opreşte şi scânceşte de parcă ar plânge. În faţa lui se întinde neted un câmp alb, fără nicio pată.

de

Slăbiciunea -3


Şi s-a întors moartea într-o iarnă, pe la Crăciun, aşa. A trecut ca o boare neagră peste sat.

Tocmai ce tăiaseră oamenii porcii de ignat, cârnaţii atârnau cuminţi unul lângă altul pe culme, la uscat, şuncile se macerau în borcanele cu sare şi usturoi de belşug, sarmalele fierbeau la foc domol, cozonacii se coceau în cuptoare, colacii râdeau aurii în târne, aşteptând să fie împărţiţi, copii suflau pe geamuri făcând cercuri mari de abur pe care le curăţau apoi cu degetul, aşteptând să ningă ca să poată lustrui tălpicile săniilor pe coastă, satul se pregătea de sărbătoare. Era aşa o tihnă mare şi-o voie bună cu miros de fum alb de brad şi ţuică fiartă pe plită, amestecate cu mâini îngheţate, behăitul oilor din târlă, mugetul vacilor ce-aşteptau să fete cu ugerele fierbinţi pline de lapte, căciuliţe şi veste de lână, broboade trase peste ochii şi gurile bătrânelor ce-şi iţeau capetele pe după garduri când trecea pe drum câte o jună cu genunchii roşii la vedere. Până şi bătrâneţea Măriei adormise la căldurică, pe cuptorul încins.

Mărin îşi făcea de lucru prin târla oilor. Le curăţa ieslea, mai striga la câte o oaie, le căuta ugerele pe sub lâna lungă, să vadă când o să fete, se contra cu berbecul. Îi plăcea să-l ţină de coarne şi să-l simte cum se încordează şi-mpinge, în joacă, în palmele lui. Berbecului îi plăcea joaca şi  atunci când omul nu-l băga în seamă,  venea prin spate şi-i trăgea câte un cap în turul pantalonilor. Mărin râdea şi-l înjura în glumă, iar berbecul mai lovea o dată. Era o prietenie frumoasă între ei, încă de pe vremea în care mielul cu pete negre pe bot, abia fătat, era să îngheţe, iar Mărin l-a învelit în cojoc şi l-a luat în casă, să-l încălzească lângă plită. Mielul s-a încălzit şi i s-a făcut foame. Cum Mărin stătea pe marginea patului cu saltea de paie, s-a dus la el şi-a început să-i sugă din dimia pantalonilor şi lui Mărin i-a plăcut atât de mult încrederea asta a lui, că mielul a scăpat de cuţit.

Fluiera încet, în timp muncea de zor, nasul i se roşise de frig, mâinile bătătorite înţepeniseră, urechile-i îngheţaseră, dar se încălzea cu gândul nepoatele pe care le aştepta cu nerăbdare, trebuia să apară din clipă în clipă, să petreacă Crăciunul împreună. Abia aştepta să le vadă intrând pe poartă şi să-i sară în braţe. Se gândea şi la Stela, fata lui ciolănoasă, cu faţa aia tăiată în linii drepte, de seamănă mai mult cu un bărbat decât cu o femeie. Nu-i părea rău că a avut doar o fată, căea a făcut cât doi băieţi la un loc şi când a fost să se mărite l-a ascultat, a luat bărbatul pe care el i l-a ales şi i-a făcut  două nepoate după care era topit.

O singură grijă îi întuneca fruntea: Măria.  Abia aştepta să apară Stela, să discute cu ea. Avea de gând s-o pună  să-şi ia concediu la vară, să vină să aibă grijă de gospodărie,  ca ei să poată pleca la băi, la Techirghiol. Voia s-o ducă pe Măria  să vadă marea. Îşi pusese în gând să treacă pământul pe numele ginerelui şi el să păstreze doar o văcuţă, zece oi, un porc, calul şi grădina din vale, din marginea satului. Le ajungea cât au muncit, era timpul să se mai şi răsfeţe, că nu se ştia cât le-a mai rămas. să mai muncească şi copiii, că-s tineri şi-n putere.

Ceaţa se vărsa valuri-valuri peste bătătură, peste curcile zgribulite, peste om şi aşeza ace mari, albe de chiciură pe garduri, iesle, în lâna oilor, pe sprâncenele şi barba bărbatului. Un frig mare i-a trecut ca un fior pe spate şi-o durere ascuţită prin piept. S-a oprise, a privit speriat în jur şi-a încearcat să respire repede, să-şi acopere durerea aia ca o gheară înfiptă în piept. Prin minte i-a trecut o spaimă şi-un gând îngheţat ca ceaţa ce se lasa peste sat. „Ce mama mă-sii e asta?” Lângă el, oile rodeau liniştite capetele subţiri şi moi ale cocenilor golaşi. Răsuflarea lor caldă ieşea în abur pe nări şi umezea lemnul ieslei ce-ngheaţa aproape instantaneu. Berbecul îl privea cu atenţie. Undeva, în văzduh, ascunsă în ceaţă, croncănea, speriată, o cioară.

Cocoşat de durere, bărbatul s-a lăsat atunci uşor într-un genunchi, şi-a apăsat tare cu mâna locul dureros din piept. Inima i se zbatea să iasă afară, picioarele-i îngheţaseră şi-i înţepeniseră, aerul nu-i ajungea. A deschis larg gura, să-l soarbă cu sete, să-şi umple plămânii , dar ei refuzau să se mai mişte. Corpul i s-a înmuiat şi omul a căzut pe o parte, privind cu ochi fixi un petec lăptos de cer pe sub care  vedea umbra întunecată a morţii şi-i simţea răsuflarea îngheţată pe faţă. Întunecată, moartea a întins mâna şi l-a atins, furându-i sufletul. Bătrâneţea putea să-şi frece mâinile de acum, prietena ei, Moartea se ţinuse, încă o dată,  de cuvânt şi venise să-şi ia tainul. Lui Mărin i-a trecut prin faţa ochilor întreaga viaţă şi prin minte o întrebare fără răspuns: „Cui rămâne Măria mea?”

Va urma

de

Slăbiciunea -2


  • Păi ce faci, mumă? N-ai luat pastilele astea, pentru ce ţi le-am adus? Am dat banii pe ele degeaba?, o întreba, revoltată, fata.
  • Ia, am uitat să mai iau… Mai aduceţi-mi şi voi aminte, mumă, că io-s bătrână şi mai uit.
  • Cum să-ţi aduc aminte? Să te sun în fiecare dimineaţă când mă trezesc să-ţi spun să iei pastilele? Le ai lângă mata, aici, pune-le lângă pat să nu le uiţi.

  • Iote, le pun, nu mă mai certa. O să le iau!

Lua două-trei, apoi iar uita. Le arunca fiică-sa, pe rând şi-i aduceau altele care aveau aceeaşi soartă.

Hârca de bătrâneţe ce coborâse atât de brusc pe umerii Măriei îşi râdea de toţi aşa cum voia. Se distra, bătea din palme şi râdea pocnindu-se cu palmele pe genunchi, ca un şmecheraş. Măria nu-şi mai dădea seama cât de rău ajunsese, Mărin devenise ursuz, nervos, veşnic nemulţumit, tinerii nu ştiau între ce obligaţii să se mai împartă.

Asta până când moartea a trecut în zbor peste casa lor. Era grăbită, fugea cu poalele-i negre în vânt, să preia sufletul unui copil abia născut. Nu apucase mititelul nici să ia două guri sănătoase din aerul acestei vieţi, să-şi fi umplut plămânii. A plecat aşa, însetat de viaţa ce nu l-a vrut. La întoarcere o aştepta în poarta de tablă ruginită Bătrâneţea Măriei.

  • Bună ziua, Moarte, a salutat, politicoasă.
  • Bună ziua, bună ziua! Da ce stai, fa, în poartă? Te-ai plictisit deja, vrei să pleci?

  • Te aşteptam pe tine, Moarte. Fată, sinceră să fiu, nu prea mă mai amuz ca la început. Prea au devenit ăştia resemnaţi cu toţii. Ce-ai zice să verifici lista aia, nu poţi face loc pentru încă un suflet? Plătesc bine, ştii şi tu că nu-ţi rămân niciodată datoare.

  • Hai că o să mă uit şi-ţi fac şi hatârul ăsta, dacă pot. Acum rămâi cu bine, că am o livrare urgentă de făcut.

    • A zburat grăbită moartea, şi-a frecat mâinile bătrâneţea. Ştia ea ce ştia, că moartea se ţinea tot timpul de cuvânt. Dacă-i promisese, atunci se va întoarce, cu siguranţă.

    • Va urma-

     

    de

    Slăbiciunea -1


    Deşteaptă şi parşivă, bătrâneţea a năvălit peste Măria, ca un câine de pază ce se fereşte de lovitura directă  şi muşcă de picior pe la spate tocmai când omul crede c-a scăpat de el. A trecut ca o boare prin crengile caisului de lângă fântână, s-a-nvârtit de două ori pe lângă casă şi i s-a aşezat pe umeri. A prins-o nepregătită şi i-a pus piedică. Era gata-gata să cadă în nas, noroc că avea paşii mărunţi, a jucat un pic pe loc, cu mâinile fâlfâind în aer şi-a scăpat.

    • Ai, fă, grijă, că-ţi spargi dracu’ capul! Nu mai ştii să mişti picioarele, ce mergi de parcă eşti împiedicată?, a râs Mărin în gura mare.

    Ea s-a enervat atunci pe Mărin. Ce, asta era de râs? El nu s-a-mpiedicat niciodată în viaţa lui? Lasă că-l vede ea când n-o mai putea! O să-l lase să strige la ea din vârful patului că moare de sete şi-o să se prefacă surdă.

    Apoi, s-a mai împiedicat o dată. Trecea dintr-o cameră în alta, grăbită că trebuia să plece la câmp şi-un preş i-a pus piedica. S-a întins atunci cât era de lungă direct pe burtă. Buuff şi auu! Şi-a julit nasul şi-a umblat cu el aşa, plin bube, două săptămâni. Toată lumea o oprea pe drum.

    • Ce faci, Mărie, unde plecaşi? Ce-ai păţit la nas, cum l-ai rupt în halul ăsta?

    • Ietete, m-am îmbătat şi io şi-am căzut în nas, ce-aveţi voi? Îi repezea şi oamenii tăceau.

    După încă o lună parcă nu-i mai părea glumă. Se pricopsise cu o durere de cap ce n-o lăsa în pace nici zi, nici noapte. Până la urmă a acceptat să meargă la doctor la oraş. A ajuns la policlinică într-o dimineaţă, pe la 10. A trecut pe la copii şi-a luat cu ea un nepot. Să nu fie singură. Parcă se simţea stingheră. Nu mai fusese la doctor de ani întregi.

    Când a chemat-o asistenta înăuntru şi copilul a rămas afară s-a simţit pierdută, apoi s-a bucurat că nu a fost şi copilul să audă ce prostii i-a spus doctorul ăla. Ea a intrat, s-a apucat să-i povestească ce şi cum şi el, nici una nici două,  a trimis-o la psihiatru.

    • Păi cum, domn doctor, io-s nebună? Ce vorbă-i asta?, a apucat ea să întrebe cu glasul gros, împiedicat, de fiecare zi. I se părea o mare nedreptate.

  • Mamaie, te duci unde-ţi spun eu. Nu e nebunie, e altă boală, mai gravă. Dacă n-o tratezi n-o să mai ştii nici cine eşti, i-a răspuns serios medicul. Măria a luat hârtia din mâna lui şi-a ieşit afară.  În trei minute era din nou lângă nepot, purtând trimiterea în mâna ca pe o bucată din giulgiul lui Iisus. Nu ştia dacă să plângă sau nu, ştia doar că ea nu-i nebună.

  • Păi doar atât ai stat, mamaie?, a întrebat, mirat, copilul.

  • Ia dă-l alimănitului, mumă! Hai acasă că n-am nimic!

  • Păi şi de ce ţi-a dat reţetă?

  • Nu e reţetă, e trimitere. Las-o încolo.

    • Au plecat. S-a dus la Mărin al ei şi i-a povestit din fir-a-păr toată  păţania, ce-a zis nebunul ăla de doctor care nici măcar n-a avut răbdare s-o asculte, ce-a făcut ea, cu ce spaimă a rămas.

    • Fă, Mărie, bine-ai făcut. Auzi ce doctor turbat, cum să ai încredere în el? Lasă, fomeie, că facem o cură de ceaiuri şi le zic io copiilor să-ţi mai ia neşte vitamine de-alea. Că ai văzut ce bine ţi-au făcut! Nu te mai duci niciunde. Uită-te la Miţa procuroarei cum umblă bezmetică pe străzi şi boscorodeşte cu pietrele pe drum. Tu eşti ca Miţa? Stai, fă, liniştită, că nu-i ce zice el! Taci din gură, că că n-avem noi nevoie de doctori să ne spună c-am îmbătrânit la bătrâneţe!

    Nu s-a mai dus, a rămas acasă. Mai lua câte o boabă de algocalmin, mai vitamine aduse de copii, mai ceaiuri. Adunau toată vara ierburi de pe câmp. Dimineaţa când se trezeau puneau oala de 2 litri pe foc pentru primul ceai al zilei. Adăuga în el şi tei, şi mentă, şi cimbrişor, şi gălbenele, şi coada calului. La grămadă, acolo. Îl beau amândoi în loc de apă. Când veneau copiii făceau două căni. Să ajungă. Şi-au mai trecut vreo doi ani aşa.

    Aproape că şi uitase ce-i zisese doctorul ăla. Doar din când în când mai tresărea când îi trecea aşa, ca-n vis, prin faţa ochilor, trimiterea către psihiatrie. Atunci o trecea un fior rece pe spinare şi se cutremura. Pe urmă se lua cu munca şi viaţa de zi cu zi şi uita.

    Dar timpul trecea şi bătrâneţea asta se instalase comod la Măria. Degetele începuseră să capete noduri dureroase, picioarele nu mai voiau s-o poarte. Era în stare să se împiedice şi de-un fir de nisip. Când mergea pe drum o lua tot către dreapta. Nu-i vorbă, tot ţanţoş călca, tot cu spatele drept şi privirea vulturească în faţă era chiar dacă nu mai putea să vadă mai departe de doi metri în faţă. Ştia să distingă oamenii după voce şi nu voia să se dea bătută, deloc. Nu voia şi pace! Şi totuşi… de la un timp  sapa-i părea grea în spate. Când punea oblanicul pe cap să aducă sacul cu dudău la găini, icnea. După aia, până seara nu mai era bună de nimic.

    Începuse să mai uite. Nu uita cine este, sau ce-a făcut luna trecută, uita ce-a făcut acu’ două minute. Punea oala pe foc şi se ducea la beci să ia legume să pună-n ea. Până ajungea la uşile beciului, uita de ce-a plecat de lângă plită. Stătea prostită în faşa uşilor de scândură vopsite frumos în roşu, încercând să-şi aducă aminte ce caută acolo. Se încrunta, îşi muncea creierul, nu găsea răspunsul şi se agăţa ba de o oală lăsată aiurea-n potecă, ba de-o buruiană ce trebuia smulsă, ba pleca pe bătătură să dea la porci, se urca după ouă, se mai certa cu câte o găină, mai vorbea cu ea însăşi cu voce tare, ca şi cum gândurile n-ar fi căpătat înţeles decât trecute prin filtrul urechii. Nici nu-şi dădea seama că o pot auzi şi alţii. Când se întorcea în bucătărie o lua de la capăt. Câteodată ferbea carnea şi ea nu mai apuca să pună ce trebuie în oală.

    Apoi a venit somnul. Ar fi dormit zi şi noapte şi cu cât dormea mai mult, cu atât mai obosită era. Ajunsese bietul Mărin să muncească singur. Măria lui, când o căutai, era în pat. Se mai enerva el, mai înjura, că de, om din carne şi oase era şi el şi obosea şi-i era greu de unul singur, dar de părut rău tot îi părea. Din când în când le mai spunea copiilor:

    • Mai luaţi-i, mă tată, nişte boabe de-alea de întărire. Nu mai poate, mă, deloc! Mă uit la ea cum şovăie şi mi se rupe sufletul! Cine-a fost muierea mea şi ce-a ajuns! A lăsat-o puterea de tot! O pierdem, tăicuţule, şi ce mă fac eu fără ea?!

  • Hai, mă tată, s-o luăm cu noi, s-o mai ducem la spital. Să mai facă nişte analize.

  • Lasă spitalul, n-are nevoie decât de un pic de ajutor. E sănătoasă în rest, doar putere nu mai are, răspundea repede şi cu teamă, Mărin.

    • Copiilor li se făcea milă de el, când îl vedeau cum se întuneca şi se făcea tot mai mic pe măsură ce-şi scotea la lumină gândurile. În momentele acelea părea şi el bătrân. Umerii i se aplecau şi ridurile-i săpau şanţuri adânci în obraz. Îşi înghiţeau, atunci, vorbele şi-i aduceau Măriei vitamine de tot felul, suplimente alimentare, tot ce aflau c-ar face bine la slăbiciunea aia a ei. Ea le lua când apuca, când îşi aducea aminte, dacă-şi aducea aminte.

    Va urma.