singuratate

de

Dor de mine


“Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o dată. Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.” Marin Sorescu
Mi-e dor de mine, uneori. De fata cu ochi mari ce oglindeau şi cerul şi marea şi pământul. Ochii mei au obosit între timp, de lacrimi, de viaţă, de câte au văzut.
Mi-e dor de tot ce-am vrut să fac şi n-am făcut, de tot ce-aş fi putut deveni şi n-am devenit. Am parcurs drum lung până la cea de acum. Şi nu mă regăsesc.
Mi-e dor să râd cu poftă. Am uitat râsul undeva, la o răscruce. Mi s-a părut că atârnă prea greu pe umerii din ce în ce mai slăbiţi. În ultimul timp abia mai zâmbesc strâmb.
Mi-e dor să zbor. Nu am mai zburat demult tare, de când omul în mâinile căruia mi-am pus viaţa mi-a frânt aripile amândouă. S-au vindecat greu, dar a rămas teama de înălţimi.
Mi-e dor să simt nisipul fierbinte sub tălpi în amiezi fierbinţi de vară, ca atunci când eram copil şi ieşeam desculţă în uliţa pustie, doar ca să-mi strecor degetele în grăunţele aurii de nisip mişcător.
Mi-e dor să-mi moi tălpile în apa limpede şi caldă de la ţărm de mare. Să o privesc până la contopire şi să o las să mă poarte în lumea ei, acolo unde nu orice muritor ajunge. Mi-e dor de şoapta ei în prag de seară şi râsul cu soare în zori de dimineaţă.
Mi-e dor de fata simplă pe care am lăsat-o în urmă. Am dezbrăcat haina ei într-o zi caniculară, credeam că astfel voi fi mai uşoară şi voi înainta mai repede pe drumul ales. M-am rătăcit şi nu găsesc drumul înapoi. Mi-e teamă că a murit de tristeţe, aşteptându-mă cu ochii în zare şi buzele fripte de sete.
Mi-e dor de mine. Nu aţi văzut pe undeva o fată simplă, timidă, subţire ca un fir de trestie nouă, cu zâmbet luminos şi marea în ochi? Aş da orice s-o regăsesc. Mi-aş cumpăra o radieră şi aş şterge cu ea tot drumul parcus până aici. Promit să nu o mai las în urmă. O voi purta cu mine tot restul drumului. Doar să-mi arătaţi în ce direcţie s-o iau. Că eu am rătăcit drumul.
de

Sunt Irina -continuare


  • Hei! Bună Irina! Ce mai faci, măi fată! Eşti gravidă! Felicitări! Uite ce burtică frumoasă ai! Ce-o să fie, băiat sau fată?
    Eu eram mută de surpriză şi de admiraţie. Anca, băieţoasa clasei, cea pasionată de motoare, maşini şi ulei de frână, cea care avea mâinile pline de vaselină şi mirosea a benzină mai tot timpul, era acum o doamnă elegantă şi frumoasă de pica! Înaltă, cu picioarele lungi cu pulpe groase înfipte în pantofi cu toc înalt, cu fustă scurtă, cu părul vopsit blond, tunsă aiurit şi machiată impecabil. O umbră de parfum bun o învăluia şi ochii negri cu gene dese mă priveau amuzaţi. M-am simţit răţuşca cea urâtă din liceu şi am privit în jur să caut o văgăună în care să-mi ascund burta, obrazul pătat şi buzele fără culoare. Ea mă privea amuzată de încurcătura pe care o ghicea în mintea mea.
  • Ce-i Irina, nu mă mai recunoşti? Aşa mult m-am schimbat?
  • Nnnuu, Anca! Doar sunt surprinsă să te întâlnesc aici! Ce cauţi în Bucureşti?
  • Cum ce caut? Aici locuiesc, lucrez,  m-am căsătorit acum opt ani!
  • Şi eu de ce n-am ştiut nimic?
  • Păi tu mai ştiai altceva în afară de Adrian şi dragostea voastră? Mă aşteptam să veniţi la nunta mea, v-am trimis invitaţie acasă, la Timişoara. Cine ştie pe unde mi-aţi umblat!
    Mi-aduceam vag aminte cum ne-a sunat mama să ne spună că am primit invitaţia la nuntă, dar noi eram în concediu prin Creta, nici nu ne-am dat silinţa să încercăm să ne motivăm absenţa.
  • Da, ai dreptate… Mi-aduc aminte acum. Eram în concediu în străinătate, îţi dai seama că nu aveam cum să venim.
  • Nu contează. Asta este. Mă bucur că ne-am întâlnit. Dar ce ai? Ţi-e rău? Eşti foarte palidă.
  • Nimic, sarcina asta… Mă cam epuizează.
  • Uite, biroul meu e în apropiere, la două scări distanţă. Vrei să urci cu mine puţin să mai stăm de vorbă?
  • Tu aici, în blocul acesta ai biroul?
  • Da. Ştii că am terminat dreptul şi de când m-am mutat în Bucureşti m-am înscris în barou iar de doi ani mi-am deschis un cabinet particular. Aici, în blocul ăsta.
  • Ciudat cum de nu ne-am întâlnit până acum! Hai să urcăm la mine, eu stau la etajul 2! Dau o cafea şi stăm liniştite că sunt singură acasă. Adrian e în cursă.
  • Hai, măi, nu se poate să fie coincidenţa atât de mare! Bine, hai la tine. Mi-e dor să stăm de vorbă. Te rog să mă laşi să dau un telefon la birou, să-i spun secretarei spun că lipsesc vreo oră, să nu mă deranjeze.
    Am urcat, am făcut o cafea, ea şi-a aprins o ţigară şi-am povestit de parcă ne despărţisem acum două zile. A fost ca o regăsire a sentimentului de siguranţă de acasă. A început ea să povestească de viaţa ei, de soţ, de gemeni, de soacră, de birou, de procese, de alergătură, de instanţă. Timp de o oră nici n-am apucat să articulez o frază, am ascultat şi m-am liniştit. Spovedania mea a venit simplu, firesc. I-am povestit de împliniri şi aşteptări, de vise ce parcă se năruiau sub ochii mei. Ea a aprins ţigară de la ţigară şi m-a ascultat cu atenţie. Nu m-a întrerupt, nu m-a judecat. M-a întrebat simplu:
  • Ai nevoie de ajutor? Spune-mi, te rog. Vrei să stau eu de vorbă cu Adrian?
    M-am simţit, dintr-odată, uşurată. Nu îndrăznisem să vorbesc despre temerile şi problemele mele nici cu mama. Anca, cu felul ei simplu şi direct de a fi reuşise să aducă pacea în sufletul meu fără să facă niciun efort. Din ziua aceea ne-am întâlnit periodic la cafeaua de ora zece. Dacă era la tribunal trecea după ce se întorcea, dacă avea altceva programat, amâna cu o oră. Câteva săptămâni am avut ora noastră zilnică de intimitate. Trebuia să aerisesc mult după ea şi părul tot îmi mirosea a fum de ţigară de începuse Adrian să-mi reproşeze că m-am apucat de fumat. Negam, dar tot mă simţeam cu musca pe căciulă. De fiecare dată îmi propuneam să-i spun Andei ca data viitoare să nu mai fumeze şi  o lăsam moartă. Nu îndrăzneam. Într-o zi a sosit Adrian înainte de ora stabilită. Ne-a găsit în bucătărie învăluite în fumul gros de ţigară. Am crezut că o să iasă urât. El a privit la noi cu mânie şi a intrat în dormitor. N-a mai ieşit de acolo până nu a plecat Anca. După ce-am închis uşa după ea a ieşit şi mi-a spus:
  • Nu vreau s-o mai văd pe asta pe aici.
    M-am enervat. Am simţit interdicţia ca şi cum tocmai el ar fi vrut să-mi reteze orice bucurie, indiferent cât de mică. Ne-am certat, i-am reproşat că vrea să mă închidă în colivie, că nu mă poate ţine legată, că m-am săturat să stau singură ore în şir şi lui să nu-i pese de mine. Adrian a plecat, cum făcea de fiecare dată când nu mai suporta reproşurile mele. A doua zi la cafea i-am zis Ancăi că ar fi mai bine să nu ne vedem o perioadă, până îi trece nebunului. Ea s-a uitat lung la mine şi a zis că nu pleacă până nu-l vede că se întoarce acasă. Când el a intrat pe uşă, ea s-a ridicat şi-a stat în faţa lui dreaptă, pe tocurile ei de 12 cm şi i-a spus privindu-l direct în ochi:
  • Dacă mai îndrăzneşti să-i interzici Irinei ceva, ai de-a face cu mine. Nu e sclava nimănui iar eu voi veni atâta timp cât Ea va fi bucuroasă să mă primească. Ce e între voi nu este problema mea, dar văd că-i nefericită şi asta este problema mea pentru că-mi este prietenă. Am fost toţi într-o clasă, ştii de ce sunt în stare. Eu cred că e cazul să te mai gândeşti şi să nu-mi declari război că o să pierzi.
    Adrian a făcut feţe-feţe şi m-a privit mânios. Anca a observat şi nu l-a iertat.
  • Degeaba te uiţi la EA mânios, uită-te aşa la MINE, dacă te-am deranjat. Cu mine vorbeşti despre mine, nu cu Irina. Tu ai idee câtă linişte îi trebuie unei femei gravide? Ştii că certurile voastre pot afecta iremediabil copilul? Ce urmăreşti? Aveţi atâţia ani de căsnicie în spate şi trebuie să vin eu să-ţi spun lucruri elementare?
    Strâns cu uşa, bărbatul meu a tăcut şi de atunci nu a mai ţipat la mine, nu mi-a mai adresat niciun epitet jignitor, nu m-a mai bruscat iar Anca şi-a căpătat dreptul de a fi la noi în casă la orice oră. O chemam să mănânce cu mine când găteam ceva bun, dacă aveam o problemă o sunam şi o întrebam, weekendurile le petreceam împreună cu familia ei când Adrian era în cursă, sau în patru când el era liber. Am făcut vacanţe împreună, am luat-o cu noi când am mers un weekend la căsuţa de la munte pentru că avea nevoie să se relaxeze departe de familie, copiii, socri, departe de trepidaţia oraşului. Adevărul e că eu nici nu ştiu cum rezista. Eu eram mai leneşă de felul meu, mai delăsătoare. Oboseam şi mă plictiseam repede, zgomotul şi insistenţele copiilor mă oboseau. Ea făcea totul cu zâmbetul pe buze.
    Înainte să nasc, Adrian a venit cu propunerea de a-i pune naşi de botez pe Anca şi pe soţul ei. Mă gândisem şi eu serios la asta, mi se părea că e cea mai potrivită pentru rolul de naşă. Ne-a fost puţin teamă că nu o să accepte, mai ales că familia lor se mărise cu o bunică pe care o aduseseră de la ţară şi soţul ei rămâsese pe moment fără serviciu. Anca nici măcar n-a clipit când a zis da, de parcă ar fi aşteptat să fie rugată, iar eu am fost fericită. Pe fetiţa mea o cheamă Anca. I-am pus cu drag numele ăsta.
    Au urmat zile grele, în care, dacă n-aş fi avut sprijinul ei permanent, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Fetiţa plângea noapte de noapte, eu nu mă odihneam, nu ştiam să-i dau să sugă,  mi-era teamă să pun mâna pe ea când o vedeam atât de mică şi încordată, cu pumnii strânşi şi picioarele adunate la burtă. Adrian era irascibil şi nopţile pierdute îl făceau ineficient la serviciu. O dată a adormit cu manşa în mână şi dacă nu era pilotul înţelegător ar fi rămas fără serviciu. Ca să-l menajez a trebuit să mă sacrific eu, dar lipsa de somn mă făcea neatentă. Eram speriată de moarte.
    Anca venea în fiecare zi şi rămânea cu fetiţa o oră, timp în care puteam să închid ochii să mă odihnesc cât de cât, iar fata mea se liniştea ca prin farmec de câte ori simţea braţele Ancăi şi urla când o luam eu. O perioadă am avut probleme cu alăptatul şi sânii, şi aşa exagerat de mari, stăteau să pocnească precum două baloane cu heliu suprasaturate. Într-o zi, când mai aveam puţin şi începeam să plâng de neputinţă, nervi şi durere, Anca s-a aplecat uşor peste mine, mi-a prins sânul în palme şi l-a masat apăsând uşor cu degetele către sfârcul iritat pe care copila îl mozolea degeaba. Câteva picături de lapte s-au prelins în guriţa ei şi plânsul a încetat. A fost prima dată când a supt cu poftă şi a dormit după masă. M-a bucurat liniştea copilei, dar m-a tulburat atingerea Ancăi, fiorii pe care i-am simţit când degetele ei lungi s-au plimbat pe sânul meu, răsuflarea pe care o simţeam aproape, pe obraz, parfumul ei fin strecurându-se prin mirosul acru de lapte şi copil mic ce nu mă mai părăsea. Am simţit o zbatere scurtă în stomac şi sângele mi-a luat-o razna. Sărutul a venit firesc. N-am mai experimentat senzaţiile care m-au străbătut prin tot corpul atunci. M-am speriat şi m-am tras ca muşcată de şarpe, cu obrajii arşi de ruşine iar Anca s-a ridicat şi-a râs nervos iar râsul ei a răsunat spart în liniştea încăperii.
  • Vezi, aşa se alăptează corect!, mi-a zis şi şi-a aprins o ţigară.
    Săptămâni întregi am visat cum se plimbau degetele ei cu unghiile îngrijite şi frumos lăcuite pe sânii mei şi cum îi sărut cu pasiune buzele umede şi catifelate. Tresăream şi mă trezeam transpirată de zece ori pe noapte. Nu s-a mai întâmplat minunea deşi mi-aş fi dorit să repet experienţa. Era un amestec de curiozitate şi dorinţă care-mi sfâşia măruntaiele şi pe care mi-era ruşine să o scot la suprafaţă. Evitam cu grijă privirea şi atingerea Ancăi, de câte ori rămâneam singure şi, în acelaşi timp, îl respingeam pe Adrian, atingerea lui îmi părea lipicioasă şi murdară, ca a unui păianjen uriaş. Eu însămi mă simţeam murdară, grasă, nedemnă pentru viaţa între oameni. Ajunsesem să-mi doresc să fug din viaţa mea. Adrian a părut iritat de atitudinea mea la început, apoi a concluzionat că am depresie postnatală şi trebuie să mă tratez. După două luni de psihoterapie am început să-mi revin şi să mă resemnez cu viaţa mea de femeie măritată, cu bărbat şi copil. Cu bune, cu rele, au trecut 8 luni de la naştere şi ne-am botezat fetiţa.
    După botez Anca a devenit nervoasă şi întunecată, se simţea că ceva o apăsa. Vizitele zilnice au continuat, dar ceva nu mai era ca înainte şi nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat, unde am greşit –dacă am greşit. Mi-a spus că nu se mai înţelegea cu bunica. Baba ajunsese o adevărată catastrofă abătută peste casa lor. Într-o zi, când Anda era acasă doar cu bătrâna, aceasta a făcut un infarct. Anca a chemat salvarea, au dus-o la spitat şi după câteva zile starea bătrânei a părut că se stabilizează. Pe perioada spitalizării n-am apucat s-o mai văd pe Anca şi lipsa ei mă sufoca. Cumva, devenisem dependentă de prezenţa ei. Acum o săptămână am mers s-o vizitez pe bunică. N-aş putea să-mi explic pornirea, pur şi simplu am simţit că trebuie să merg să o văd şi să vorbesc cu ea, ca să-mi pot recupera prietena. Bătrâna părea că mă aşteaptă. Femeile din salon mi-au spus că în ziua aceea se simţise mult mai bine ca înainte, semn că-şi revenea. M-am aşezat pe un scaun lângă pat, ea m-a luat de mână şi a început să-mi povestească fără să o rog.
  • Maică, eu ştiu că ce-o să-ţi spun acum o să te necăjească, dar trebuie să mă ierţi, eu nu pot pleca pe ultimul drum cu o asemenea povară pe suflet. Tu ştii că mie prietena ta nu-mi este la suflet, dar nu ştii de ce. Probabil că toţi mă judecă şi mă consideră o babă sclerozată şi nebună care vorbeşte în dodii. Nu-i deloc aşa. Oi fi eu bătrână, dar mintea o am întreagă. Anda se ţine cu bărbatul matale.
  • Taci, bunico, nu cobi!
  • Ba taci tu şi ascultă-mă şi lasă-mă să-ţi spun tot înainte, apoi faci ce vrei tu, că eu mi-am spălat conştiinţa. Eu am văzut de la început că ceva nu-i în regulă cu bărbatul matale şi nepoata asta a mea. Prea era el toată ziua în casa noastră când nu erai nici mata nici nepotu-meu acasă! Îşi făcea drum din orice motiv. La început n-am spus nimic nimănui, dar am început să-i urmăresc. Nu mi-a trebuit mult să-i prind. Ei credeau că dacă sunt bătrână şi pe jumătate surdă, nu-mi dau seama ce se întâmplă. Dar eu n-am fost niciodată proastă, mamă.  Am pândit o dată când nu eram decât noi trei acasă. M-am prefăcut bolnavă şi m-am pus în pat. Ea mi-a făcut un ceai şi-a dispărut. M-am ridicat şi-am dat să intru în casă, dar încuiaseră uşa de la intrare. Atunci m-am strecurat uşurel prin spate, pe la bucătărie. Avusesem grijă să ascund cheia să nu poată încuia uşa. Atunci i-am găsit, copila mea. Am ieşit repede, dar m-am împiedicat de prag şi-am căzut. Ei m-au auzit, s-au speriat, Anda m-a îmbrâncit şi m-am mai lovit o dată, uite aici, la cap, apoi m-a ameninţat că dacă spun cuiva o să-mi taie limba, dar să ştii că nu-mi mai pasă. Eu sunt deja cu un picior în groapă, simt moartea cum îmi dă târcoale, nu-mi mai pasă. Matale ai venit singură? Cum cine ai lăsat copila? Unde e bărbatul matale, ştii?
    Acesta a fost sfârşitul. De fapt, începutul sfârşitului. Am plecat de la spital ameţită, am urcat în maşină şi am condus ca nebuna până la Anca acasă. În poartă m-a întâmpinat, cu o strălucire veselă, maşina argintie a soţului meu. Stătea parcată regulamentar lângă maşina roşie a Ancăi. Poarta era încuiată. Am strigat, am făcut scandal, s-au adunat vecinii, dar din casa ei nici măcar un colţ de perdea nu s-a ridicat. M-am întors acasă, i-am dat liber mamei, mi-am luat fetiţa şi am ieşit, simţeam că mă apasă pereţii. Când m-am întors Adrian îşi făcuse bagajul. A plecat fără să-mi spună un cuvânt. L-am urmărit de pe geam şi-am descoperit-o pe ea. Îl aştepta în maşină, pe scaunul din dreapta. Fuma.
    Bătrâna a murit peste noapte, singură în salonul de spital, iar eu mi-am dat seama cu uimire că mi-e mai dor de parfumul Ancăi decât de prezenţa fostului meu soţ.
de

Alb


Tocmai în ziua aceasta posomorâtă şi tăcută, în care ninge mărunt şi zăpada se aşterne tăcut ca o plapumă întinsă pe câmpie, îi vine Ghiţei cheful să plece de acasă. Nicio vietate nu-şi face simţită prezenţa, doar crengile negre şi goale ale copacilor ce mărginesc drumul se mai zăresc în ceaţa cenuşie ce-nsoţeşte ninsoarea. Îi e urât de singurătate, are nevoie să audă oameni, să se simtă înconjurată de viaţă. O ia înainte, către satul vecin, unde are o soră rămasă în casa părintească. Nu-i e frig. Are mănuşi de lână şi galoşi în picioare peste ghetele îmblănite pe care şi le cumpărase să le aibă de-ngropăciune. Îşi ia şi-un ciomag să se apere de câinii rudarilor. Din urmă vine dând din coadă Ursu, câinele ei bătrân şi credincios. Îi goneşte de câteva ori dar câinele nu vrea să se întoarcă acasă şi-l lasă până la urmă să vină după ea. Înaintează greu şi picioarele i se afundă în zăpada afânată. Nu se vede unde e groapă şi unde e pământ drept. Merge cu grijă, să nu piardă drumul.  Înaintează cu greu şi de la un timp satul abia se mai zăreşte în zare, cu lumini slabe la ferestre şi fumul alb înălţându-se din coşurile acoperişurilor.

Oboseala o ajunge şi parcă s-ar întoarce, mai ales că în plin câmp ninsoarea îi bate din faţă, orbind-o. Din când în când îşi scoate din buzunarul cojoacei o batistă ponosită şi murdară cu care-şi şterge ochii.

Începe să se întunece, norii devin apăsători, în spate nu se mai zăreşte nici fumul hornurilor, în faţă e doar câmp de zăpadă.  Ar fi trebuit să se apropie deja de satul vecin. Se opreşte pentru o clipă să-şi tragă sufletul. O spaimă îngheţată i se strecoară prin vine. Picioarele îi tremură de la atâta mers şi inima îi bubuie în piept. Dacă s-a rătăcit? Îşi aruncă încă o dată privirea roată peste câmpul îngheţat. Copacii nu se mai văd, se ascund în noapte. În spatele ei, Ursu stă aşezat pe coadă şi o priveşte îngrijorat. „Ce facem, Ursule? Pe unde o luăm?” Câinele tace. Ridică doar o ureche şi ascultă liniştea. Nu se aude decât căderea continuă a fulgilor mari de zăpadă. Oftează. „Oftezi şi tu sărace… Ce să fac? Încotro s-o iau? Picioarele astea netrebnice nu mă mai ascultă deloc, zăpada e prea mare… Ce fac, Ursule?!” Să strige, oare? Poate o aude cineva. Îşi adună toate puterile şi scoate un strigăt slab. „Heeei! Mă aude cineva?!” Câinele dă obosit din coadă. „Cine să mă audă, bătrâne? Muiere proastă ce sunt şi eu… Ajută-mă tu. Du-te şi adu pe cineva să mă scoată de aici.” Câinele o priveşte atent şi rămâne pe loc.  „Du-te mă, n-auzi? Mama ta de câine prost! Marş acasă!” Câinele n-ar pleca dar ea ridică ciomagul să-l lovească şi el o ia la fugă, cu coada între picioare. Cu răsuflarea tot mai grea, se aşează în zăpadă. „O să vină el Ursu cu cineva, că e băiat deştept.”

De ceva timp simte cum frigul pătrunde prin hainele ude şi i se face somn iar câinele ăla nu se mai întoarce. Îi este teamă, cum s-o găsească acum, pe întunericul ăsta? Fulgii cad în continuare egal şi i se aştern pe umeri şi pe creştet. Îşi suflă în palmele îngheţate, poate se încălzesc. Îşi pune ciomagul alături şi se culcă uşor pe partea dreaptă. Îşi acoperă pulpele cu poala paltonului ros şi-şi bagă palmele între genunchi. Eheei, de-ar mai trăi moşul ei ar veni acum după ea. Tresare la un gând ce-i trece fulgerător prin cap. Cum de îl lăsase ea singur acasă, fără nimic de mâncare? Ce minte avusese să plece aşa şi să nu-i spună? „Ioane, Ioane, cât am îmbătrânit, omule! De ce nu întrebaşi şi tu unde plec şi când mă întorc, ai? Să mă fi pus să fac ceva de-ale gurii, să-ţi ajungă şi ţie pe două zile acolo, până mă întorc io! Tu ce faci acum cu picioarele alea ale tale, că vezi bine că nu te mai poţi mişca deloc. Trebuie să mă întorc, ce să fac. Mă omule, mă, să nu zici tu nimic aşa… doar mă văzuşi când mă îmbrăcai, când luai cojoaca pe mine, că-mi pusăi broboada bună pe cap. Ce crezuşi tu? Că mă duc să mă mărit?”

Îi vine să chicotească ca odinioară, când râdeau împreună gura sobei până se făcea mâncarea. I se pare că stă în faţa plitei încinse şi pe plită fierbe încet mămăliga. Plita dogoreşte şi ea transpiră pe frunte cu făcăleţul în mână şi freacă mămăliga cu ochii aprinşi şi obrajii rumeni. „Du-te Ioane şi scoate şi tu o cană de vin. Hai că uite acu’ răstorn mămăliga şi ne punem la masă. Să-ţi iei cojoaca în spinare să nu ieşi aşa afară în frig încălzit cum eşti că-mi răceşti şi ai văzut că nu-ţi place să-ţi pun ventuze!” I se pare că moşul ei râde şi-o pune să-l pupe pe obraz. „Fugi de-aci, moşule! Numai la prostii îţi stă gândul! Tu nu mai îmbătrâneşti deloc? Nu vezi că nu mai poţi merge, îţi arde de pupat?”

Se trezeşte şi se scutură o dată ca de friguri. În jurul ei e mare de zăpadă, iar ea visează cai verzi pe pereţi. Abia mai respiră. Mii de ace i se înfig în obraji şi-n ochi, nasul o doare, degetele nu le mai simte.

Moşul se întinde lângă ea şi-o ia în braţe cu grijă.„Tu muiere, fii cuminte că sunt aci. Vină să te iau în braţe să te încălzesc. Închide ochii cu tata, lasă că păzesc io în locul tău, tu dormi liniştită. Vezi ce bine e în braţele mele? Ştiam eu, muiere, când te-am luat, că n-o să mai pleci din ele.” Ea se întinde în zăpadă ca sub plapumă şi zâmbeşte. „Frumoasă viaţă am dus şi noi, mă omule, mă. Păcat că e pe terminate. Ştii tu de ce-mi pare mie rău în viaţa asta? De copiii ăia, mă. Auzi tu cum mă cheamă acu’? Toţi mă strigă de mă trec fiori reci pe şira spinării, Ioane. Mai mişca câte o mânuţă… pe unul l-am scos cu totul, aşa cum era învelit în sacul lui. Era ca o păpuşă mică şi străvezie. Respira când a ieşit, i se vedea inima cum bate. De asta îmi pare rău, mă omule. Vezi tu cum nu reuşesc io să-mi curăţ sângele ăsta de pe mâini? Nu se ia deloc! Le-am frecat, Ioane, de s-a luat pielea de pe ele şi tot nu se duce. Măcar de nu i-aş mai auzi! De nu m-ar mai striga aşa!”

Zorile albesc dimineaţa, ninsoarea cade ca şi ieri, mută, doar pe marginea drumului, un câine bătrân şi flocos cu blana plină de zăpadă îngheţată, urlă lupeşte. Din timp în timp se opreşte şi scânceşte de parcă ar plânge. În faţa lui se întinde neted un câmp alb, fără nicio pată.

de

Ademenire


Apropierea iernii se simţea în aerul rece ce făcea ochii şi nasul să lăcrimeze, obrajii să îngheţe şi mâinile să înţepenească pe mânerele umbrelelor. Era o vreme câinoasă, plină de furie, ca o prevestire sumbră. În autogara murdară, ticsită de oameni şi maşini, paşii se intersectau grăbiţi pe peronul umed. Microbuzele veneau şi plecau, se succedau, se împingeau unul pe celălalt, grăbite să scape cumva de stropii îngheţaţi. Oamenii cu gulerele ridicate mergeau repede, aplecaţi în faţă să ţină piept vântului furios, cu umbrelele pe ochi şi privirea în pământ, încercând să ignore frigul şi să evite bălţile ce se întindeau leneşe, din loc în loc, pe trotuar. În toată agitaţia asta udă, o femeie cu privirea rătăcită ignora ploaia şi vorbea de una singură, fără rost. Rătăcea pe peron lovindu-se haotic de călătorii grăbiţi, lăsându-se împinsă şi călcată pe picioare, de parcă ar fi fost beată. Pe faţa ei palidă ploaia rece amesteca picuri cu lacrimile şi-i dădea un aer ireal, de arătare din alt timp.
– Ai grijă, cucoană! Nu te uiţi pe unde mergi?
Mai avea puţin până să cadă. Se redresase cu greu după ce se ciocnise cu un călător ce alerga grăbit să prindă primul microbuz.
– Ce nebună, frate! În urma bărbatului grăbit a rămas glasul mânios şi o înjurătură groasă.
Vântul îi smulsese umbrela din pumnul îngheţat. O privise zburând cu spiţele frânte, ca o aripă uriaşă de corb muribund. Fără apărarea ei, ploaia îi cădea sâcâitor pe păr, pe frunte, pe şalul ce-i acoperea cu parcimonie creştetul. Ghetele i se umpluseră de apă şi la fiecare pas scoteau un zgomot surd. Nu-şi mai simţea picioarele ude, nici mâinile înţepenite pe care le lăsase să atârne leşinat pe lângă corp. Buzele căpătaseră o culoare vineţie, ochii îngropaţi în orbite o ardeau, părul ud i se lipise de frunte şi de obraz.
De când aştepta? Nici ea nu mai ştia… trecuse demult o oră de la ultima convorbire. Nu că nu ar mai fi sunat de câteva ori după aceea. Doar că nu-i mai răspusese nimeni, deloc. Seara cobora vertiginos, felinarele străzii căpătau putere, ploaia cădea sâcâitoare, îngheţată şi ea îşi simţea paltonul subţire ca o piatră de moară în spate. Atâta apă adunase că apăsa pe umerii firavi de parcă ar fi vrut să-i aplece până la linia asfaltului. Lumea venea şi pleca, doar ea rămânea aşteptând şi încerca să-şi încălzească picioarele măsurând peronul de la un capăt la celălalt.
“Rău e să fii prost şi să crezi în oameni fără cuvânt. De ce i-oi fi crezând? Mi-au promis. Trebuie să se ţină de cuvânt! Au promis! Au promis!!  Cum mă întorc eu acasă?”
Cu câteva luni în urmă, cât încă mai avea serviciu şi foamea nu bătea la uşa ei, ajutase un cuplu de colegi cu o sumă de bani. Nu erau mulţi, dar pentru ea erau importanţi. Bani albi pentru zile negre, îi strânsese cu sacrificii în luni multe de trudă, gândindu-se că o să-i aibă în zilele în care soarta nu avea să le mai surâdă. O femeie tânără şi singură, cu un copil mic de crescut, trebuie să fie prevăzătoare. Fusese suficient de prevăzătoare să îi adune şi în acelaşi timp suficient de naivă, să îi dea pe câteva vorbe-n vânt şi rugăminţi cu promisiuni mincinoase. Acum toate rezervele i se terminaseră, nu mai avea job de două luni, venea iarna, ea nu mai avea nici ce pune pe masă şi în apartamentul lor umezeala şi frigul se îmbinau în voie. Abia ieri reuşise să găsească o slujbă, ca vânzătoare la o tarabă, în piaţă. Va începe de luni şi va avea măcar bani de pâine. Până atunci, însă, timpul era lung şi se scurgea greu.
Zilele trecute descoperise că prin şifonier curgea apă. Toate hainele erau  umede şi miroseau greu, a mucegai. Le scosese şi le întinsese afară, pe balcon, apoi ştersese bine lemnul şifonierului, îl depărtase de perete şi-l lăsase gol, cu uşile la perete. În spatele lui peretele era albastru. Ciuperca mucegaiului se înmulţise şi legase peretele printr-o pâclă groasă de lemnul subţire al şifonierului. A trebuit să cureţe, să frece cu clor şi să lase fereastra larg deschisă. Acum stăteau înghesuiţi într-o singură cameră. Frigul pătrunzător nu-i lăsa să se odihnească noaptea. Tremurau mai mult decât dormeau. Copilul, cuminte, tăcea. Înţelegea prea mult pentru vârsta lui şi nu îndrăznea să ceară mai mult. Singura rază de speranţă rămâsese recuperarea acestui împrumut. De o săptămână îi tot suna şi-i ruga să-i aducă măcar o parte din datorie, cât să mai poată supravieţui câteva zile. Ei se scuzau şi tot amânau. Se săturase de pretextele lor şi ar fi renunţat la bani dacă nu ar fi avut atâta nevoie. Cu o seară înainte reuşise să-i convingă să-i aducă o parte din datorie. Îi aştepta de patru ore. Patru ore lungi petrecute în ploaie şi noaptea cobora hotărâtă pe pământ iar ei nu apăreau de niciunde.
De ce i-oi fi ajutat eu când ştiam bine că trebuie să lupt şi cu dinţii să-mi scot banii de la ei? Mintea mea puţină de muiere. Mi-a fost milă de ea, că plângea de i se înnodau lacrimile în barbă. De parcă pe mine mă ajută cineva! Cum mă duc eu acasă acum?”
Un fior de gheaţă o scuturase. Întunericul îşi aruncase mantia peste peronul îngheţat. Oraşul îşi aprinsese felinarele, maşinile alergau grăbite cu farurile aprinse şi ştergătoarele pornite, geamurile tramvaielor şi microbuzelor care treceau pe lângă ea erau aburite, semn că în interior era un pic mai cald ca afară. Călătorii se împiedicau în continuare de ea în drumul lor grăbit şi înjurau printre dinţi. Ea nu-şi mai simţea degetele, umerii, obrajii îngheţaţi. Până şi ultima speranţă începea să-i îngheţe. De la un timp privirea-i era atrasă doar de roţile grăbite pe asfaltul ud. N-ar fi fost nevoie decât de un singur pas. Un pas şi asfaltul nu ar mai fi fost atât de singur ud iar ea ar fi scăpat de toată durerea, de frig, de griji, de de gânduri, de foame. Totul s-ar fi terminat uşor şi repede. Se apropiase de bordură şi întinsese piciorul să facă primul pas spre neantul atât de ademenitor sub roţi. Un claxon ţipase strident iar ea, trezită, se scuturase ca după coşmar. Şi copilul?
“Mai stau puţin. Trebuie să vină! Au promis, vin cu siguranţă! Poate sunt în următoarea maşină. Uite, se văd nişte faruri apropiindu-se. Cum să plec tocmai acum?!”