neînţelegere

de

Gâlceava


-Băi, vere Lache, dă-mi, băi, purceaua. Nu vezi că nu e purceaua ta? E purceaua mea, mă, striga Stelică de dincolo de poartă, cu pălăria dată pe ceafă, transpirat şi uluit de fapta vărului său şi privea în curte ridicat pe vârfuri, peste porţile înalte de tablă vopsită cu grund. Să mor io, dacă plec de-aci până nu-i dai drumul pe poartă!

În curte, văru-su Lache, cu bustul gol, îmbrăcat doar cu pantaloni negri de dimie, albiţi de praf, aduna cu lopata şi încarca în căruţă o grămadă de gunoi de grajd.

-Măi Stelică, tu ai înnebunit? Cum să-ţi dau mă porcul din bătătură? E purceaua mea, vere. Singură a venit şi a intrat în curte, uită-te şi tu cum se înţelege cu porcii ăilalţi. Erau ei aşa dacă nu creştea în bătătura asta? Ce dracu ere, te ştiam om serios, a răspuns calm, fără să se uite la omul care transpira agăţat cu amândouă mâinile de marginea porţilor.

-Hai mă vere, dă-o dracu de treabă! De când ai mă tu purcea ca a mea? Mă uit la ea ca la ochii din cap, face doi ani în iarnă şi tu vii să-mi spui acu’ că nu ştiu ce-am crescut doi ani în bătătură?, se agita Stelică şi mai c-ar fi sărit porţile să intre în curte peste văru-său, dacă n-ar fi prea înalte. Lache a strâns mai bine coada lopeţii în palmele bătătorite şi muşchii obrajilor i-au jucat scurt când a scrâşnit din dinţi.

-Mă vere, asta e purceaua mea. Nu-ţi dau eu purceaua din bătătură că zici tu. Du-te şi caută-ţi purceaua pe unde ştii că umblă, nu veni să iei animalul din curtea mea că te dau dracu cât ai clipi şi cât mi-eşti tu de văr. Pe Lache te găsişi tu să-l prosteşti, mă?

Purceaua grohăia şi privea pe sub urechile-i clăpăuge la oamenii ce se înjurau ca la uşa cortului. Era o mândreţe de vreo 120 de kg, roşcată, o corcitură cum aveau din ce în ce mai mulţi săteni care-şi duceai de primăvara porcii să pască în pădurea de pe malul Dunării. Purcelelor le plăceau porcii mistreţi şi veneau acasă cu purcei tărcaţi cu dungi roşii şi boturi lungi ce purtau în ei sâmburele de libertate pus acolo din sămânţa tatălui. A scuturat urechile şi a privit când la unul, când la celălalt cu un soi de interes de parcă ar fi aşteptat să afle care iese învingător din lupta asta surdă. Ei nu-i păsa pe mâna cui rămâne atâta timp cât avea mâncare din belşug şi-un troc cu apă împuţită în care să se scalde.

-Treaba ta, vere, a zis Stelică şi si-a desprins mâinile de poartă că amorţise agăţat acolo şi începuseră să-l doară. Eu mă duc la poliţie, să ştii. Nu las eu lucrurile aşa. Lasă tu că dacă nu eşti om de înţeles, am eu ac de cojocul tău.

Lache a ridicat din umeri, s-a proptit cu bărbia în coada lopeţii şi-a privit pentru prima dată spre poartă cu ochii lui mici în care scăpăra verde o lumină rece.

-Du-te şi-n pizda mă-tii! Demonstrează că e purceaua ta! Ai vreun semn la ea, mă? Arată-mi dacă ai vreun semn. Eu îţi arăt acum că e a mea, că o cunosc, are semn făcut de mâna mea.

Din drum, Stelică a strigat mai tare, că se depărtase.

-Dracu s-a gândit că o să furi tu purceaua să-i fac semne. Fi-ţ-ar semnele-ale dracu de om tâmpit ce eşti. Îţi aduc martori câţi vrei tu, mă, că toată uliţa îmi cunoaşte purceaua. Ce dracu să-ţi mai aduc?

-Nu-ţi dau purceaua şi pace. Du-te de unde ai venit, reclamă-mă, fă ce-oi vrea, purceaua asta nu iese pe poarta aia de-ar fi s-o omor cu mâna mea, a încheiat Lache, tăios, discuţia. Pe după garduri, vecinii îşi făceau de lucru prin grădini şi ascultau, curioşi să vadă cum avea să evolueze cearta.

Nervos, Stelică a dat cu pălăria de pământ în mijlocul uliţei.

-Biiine, vere, mai stăm noi de vorbă, dacă aşa ţi-e purtarea. Să fiu al dracu de nu te duc la judecată, a încheiat ca şi cum şi-a fi pus o pecete pe soartă şi-ar fi făcut ultimul jurământ de care avea să se ţină cu străşnicie, de-ar fi fost să moară din asta. S-a aplecat, şi-a cules pălăria din praf, a scuturat-o de pantaloni, şi-a pus-o la loc pe creştet şi-a plecat. Dădea din mâini ca apucat, se jura şi drăcuia să-l audă urechile ce stăteau la pândă dincolo de garduri.

-O să văd pe dracu’ să te ia de gât, a strigat şi Lache din mijlocul bătăturii, doar aşa, să aibă ultimul cuvânt, să nu-l creadă vecinii uşor de încălecat.

Amândoi păreau să aibă dreptate. Stelică era convins că purceaua e a lui. Îi dăduse drumul să mănânce dudele căzute din dudul de la poartă şi animalul când s-a văzut singur a plecat să pască pe lângă garduri, până s-a pierdut în  sat. Sigur nu era el că a ajuns purceaua tocmai la poarta lui văru-său, dar semăna atât de mult cu animalul lui, că nici nu avea cum să fie alta.

Lache crescuse şi el o purcea identică. Nu prea-i era la suflet, că a dracului, cum prindea câte un pui de găină, cum îl înghiţea cu tot cu pene. O bătuse, o ţinuse închisă, îi pusese lanţ peste bot, degeaba. Ar fi tăiat-o, da-i părea rău de ea că era bună de prăsilă. Prin primăvară, ce dracu păţise nu ştia, că începuse să slăbească. Nu mai mânca, abia bea apă şi ajunsese să nu se mai ţină nici pe picioare. Ce nu i-a făcut omul, a băgat în ea vitamine, antibiotic, a pus muierea să-i fiarbă tărâţele. Totul a fost în zadar. Avea purcei care tânjeau de foame şi ajunseseră ca nişte arătări de nu îndrăznise nici să plece cu ei la târg. Cine i-ar fi cumpărat aşa jigăriţi? Îi era necaz că pierdea bani buni şi ca să se mintă că pierderea era mai mică tăiase din ei pe rând. Mai rămâseseră doi, cei mai prăpădiţi, care se încăpăţânau să trăiască. Când a văzut că nu-i chip să-şi revină, a urcat-o în căruţă într-o dimineaţă, cu tot cu purcei şi a lepădat-o la marginea pădurii să se aleagă ce s-o alege de ea. Şi-a luat apoi gândul că ar mai putea s-o vadă vreodată. A bifat-o pe catastiful pierderilor şi a mers mai departe. Când vara era pe sfârşite, a apărut pe uliţă purceaua asta cu purceii lui după ea. A intrat repede în curte şi şi-a strigat muierea.

-Mărie, vino repede! Da acu’, fă, nu peste un an! Ce te moşmondeşti atât?

Muierea a ieşit repede din casă cu ochelarii pe nas şi o cârpă colorată în mână.

-Ho, omule că eram în maşina de cusut! Venii, uite, ce vrei?, l-a întrebat în timp ce cobora desculţă pe treptele de ciment şi se îndrepta spre poartă. Lache a deschis poarta larg şi a arătat cu mâna spre purcea.

-Fă, uită-te bine, aia nu e purceaua noastră, aia de-am dus-o acu trei luni la pădure?

-De mă Lache, io ştiu… Seamănă cu ea, dar aia era jigărită rău, omule, asta trece de suta, cum crezi tu că a ajuns jigărita aia aşa?, s-a mirat Măria cu voce tare.

-Proastă te-a mai făcut mă-ta! Păi dacă a mâncat şi a trăit bine în pădure cum să se facă? Ce, e prima purcea ce s-a îngrăşat pe câmp?

Măria s-a mai uitat lung la purcea şi-a dat din umeri.

-Nu e, Lache, dar purceaua noastră abia mai putea bea apă, când să-şi revină aşa?

Lache nu s-a dat bătut. A ciocănit cu degetul în fruntea înaltă a Măriei s-o trezească şi-a găsit justificarea,

-Uite aşa bine! Cred că-i rămâsese un os în gât şi din zdruncinătura căruţii i-a sărit atunci şi s-a făcut bine. Ce, nu s-a mai văzut aşa ceva? Ţin-te dracu colo, să o băgăm în bătătură.

S-a ţinut Măria şi purceaua nu s-a lăsat prea mult rugată. Lasă că nici singură nu ceruse să intre, cum se lăuda Lache,  nici nu s-a opus foarte tare. A simţit miros de porci în curte şi, curioasă, a intrat. Poarta s-a închis în urma ei şi când a dat de lucernă verde şi apă proaspătă, nici că i-a păsat, parcă era dintotdeauna în bătătura aia.

Stelică s-a ţinut de cuvânt, a venit cu poliţia la poartă. Poliţistul, împăciuitor, nu prea şi-ar fi stricat relaţiile cu niciunul din beligeranţi. A încercat o negociere.

-Mă , nea Lache, eu te cred, bre, ce nu te cunosc eu pe mata? Doar nu ai mata nevoie să furi animalul altuia, l-a periat întâi pe ţăranul reclamat. Lache şi-a lăsat mândru pălăria pe ceafă şi l-a privit  drept în faţă pe vărul reclamant.

-Aşa mă tată, vezi că ştii?! Tu eşti băiat deştept, taică, dar ce să mă fac cu nebunul ăsta de pică aşa pe capul meu? Parcă e turbat.

Poliţistul a replicat repede, să nu-şi piardă avantajul.

-Nea Lache, ştii ce zic eu? Dă-i, bre, drumul pe uliţă, s-o vedem unde trage. Aşa se potoleşte şi nea Stelică şi terminăm şi noi cu scandalul.

Lache n-a vrut să creadă poliţistul că are ceva de ascuns.

-Dau, taică, dacă zici tu, îi dau, uite. Şi a scos purceaua pe poartă. Se adunaseră vecinii lui ca la urs, venise şi Stelică, adusese cu el şi vecinii lui, poliţistul era şi el atent să vadă ce face matahala. A dracu’ purcea, aproape c-o luase pe uliţă către Stelică. Animalul tot animal, ar fi intrat şi-n curtea ăluia tot ca pe moşia ei. Lache a transpirat tot când a văzut că animalul îl trădează. S-a făcut că se ţine să n-o lase să iasă-n grădinile de la marginea satului şi-a întors-o din drum după ce-a lăsat să-i cadă, ca din întâmplare, o mână de porumb la poartă. Purceaua a mirosit porumbul, a lins satisfăcută bob cu bob şi a intrat înapoi în curte. Lache s-a şters cu dosul palmei  pe frunte şi-a răsuflat adânc. A închis porţile în urma animalului şi s-a strecurat în drum.

-Vezi, dom’ şef că s-a întors? E purceaua mea, domnule, v-am zis, a rostit apăsat şi s-a uitat cu ură la lumea strânsă-n drum. Poliţistul, îngăduitor a aprobat din cap, a scris procesul verbal şi-a pus vecinii să semneze de martori.

-Ce să-ţi fac, nea Stelică, purceaua s-a întors la el, i-a zis în treacă păgubitului, adică, gata, el s-a spălat pe mâini de toată treaba asta murdară, de acum să nu-l mai deranjeze cu prostii. Sufocat de indignare, Stelică stătea să plângă.

-Bă vere, vezi că nu eşti cu sufletul curat? De ce n-o lăsaşi să meargă până la capăt să vedem dacă intră în curte la mine sau nu, vezi că eşti hoţ?, a rostit şi toţi vecinii lui au sărit cu gura să-i ţină isonul, că recunoscuseră animalul lui Stelică.

-Da, domn şef, şi eu ştiu, şi eu, şi eu, Stelică a crescut o purcea fix ca asta!

Vecinii lui tăceau şi aşteptau să vadă urmarea. Lache a luat foc.

-Hai sictir, mă, animalule, am ajuns eu să mă faci tu hoţ, tu care ţi-ai făcut toată averea din furat de la colectiv? De-aia nu-ţi ajută, mă, Dumnezeu de ţi-a dat şi nepotul ăla handicapat, a sărit Lache cu gura şi-ar fi sărit să-l ia şi de gât să-l tăvălească prin ţărână de n-ar fi fost poliţistul, să-l afle de şef. Stelică s-a roşit şi s-a sufocat gata să facă infarct.

-Aşa, vere, ajunsăi să mă faci handicapat şi să-ţi râzi de famila mea. Bine băi, las-o, dă-o dracu de purcea că nu stau eu într-un animal. Da’ de cap să-ţi fie, vere. Mă duc şi dau acatist la biserică, să ajungi să se aleagă praful de toată averea ta. Praful să se aleagă, auzi?

Lache, mai bătrân, s-a stins primul. Stelică a venit la pomană, a vărsat un strop de vin şi a zis un „Dumnezeu să-l ierte” din vârful buzelor. Dumnezeu făcuse dreptate.

de

Sunt Irina -continuare


  • Hei! Bună Irina! Ce mai faci, măi fată! Eşti gravidă! Felicitări! Uite ce burtică frumoasă ai! Ce-o să fie, băiat sau fată?
    Eu eram mută de surpriză şi de admiraţie. Anca, băieţoasa clasei, cea pasionată de motoare, maşini şi ulei de frână, cea care avea mâinile pline de vaselină şi mirosea a benzină mai tot timpul, era acum o doamnă elegantă şi frumoasă de pica! Înaltă, cu picioarele lungi cu pulpe groase înfipte în pantofi cu toc înalt, cu fustă scurtă, cu părul vopsit blond, tunsă aiurit şi machiată impecabil. O umbră de parfum bun o învăluia şi ochii negri cu gene dese mă priveau amuzaţi. M-am simţit răţuşca cea urâtă din liceu şi am privit în jur să caut o văgăună în care să-mi ascund burta, obrazul pătat şi buzele fără culoare. Ea mă privea amuzată de încurcătura pe care o ghicea în mintea mea.
  • Ce-i Irina, nu mă mai recunoşti? Aşa mult m-am schimbat?
  • Nnnuu, Anca! Doar sunt surprinsă să te întâlnesc aici! Ce cauţi în Bucureşti?
  • Cum ce caut? Aici locuiesc, lucrez,  m-am căsătorit acum opt ani!
  • Şi eu de ce n-am ştiut nimic?
  • Păi tu mai ştiai altceva în afară de Adrian şi dragostea voastră? Mă aşteptam să veniţi la nunta mea, v-am trimis invitaţie acasă, la Timişoara. Cine ştie pe unde mi-aţi umblat!
    Mi-aduceam vag aminte cum ne-a sunat mama să ne spună că am primit invitaţia la nuntă, dar noi eram în concediu prin Creta, nici nu ne-am dat silinţa să încercăm să ne motivăm absenţa.
  • Da, ai dreptate… Mi-aduc aminte acum. Eram în concediu în străinătate, îţi dai seama că nu aveam cum să venim.
  • Nu contează. Asta este. Mă bucur că ne-am întâlnit. Dar ce ai? Ţi-e rău? Eşti foarte palidă.
  • Nimic, sarcina asta… Mă cam epuizează.
  • Uite, biroul meu e în apropiere, la două scări distanţă. Vrei să urci cu mine puţin să mai stăm de vorbă?
  • Tu aici, în blocul acesta ai biroul?
  • Da. Ştii că am terminat dreptul şi de când m-am mutat în Bucureşti m-am înscris în barou iar de doi ani mi-am deschis un cabinet particular. Aici, în blocul ăsta.
  • Ciudat cum de nu ne-am întâlnit până acum! Hai să urcăm la mine, eu stau la etajul 2! Dau o cafea şi stăm liniştite că sunt singură acasă. Adrian e în cursă.
  • Hai, măi, nu se poate să fie coincidenţa atât de mare! Bine, hai la tine. Mi-e dor să stăm de vorbă. Te rog să mă laşi să dau un telefon la birou, să-i spun secretarei spun că lipsesc vreo oră, să nu mă deranjeze.
    Am urcat, am făcut o cafea, ea şi-a aprins o ţigară şi-am povestit de parcă ne despărţisem acum două zile. A fost ca o regăsire a sentimentului de siguranţă de acasă. A început ea să povestească de viaţa ei, de soţ, de gemeni, de soacră, de birou, de procese, de alergătură, de instanţă. Timp de o oră nici n-am apucat să articulez o frază, am ascultat şi m-am liniştit. Spovedania mea a venit simplu, firesc. I-am povestit de împliniri şi aşteptări, de vise ce parcă se năruiau sub ochii mei. Ea a aprins ţigară de la ţigară şi m-a ascultat cu atenţie. Nu m-a întrerupt, nu m-a judecat. M-a întrebat simplu:
  • Ai nevoie de ajutor? Spune-mi, te rog. Vrei să stau eu de vorbă cu Adrian?
    M-am simţit, dintr-odată, uşurată. Nu îndrăznisem să vorbesc despre temerile şi problemele mele nici cu mama. Anca, cu felul ei simplu şi direct de a fi reuşise să aducă pacea în sufletul meu fără să facă niciun efort. Din ziua aceea ne-am întâlnit periodic la cafeaua de ora zece. Dacă era la tribunal trecea după ce se întorcea, dacă avea altceva programat, amâna cu o oră. Câteva săptămâni am avut ora noastră zilnică de intimitate. Trebuia să aerisesc mult după ea şi părul tot îmi mirosea a fum de ţigară de începuse Adrian să-mi reproşeze că m-am apucat de fumat. Negam, dar tot mă simţeam cu musca pe căciulă. De fiecare dată îmi propuneam să-i spun Andei ca data viitoare să nu mai fumeze şi  o lăsam moartă. Nu îndrăzneam. Într-o zi a sosit Adrian înainte de ora stabilită. Ne-a găsit în bucătărie învăluite în fumul gros de ţigară. Am crezut că o să iasă urât. El a privit la noi cu mânie şi a intrat în dormitor. N-a mai ieşit de acolo până nu a plecat Anca. După ce-am închis uşa după ea a ieşit şi mi-a spus:
  • Nu vreau s-o mai văd pe asta pe aici.
    M-am enervat. Am simţit interdicţia ca şi cum tocmai el ar fi vrut să-mi reteze orice bucurie, indiferent cât de mică. Ne-am certat, i-am reproşat că vrea să mă închidă în colivie, că nu mă poate ţine legată, că m-am săturat să stau singură ore în şir şi lui să nu-i pese de mine. Adrian a plecat, cum făcea de fiecare dată când nu mai suporta reproşurile mele. A doua zi la cafea i-am zis Ancăi că ar fi mai bine să nu ne vedem o perioadă, până îi trece nebunului. Ea s-a uitat lung la mine şi a zis că nu pleacă până nu-l vede că se întoarce acasă. Când el a intrat pe uşă, ea s-a ridicat şi-a stat în faţa lui dreaptă, pe tocurile ei de 12 cm şi i-a spus privindu-l direct în ochi:
  • Dacă mai îndrăzneşti să-i interzici Irinei ceva, ai de-a face cu mine. Nu e sclava nimănui iar eu voi veni atâta timp cât Ea va fi bucuroasă să mă primească. Ce e între voi nu este problema mea, dar văd că-i nefericită şi asta este problema mea pentru că-mi este prietenă. Am fost toţi într-o clasă, ştii de ce sunt în stare. Eu cred că e cazul să te mai gândeşti şi să nu-mi declari război că o să pierzi.
    Adrian a făcut feţe-feţe şi m-a privit mânios. Anca a observat şi nu l-a iertat.
  • Degeaba te uiţi la EA mânios, uită-te aşa la MINE, dacă te-am deranjat. Cu mine vorbeşti despre mine, nu cu Irina. Tu ai idee câtă linişte îi trebuie unei femei gravide? Ştii că certurile voastre pot afecta iremediabil copilul? Ce urmăreşti? Aveţi atâţia ani de căsnicie în spate şi trebuie să vin eu să-ţi spun lucruri elementare?
    Strâns cu uşa, bărbatul meu a tăcut şi de atunci nu a mai ţipat la mine, nu mi-a mai adresat niciun epitet jignitor, nu m-a mai bruscat iar Anca şi-a căpătat dreptul de a fi la noi în casă la orice oră. O chemam să mănânce cu mine când găteam ceva bun, dacă aveam o problemă o sunam şi o întrebam, weekendurile le petreceam împreună cu familia ei când Adrian era în cursă, sau în patru când el era liber. Am făcut vacanţe împreună, am luat-o cu noi când am mers un weekend la căsuţa de la munte pentru că avea nevoie să se relaxeze departe de familie, copiii, socri, departe de trepidaţia oraşului. Adevărul e că eu nici nu ştiu cum rezista. Eu eram mai leneşă de felul meu, mai delăsătoare. Oboseam şi mă plictiseam repede, zgomotul şi insistenţele copiilor mă oboseau. Ea făcea totul cu zâmbetul pe buze.
    Înainte să nasc, Adrian a venit cu propunerea de a-i pune naşi de botez pe Anca şi pe soţul ei. Mă gândisem şi eu serios la asta, mi se părea că e cea mai potrivită pentru rolul de naşă. Ne-a fost puţin teamă că nu o să accepte, mai ales că familia lor se mărise cu o bunică pe care o aduseseră de la ţară şi soţul ei rămâsese pe moment fără serviciu. Anca nici măcar n-a clipit când a zis da, de parcă ar fi aşteptat să fie rugată, iar eu am fost fericită. Pe fetiţa mea o cheamă Anca. I-am pus cu drag numele ăsta.
    Au urmat zile grele, în care, dacă n-aş fi avut sprijinul ei permanent, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Fetiţa plângea noapte de noapte, eu nu mă odihneam, nu ştiam să-i dau să sugă,  mi-era teamă să pun mâna pe ea când o vedeam atât de mică şi încordată, cu pumnii strânşi şi picioarele adunate la burtă. Adrian era irascibil şi nopţile pierdute îl făceau ineficient la serviciu. O dată a adormit cu manşa în mână şi dacă nu era pilotul înţelegător ar fi rămas fără serviciu. Ca să-l menajez a trebuit să mă sacrific eu, dar lipsa de somn mă făcea neatentă. Eram speriată de moarte.
    Anca venea în fiecare zi şi rămânea cu fetiţa o oră, timp în care puteam să închid ochii să mă odihnesc cât de cât, iar fata mea se liniştea ca prin farmec de câte ori simţea braţele Ancăi şi urla când o luam eu. O perioadă am avut probleme cu alăptatul şi sânii, şi aşa exagerat de mari, stăteau să pocnească precum două baloane cu heliu suprasaturate. Într-o zi, când mai aveam puţin şi începeam să plâng de neputinţă, nervi şi durere, Anca s-a aplecat uşor peste mine, mi-a prins sânul în palme şi l-a masat apăsând uşor cu degetele către sfârcul iritat pe care copila îl mozolea degeaba. Câteva picături de lapte s-au prelins în guriţa ei şi plânsul a încetat. A fost prima dată când a supt cu poftă şi a dormit după masă. M-a bucurat liniştea copilei, dar m-a tulburat atingerea Ancăi, fiorii pe care i-am simţit când degetele ei lungi s-au plimbat pe sânul meu, răsuflarea pe care o simţeam aproape, pe obraz, parfumul ei fin strecurându-se prin mirosul acru de lapte şi copil mic ce nu mă mai părăsea. Am simţit o zbatere scurtă în stomac şi sângele mi-a luat-o razna. Sărutul a venit firesc. N-am mai experimentat senzaţiile care m-au străbătut prin tot corpul atunci. M-am speriat şi m-am tras ca muşcată de şarpe, cu obrajii arşi de ruşine iar Anca s-a ridicat şi-a râs nervos iar râsul ei a răsunat spart în liniştea încăperii.
  • Vezi, aşa se alăptează corect!, mi-a zis şi şi-a aprins o ţigară.
    Săptămâni întregi am visat cum se plimbau degetele ei cu unghiile îngrijite şi frumos lăcuite pe sânii mei şi cum îi sărut cu pasiune buzele umede şi catifelate. Tresăream şi mă trezeam transpirată de zece ori pe noapte. Nu s-a mai întâmplat minunea deşi mi-aş fi dorit să repet experienţa. Era un amestec de curiozitate şi dorinţă care-mi sfâşia măruntaiele şi pe care mi-era ruşine să o scot la suprafaţă. Evitam cu grijă privirea şi atingerea Ancăi, de câte ori rămâneam singure şi, în acelaşi timp, îl respingeam pe Adrian, atingerea lui îmi părea lipicioasă şi murdară, ca a unui păianjen uriaş. Eu însămi mă simţeam murdară, grasă, nedemnă pentru viaţa între oameni. Ajunsesem să-mi doresc să fug din viaţa mea. Adrian a părut iritat de atitudinea mea la început, apoi a concluzionat că am depresie postnatală şi trebuie să mă tratez. După două luni de psihoterapie am început să-mi revin şi să mă resemnez cu viaţa mea de femeie măritată, cu bărbat şi copil. Cu bune, cu rele, au trecut 8 luni de la naştere şi ne-am botezat fetiţa.
    După botez Anca a devenit nervoasă şi întunecată, se simţea că ceva o apăsa. Vizitele zilnice au continuat, dar ceva nu mai era ca înainte şi nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat, unde am greşit –dacă am greşit. Mi-a spus că nu se mai înţelegea cu bunica. Baba ajunsese o adevărată catastrofă abătută peste casa lor. Într-o zi, când Anda era acasă doar cu bătrâna, aceasta a făcut un infarct. Anca a chemat salvarea, au dus-o la spitat şi după câteva zile starea bătrânei a părut că se stabilizează. Pe perioada spitalizării n-am apucat s-o mai văd pe Anca şi lipsa ei mă sufoca. Cumva, devenisem dependentă de prezenţa ei. Acum o săptămână am mers s-o vizitez pe bunică. N-aş putea să-mi explic pornirea, pur şi simplu am simţit că trebuie să merg să o văd şi să vorbesc cu ea, ca să-mi pot recupera prietena. Bătrâna părea că mă aşteaptă. Femeile din salon mi-au spus că în ziua aceea se simţise mult mai bine ca înainte, semn că-şi revenea. M-am aşezat pe un scaun lângă pat, ea m-a luat de mână şi a început să-mi povestească fără să o rog.
  • Maică, eu ştiu că ce-o să-ţi spun acum o să te necăjească, dar trebuie să mă ierţi, eu nu pot pleca pe ultimul drum cu o asemenea povară pe suflet. Tu ştii că mie prietena ta nu-mi este la suflet, dar nu ştii de ce. Probabil că toţi mă judecă şi mă consideră o babă sclerozată şi nebună care vorbeşte în dodii. Nu-i deloc aşa. Oi fi eu bătrână, dar mintea o am întreagă. Anda se ţine cu bărbatul matale.
  • Taci, bunico, nu cobi!
  • Ba taci tu şi ascultă-mă şi lasă-mă să-ţi spun tot înainte, apoi faci ce vrei tu, că eu mi-am spălat conştiinţa. Eu am văzut de la început că ceva nu-i în regulă cu bărbatul matale şi nepoata asta a mea. Prea era el toată ziua în casa noastră când nu erai nici mata nici nepotu-meu acasă! Îşi făcea drum din orice motiv. La început n-am spus nimic nimănui, dar am început să-i urmăresc. Nu mi-a trebuit mult să-i prind. Ei credeau că dacă sunt bătrână şi pe jumătate surdă, nu-mi dau seama ce se întâmplă. Dar eu n-am fost niciodată proastă, mamă.  Am pândit o dată când nu eram decât noi trei acasă. M-am prefăcut bolnavă şi m-am pus în pat. Ea mi-a făcut un ceai şi-a dispărut. M-am ridicat şi-am dat să intru în casă, dar încuiaseră uşa de la intrare. Atunci m-am strecurat uşurel prin spate, pe la bucătărie. Avusesem grijă să ascund cheia să nu poată încuia uşa. Atunci i-am găsit, copila mea. Am ieşit repede, dar m-am împiedicat de prag şi-am căzut. Ei m-au auzit, s-au speriat, Anda m-a îmbrâncit şi m-am mai lovit o dată, uite aici, la cap, apoi m-a ameninţat că dacă spun cuiva o să-mi taie limba, dar să ştii că nu-mi mai pasă. Eu sunt deja cu un picior în groapă, simt moartea cum îmi dă târcoale, nu-mi mai pasă. Matale ai venit singură? Cum cine ai lăsat copila? Unde e bărbatul matale, ştii?
    Acesta a fost sfârşitul. De fapt, începutul sfârşitului. Am plecat de la spital ameţită, am urcat în maşină şi am condus ca nebuna până la Anca acasă. În poartă m-a întâmpinat, cu o strălucire veselă, maşina argintie a soţului meu. Stătea parcată regulamentar lângă maşina roşie a Ancăi. Poarta era încuiată. Am strigat, am făcut scandal, s-au adunat vecinii, dar din casa ei nici măcar un colţ de perdea nu s-a ridicat. M-am întors acasă, i-am dat liber mamei, mi-am luat fetiţa şi am ieşit, simţeam că mă apasă pereţii. Când m-am întors Adrian îşi făcuse bagajul. A plecat fără să-mi spună un cuvânt. L-am urmărit de pe geam şi-am descoperit-o pe ea. Îl aştepta în maşină, pe scaunul din dreapta. Fuma.
    Bătrâna a murit peste noapte, singură în salonul de spital, iar eu mi-am dat seama cu uimire că mi-e mai dor de parfumul Ancăi decât de prezenţa fostului meu soţ.
de

Slăbiciunea -1


Deşteaptă şi parşivă, bătrâneţea a năvălit peste Măria, ca un câine de pază ce se fereşte de lovitura directă  şi muşcă de picior pe la spate tocmai când omul crede c-a scăpat de el. A trecut ca o boare prin crengile caisului de lângă fântână, s-a-nvârtit de două ori pe lângă casă şi i s-a aşezat pe umeri. A prins-o nepregătită şi i-a pus piedică. Era gata-gata să cadă în nas, noroc că avea paşii mărunţi, a jucat un pic pe loc, cu mâinile fâlfâind în aer şi-a scăpat.

  • Ai, fă, grijă, că-ţi spargi dracu’ capul! Nu mai ştii să mişti picioarele, ce mergi de parcă eşti împiedicată?, a râs Mărin în gura mare.

Ea s-a enervat atunci pe Mărin. Ce, asta era de râs? El nu s-a-mpiedicat niciodată în viaţa lui? Lasă că-l vede ea când n-o mai putea! O să-l lase să strige la ea din vârful patului că moare de sete şi-o să se prefacă surdă.

Apoi, s-a mai împiedicat o dată. Trecea dintr-o cameră în alta, grăbită că trebuia să plece la câmp şi-un preş i-a pus piedica. S-a întins atunci cât era de lungă direct pe burtă. Buuff şi auu! Şi-a julit nasul şi-a umblat cu el aşa, plin bube, două săptămâni. Toată lumea o oprea pe drum.

  • Ce faci, Mărie, unde plecaşi? Ce-ai păţit la nas, cum l-ai rupt în halul ăsta?

  • Ietete, m-am îmbătat şi io şi-am căzut în nas, ce-aveţi voi? Îi repezea şi oamenii tăceau.

După încă o lună parcă nu-i mai părea glumă. Se pricopsise cu o durere de cap ce n-o lăsa în pace nici zi, nici noapte. Până la urmă a acceptat să meargă la doctor la oraş. A ajuns la policlinică într-o dimineaţă, pe la 10. A trecut pe la copii şi-a luat cu ea un nepot. Să nu fie singură. Parcă se simţea stingheră. Nu mai fusese la doctor de ani întregi.

Când a chemat-o asistenta înăuntru şi copilul a rămas afară s-a simţit pierdută, apoi s-a bucurat că nu a fost şi copilul să audă ce prostii i-a spus doctorul ăla. Ea a intrat, s-a apucat să-i povestească ce şi cum şi el, nici una nici două,  a trimis-o la psihiatru.

  • Păi cum, domn doctor, io-s nebună? Ce vorbă-i asta?, a apucat ea să întrebe cu glasul gros, împiedicat, de fiecare zi. I se părea o mare nedreptate.

  • Mamaie, te duci unde-ţi spun eu. Nu e nebunie, e altă boală, mai gravă. Dacă n-o tratezi n-o să mai ştii nici cine eşti, i-a răspuns serios medicul. Măria a luat hârtia din mâna lui şi-a ieşit afară.  În trei minute era din nou lângă nepot, purtând trimiterea în mâna ca pe o bucată din giulgiul lui Iisus. Nu ştia dacă să plângă sau nu, ştia doar că ea nu-i nebună.

  • Păi doar atât ai stat, mamaie?, a întrebat, mirat, copilul.

  • Ia dă-l alimănitului, mumă! Hai acasă că n-am nimic!

  • Păi şi de ce ţi-a dat reţetă?

  • Nu e reţetă, e trimitere. Las-o încolo.

    • Au plecat. S-a dus la Mărin al ei şi i-a povestit din fir-a-păr toată  păţania, ce-a zis nebunul ăla de doctor care nici măcar n-a avut răbdare s-o asculte, ce-a făcut ea, cu ce spaimă a rămas.

    • Fă, Mărie, bine-ai făcut. Auzi ce doctor turbat, cum să ai încredere în el? Lasă, fomeie, că facem o cură de ceaiuri şi le zic io copiilor să-ţi mai ia neşte vitamine de-alea. Că ai văzut ce bine ţi-au făcut! Nu te mai duci niciunde. Uită-te la Miţa procuroarei cum umblă bezmetică pe străzi şi boscorodeşte cu pietrele pe drum. Tu eşti ca Miţa? Stai, fă, liniştită, că nu-i ce zice el! Taci din gură, că că n-avem noi nevoie de doctori să ne spună c-am îmbătrânit la bătrâneţe!

    Nu s-a mai dus, a rămas acasă. Mai lua câte o boabă de algocalmin, mai vitamine aduse de copii, mai ceaiuri. Adunau toată vara ierburi de pe câmp. Dimineaţa când se trezeau puneau oala de 2 litri pe foc pentru primul ceai al zilei. Adăuga în el şi tei, şi mentă, şi cimbrişor, şi gălbenele, şi coada calului. La grămadă, acolo. Îl beau amândoi în loc de apă. Când veneau copiii făceau două căni. Să ajungă. Şi-au mai trecut vreo doi ani aşa.

    Aproape că şi uitase ce-i zisese doctorul ăla. Doar din când în când mai tresărea când îi trecea aşa, ca-n vis, prin faţa ochilor, trimiterea către psihiatrie. Atunci o trecea un fior rece pe spinare şi se cutremura. Pe urmă se lua cu munca şi viaţa de zi cu zi şi uita.

    Dar timpul trecea şi bătrâneţea asta se instalase comod la Măria. Degetele începuseră să capete noduri dureroase, picioarele nu mai voiau s-o poarte. Era în stare să se împiedice şi de-un fir de nisip. Când mergea pe drum o lua tot către dreapta. Nu-i vorbă, tot ţanţoş călca, tot cu spatele drept şi privirea vulturească în faţă era chiar dacă nu mai putea să vadă mai departe de doi metri în faţă. Ştia să distingă oamenii după voce şi nu voia să se dea bătută, deloc. Nu voia şi pace! Şi totuşi… de la un timp  sapa-i părea grea în spate. Când punea oblanicul pe cap să aducă sacul cu dudău la găini, icnea. După aia, până seara nu mai era bună de nimic.

    Începuse să mai uite. Nu uita cine este, sau ce-a făcut luna trecută, uita ce-a făcut acu’ două minute. Punea oala pe foc şi se ducea la beci să ia legume să pună-n ea. Până ajungea la uşile beciului, uita de ce-a plecat de lângă plită. Stătea prostită în faşa uşilor de scândură vopsite frumos în roşu, încercând să-şi aducă aminte ce caută acolo. Se încrunta, îşi muncea creierul, nu găsea răspunsul şi se agăţa ba de o oală lăsată aiurea-n potecă, ba de-o buruiană ce trebuia smulsă, ba pleca pe bătătură să dea la porci, se urca după ouă, se mai certa cu câte o găină, mai vorbea cu ea însăşi cu voce tare, ca şi cum gândurile n-ar fi căpătat înţeles decât trecute prin filtrul urechii. Nici nu-şi dădea seama că o pot auzi şi alţii. Când se întorcea în bucătărie o lua de la capăt. Câteodată ferbea carnea şi ea nu mai apuca să pună ce trebuie în oală.

    Apoi a venit somnul. Ar fi dormit zi şi noapte şi cu cât dormea mai mult, cu atât mai obosită era. Ajunsese bietul Mărin să muncească singur. Măria lui, când o căutai, era în pat. Se mai enerva el, mai înjura, că de, om din carne şi oase era şi el şi obosea şi-i era greu de unul singur, dar de părut rău tot îi părea. Din când în când le mai spunea copiilor:

    • Mai luaţi-i, mă tată, nişte boabe de-alea de întărire. Nu mai poate, mă, deloc! Mă uit la ea cum şovăie şi mi se rupe sufletul! Cine-a fost muierea mea şi ce-a ajuns! A lăsat-o puterea de tot! O pierdem, tăicuţule, şi ce mă fac eu fără ea?!

  • Hai, mă tată, s-o luăm cu noi, s-o mai ducem la spital. Să mai facă nişte analize.

  • Lasă spitalul, n-are nevoie decât de un pic de ajutor. E sănătoasă în rest, doar putere nu mai are, răspundea repede şi cu teamă, Mărin.

    • Copiilor li se făcea milă de el, când îl vedeau cum se întuneca şi se făcea tot mai mic pe măsură ce-şi scotea la lumină gândurile. În momentele acelea părea şi el bătrân. Umerii i se aplecau şi ridurile-i săpau şanţuri adânci în obraz. Îşi înghiţeau, atunci, vorbele şi-i aduceau Măriei vitamine de tot felul, suplimente alimentare, tot ce aflau c-ar face bine la slăbiciunea aia a ei. Ea le lua când apuca, când îşi aducea aminte, dacă-şi aducea aminte.

    Va urma.