Slăbiciunea -1


Deşteaptă şi parşivă, bătrâneţea a năvălit peste Măria, ca un câine de pază ce se fereşte de lovitura directă  şi muşcă de picior pe la spate tocmai când omul crede c-a scăpat de el. A trecut ca o boare prin crengile caisului de lângă fântână, s-a-nvârtit de două ori pe lângă casă şi i s-a aşezat pe umeri. A prins-o nepregătită şi i-a pus piedică. Era gata-gata să cadă în nas, noroc că avea paşii mărunţi, a jucat un pic pe loc, cu mâinile fâlfâind în aer şi-a scăpat.

  • Ai, fă, grijă, că-ţi spargi dracu’ capul! Nu mai ştii să mişti picioarele, ce mergi de parcă eşti împiedicată?, a râs Mărin în gura mare.

Ea s-a enervat atunci pe Mărin. Ce, asta era de râs? El nu s-a-mpiedicat niciodată în viaţa lui? Lasă că-l vede ea când n-o mai putea! O să-l lase să strige la ea din vârful patului că moare de sete şi-o să se prefacă surdă.

Apoi, s-a mai împiedicat o dată. Trecea dintr-o cameră în alta, grăbită că trebuia să plece la câmp şi-un preş i-a pus piedica. S-a întins atunci cât era de lungă direct pe burtă. Buuff şi auu! Şi-a julit nasul şi-a umblat cu el aşa, plin bube, două săptămâni. Toată lumea o oprea pe drum.

  • Ce faci, Mărie, unde plecaşi? Ce-ai păţit la nas, cum l-ai rupt în halul ăsta?
  • Ietete, m-am îmbătat şi io şi-am căzut în nas, ce-aveţi voi? Îi repezea şi oamenii tăceau.

După încă o lună parcă nu-i mai părea glumă. Se pricopsise cu o durere de cap ce n-o lăsa în pace nici zi, nici noapte. Până la urmă a acceptat să meargă la doctor la oraş. A ajuns la policlinică într-o dimineaţă, pe la 10. A trecut pe la copii şi-a luat cu ea un nepot. Să nu fie singură. Parcă se simţea stingheră. Nu mai fusese la doctor de ani întregi.

Când a chemat-o asistenta înăuntru şi copilul a rămas afară s-a simţit pierdută, apoi s-a bucurat că nu a fost şi copilul să audă ce prostii i-a spus doctorul ăla. Ea a intrat, s-a apucat să-i povestească ce şi cum şi el, nici una nici două,  a trimis-o la psihiatru.

  • Păi cum, domn doctor, io-s nebună? Ce vorbă-i asta?, a apucat ea să întrebe cu glasul gros, împiedicat, de fiecare zi. I se părea o mare nedreptate.
  • Mamaie, te duci unde-ţi spun eu. Nu e nebunie, e altă boală, mai gravă. Dacă n-o tratezi n-o să mai ştii nici cine eşti, i-a răspuns serios medicul. Măria a luat hârtia din mâna lui şi-a ieşit afară.  În trei minute era din nou lângă nepot, purtând trimiterea în mâna ca pe o bucată din giulgiul lui Iisus. Nu ştia dacă să plângă sau nu, ştia doar că ea nu-i nebună.

  • Păi doar atât ai stat, mamaie?, a întrebat, mirat, copilul.

  • Ia dă-l alimănitului, mumă! Hai acasă că n-am nimic!

  • Păi şi de ce ţi-a dat reţetă?

  • Nu e reţetă, e trimitere. Las-o încolo.

  • Au plecat. S-a dus la Mărin al ei şi i-a povestit din fir-a-păr toată  păţania, ce-a zis nebunul ăla de doctor care nici măcar n-a avut răbdare s-o asculte, ce-a făcut ea, cu ce spaimă a rămas.

    • Fă, Mărie, bine-ai făcut. Auzi ce doctor turbat, cum să ai încredere în el? Lasă, fomeie, că facem o cură de ceaiuri şi le zic io copiilor să-ţi mai ia neşte vitamine de-alea. Că ai văzut ce bine ţi-au făcut! Nu te mai duci niciunde. Uită-te la Miţa procuroarei cum umblă bezmetică pe străzi şi boscorodeşte cu pietrele pe drum. Tu eşti ca Miţa? Stai, fă, liniştită, că nu-i ce zice el! Taci din gură, că că n-avem noi nevoie de doctori să ne spună c-am îmbătrânit la bătrâneţe!

    Nu s-a mai dus, a rămas acasă. Mai lua câte o boabă de algocalmin, mai vitamine aduse de copii, mai ceaiuri. Adunau toată vara ierburi de pe câmp. Dimineaţa când se trezeau puneau oala de 2 litri pe foc pentru primul ceai al zilei. Adăuga în el şi tei, şi mentă, şi cimbrişor, şi gălbenele, şi coada calului. La grămadă, acolo. Îl beau amândoi în loc de apă. Când veneau copiii făceau două căni. Să ajungă. Şi-au mai trecut vreo doi ani aşa.

    Aproape că şi uitase ce-i zisese doctorul ăla. Doar din când în când mai tresărea când îi trecea aşa, ca-n vis, prin faţa ochilor, trimiterea către psihiatrie. Atunci o trecea un fior rece pe spinare şi se cutremura. Pe urmă se lua cu munca şi viaţa de zi cu zi şi uita.

    Dar timpul trecea şi bătrâneţea asta se instalase comod la Măria. Degetele începuseră să capete noduri dureroase, picioarele nu mai voiau s-o poarte. Era în stare să se împiedice şi de-un fir de nisip. Când mergea pe drum o lua tot către dreapta. Nu-i vorbă, tot ţanţoş călca, tot cu spatele drept şi privirea vulturească în faţă era chiar dacă nu mai putea să vadă mai departe de doi metri în faţă. Ştia să distingă oamenii după voce şi nu voia să se dea bătută, deloc. Nu voia şi pace! Şi totuşi… de la un timp  sapa-i părea grea în spate. Când punea oblanicul pe cap să aducă sacul cu dudău la găini, icnea. După aia, până seara nu mai era bună de nimic.

    Începuse să mai uite. Nu uita cine este, sau ce-a făcut luna trecută, uita ce-a făcut acu’ două minute. Punea oala pe foc şi se ducea la beci să ia legume să pună-n ea. Până ajungea la uşile beciului, uita de ce-a plecat de lângă plită. Stătea prostită în faşa uşilor de scândură vopsite frumos în roşu, încercând să-şi aducă aminte ce caută acolo. Se încrunta, îşi muncea creierul, nu găsea răspunsul şi se agăţa ba de o oală lăsată aiurea-n potecă, ba de-o buruiană ce trebuia smulsă, ba pleca pe bătătură să dea la porci, se urca după ouă, se mai certa cu câte o găină, mai vorbea cu ea însăşi cu voce tare, ca şi cum gândurile n-ar fi căpătat înţeles decât trecute prin filtrul urechii. Nici nu-şi dădea seama că o pot auzi şi alţii. Când se întorcea în bucătărie o lua de la capăt. Câteodată ferbea carnea şi ea nu mai apuca să pună ce trebuie în oală.

    Apoi a venit somnul. Ar fi dormit zi şi noapte şi cu cât dormea mai mult, cu atât mai obosită era. Ajunsese bietul Mărin să muncească singur. Măria lui, când o căutai, era în pat. Se mai enerva el, mai înjura, că de, om din carne şi oase era şi el şi obosea şi-i era greu de unul singur, dar de părut rău tot îi părea. Din când în când le mai spunea copiilor:

    • Mai luaţi-i, mă tată, nişte boabe de-alea de întărire. Nu mai poate, mă, deloc! Mă uit la ea cum şovăie şi mi se rupe sufletul! Cine-a fost muierea mea şi ce-a ajuns! A lăsat-o puterea de tot! O pierdem, tăicuţule, şi ce mă fac eu fără ea?!
  • Hai, mă tată, s-o luăm cu noi, s-o mai ducem la spital. Să mai facă nişte analize.

  • Lasă spitalul, n-are nevoie decât de un pic de ajutor. E sănătoasă în rest, doar putere nu mai are, răspundea repede şi cu teamă, Mărin.

  • Copiilor li se făcea milă de el, când îl vedeau cum se întuneca şi se făcea tot mai mic pe măsură ce-şi scotea la lumină gândurile. În momentele acelea părea şi el bătrân. Umerii i se aplecau şi ridurile-i săpau şanţuri adânci în obraz. Îşi înghiţeau, atunci, vorbele şi-i aduceau Măriei vitamine de tot felul, suplimente alimentare, tot ce aflau c-ar face bine la slăbiciunea aia a ei. Ea le lua când apuca, când îşi aducea aminte, dacă-şi aducea aminte.

    Va urma.

    Un gând despre „Slăbiciunea -1

    1. „Nenorocirea nu rasare din tarâna,si suferinta nu încolteste din pamânt.
      Omul se naste ca sa sufere ,dupa cum scânteia se naste ca sa zboare.”

      „Caci Eu stiu gândurile pe care le am cu privire la voi,zice Domnul,gânduri de pace si nu de nenorocire,ca sa va dau un viitor si o nadejde. Voi Ma veti chema,si veti pleca. Ma veti ruga,si va voi asculta. Ma veti cauta si Ma veti gasi,daca Ma veti cauta cu toata inima.”

      Apreciază

    Lasă un răspuns

    Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

    Logo WordPress.com

    Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

    Fotografie Google

    Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

    Poză Twitter

    Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

    Fotografie Facebook

    Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

    Conectare la %s

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.