boală

de

Când o să cresc


-Tati, tati, vreau să-ţi spun ceva, spuse copilul în timp ce strânge în mână gulerul hainei bărbatului.

  • Spune, tati.
  • Îmi cumperi şi mie motocicletă? Da nu de-aia de jucărie, ca a lui Mihai. Vreau una maaare.
  • Cât de mare vrei?

  • Uite aşa, ca aia care vine spre noi, vezi?

Pe câmpul din apropiere, câţiva motociclişti îşi turau motoarele învârtindu-se unul în jurul celuilalt, ca într-un dans.

  • Ce să faci cu ea, tati?
  • Să mă plimb.

  • Care din ele îţi place?

  • Aia roşie, exclamă puştiul arătând cu degetul către un Yamaha roşu, cu coarne înalte. O vezi? Aia de se uită la mine ca Omul Păianjen.

  • Acelea sunt farurile, tati, nu sunt ochi. Motocicleta nu are ochi.

  • Ba are, ştiu eu. Îmi iei?

  • O să-ţi iau, după ce creşti mare, promise bărbatul, oftând.  Dar de ce vrei tu motocicletă roşie?

  • Pentru că roşu îi plăcea… ştii tu.

    • O umbră trece peste chipul bărbatului şi privirea i se întunecă.

    • Da, îi plăcea roşul.

    Tăcerea se aşterne pentru câteva minute între ei. Băiatul priveşte curios voltele motocicliştilor. Motoarele turate fac zgomot şi scot fum, roţile scuipă bucăţi de pământul moale amestecat cu iarbă şi rădăcini, din care muşcă lacome, la viraje. Stă nemişcat în braţele tatălui său iar acesta, ţeapăn, rămâne cu privirea agăţată de cerul plin de nori. O să vină furtună, se gândeşte. Va trebui să se grăbească să ajung acasă, dacă vreausă nu-i prindă ploaia pe drum.

    • Andrei, hai să mergem, tati, vine ploaia. Uite ce nori urâţi s-au adunat.

    Copilul tresare şi ridică ochii spre cer, exact în momentul în care un avion sparge cu botul plafonul de nori, în urcare.

    • Uite avionul! Îl vezi, tati? Uite-uite, a lăsat o dâră albă! L-ai văzut?

    –  L-am văzut, răspunse tatăl absent.

    • Tati, ce e dâra aia albă pe care o lasă în urmă, avioanele? Lasă semn, să ştie pe unde să zboare când se întorc acasă?
  • Da, tati. Lasă semn.

  • Dar semnul lor se spulberă! Uite, îl înghite norul.  Cum se mai întoarce dacă nu mai ştie drumul?

  • Ştie, dragule, are şi alte repere.

  • Repere? Ce e aia repere?

  • Adică au drumul marcat, ca şoseaua. Ai văzut că pe şosea sunt dungi albe? Aşa au şi avioanele.

    • Copilul tace câteva momente, nedumerit.

    • Tati, unde au dungi albe, în cer?
  • În cer, îi răspunde tatăl, uşor amuzat.

  • Cine le vopseşte acolo?

  • Oamenii din turnul de control.

  • Taati, mă minţi! Nu se poate vopsi cerul.

  • Ba da, tati, se poate. În alt fel, nu cu vopsea din asta, e altă vopsea, specială.

  • Da’ noi de ce n-o vedem?

  • Pentru că e departe şi trebuie s-o vadă doar aparatele de la bordul avionului. Ele îi spun pilotului pe unde s-o ia, ca să nu se ciocnească în zbor cu alt avion.

  • Şi pilotul le ascultă?

  • Normal că le ascultă, altfel ar face accident şi s-ar prăbuşi.

  • Şi-ar muri?

  • Da, puiule, ar muri.

    • Ca mami, gândeşte copilul şi tace preocupat. Bărbatul grăbeşte pasul. Mai au câţiva zeci de metri până acasă şi deja plouă. Îl îmbrăcase bine când plecaseră de acasă, n-ar vrea totuşi să se ude, ştia că o răceală i-ar complica situaţia. Cu mâna liberă trage bine cozorocul căciulii pe ochii copilului şi acesta scutură energic din cap.

    • Lasă-mă, protestă cu voce mică.

    Tatăl îşi trage mâna şi deschide poarta. Răsuflă adânc. E transpirat de la efort şi ploaia, înteţită, îi intră între guler şi piele şi se prelinge pe ceafă, în jos. O simte rece şi se înfioară. Învârte cheia în broască şi uşa se deschide scârţîind uşor. Sunt, în sfârşit, la adăpost. Se descalţă, dintr-o mişcare,  de pantofii plini de noroi, deschide uşa de la dormitor şi-şi aşează copilul pe fotoliu. Îi potriveşte cu grijă o pernă la spate şi îşi dă jos haina udă, apoi se apleacă să-l descalţe pe copil.

    • Tati, ştii ceva? Eu vreau să mă fac aviator când o să cresc mare.

    –  Dar nu voiai motocicletă?

    • Da, vreau şi motocicletă, dar vreau să mă fac aviator. Să merg pe şoseaua din cer.
  • Bine, tati, dacă tu vrei, o să te faci aviator. Poţi să te faci tot ce vrei, când o să fii mare.

  • Da’ mai e mult până o să fiu mare?

    • Bărbatul desface ghetele şi le aşeză cuminţi lângă pat, trage fermoarul de la geacă şi scoate pe rând mâinile copilului afară, eliberându-l, îi desface căciula şi-i zburleşte buclele castanii cu mâna,  apoi, cu grijă, îl ridică să-i tragă pantalonii. Copilul se prinde cu mânuţele, strâns de gâtul tatălui şi aşteaptă, răbdător, ca el să-l termine de dezbrăcat şi să-l aşeze înapoi, sprijinit de pernă. Tatăl adună cu grijă hainele de pe jos şi le scoate pe balcon, la uscat. Nu răspunde. Copilul aşteaptă ce aşteaptă şi-l strigă.

    • Taaatii! Mai am mult până o să fiu mare?, repetă el întrebarea, mai tare, insistent.

    • Mai ai, dragule, mai ai. Trebuie să ai răbdare, îi răspunde în timp ce-i schimbă şoşetele cu altele, uscate. Îl ia, apoi, în braţe şi pleacă cu el către bucătărie.

    • Trebuie să mănânci mult, dacă vrei să creşti mare, îi spune în timp ce-l aşează cu grijă pe scaunul cu pernă înaltă şi-i închide catarama curelei de siguranţă. Picioarele băiatului atârnă inerte, încălţate în şoşete albe, imaculate.

    de

    Slăbiciunea -2


    • Păi ce faci, mumă? N-ai luat pastilele astea, pentru ce ţi le-am adus? Am dat banii pe ele degeaba?, o întreba, revoltată, fata.
    • Ia, am uitat să mai iau… Mai aduceţi-mi şi voi aminte, mumă, că io-s bătrână şi mai uit.
    • Cum să-ţi aduc aminte? Să te sun în fiecare dimineaţă când mă trezesc să-ţi spun să iei pastilele? Le ai lângă mata, aici, pune-le lângă pat să nu le uiţi.

    • Iote, le pun, nu mă mai certa. O să le iau!

    Lua două-trei, apoi iar uita. Le arunca fiică-sa, pe rând şi-i aduceau altele care aveau aceeaşi soartă.

    Hârca de bătrâneţe ce coborâse atât de brusc pe umerii Măriei îşi râdea de toţi aşa cum voia. Se distra, bătea din palme şi râdea pocnindu-se cu palmele pe genunchi, ca un şmecheraş. Măria nu-şi mai dădea seama cât de rău ajunsese, Mărin devenise ursuz, nervos, veşnic nemulţumit, tinerii nu ştiau între ce obligaţii să se mai împartă.

    Asta până când moartea a trecut în zbor peste casa lor. Era grăbită, fugea cu poalele-i negre în vânt, să preia sufletul unui copil abia născut. Nu apucase mititelul nici să ia două guri sănătoase din aerul acestei vieţi, să-şi fi umplut plămânii. A plecat aşa, însetat de viaţa ce nu l-a vrut. La întoarcere o aştepta în poarta de tablă ruginită Bătrâneţea Măriei.

    • Bună ziua, Moarte, a salutat, politicoasă.
  • Bună ziua, bună ziua! Da ce stai, fa, în poartă? Te-ai plictisit deja, vrei să pleci?

  • Te aşteptam pe tine, Moarte. Fată, sinceră să fiu, nu prea mă mai amuz ca la început. Prea au devenit ăştia resemnaţi cu toţii. Ce-ai zice să verifici lista aia, nu poţi face loc pentru încă un suflet? Plătesc bine, ştii şi tu că nu-ţi rămân niciodată datoare.

  • Hai că o să mă uit şi-ţi fac şi hatârul ăsta, dacă pot. Acum rămâi cu bine, că am o livrare urgentă de făcut.

    • A zburat grăbită moartea, şi-a frecat mâinile bătrâneţea. Ştia ea ce ştia, că moartea se ţinea tot timpul de cuvânt. Dacă-i promisese, atunci se va întoarce, cu siguranţă.

    • Va urma-

     

    de

    Slăbiciunea -1


    Deşteaptă şi parşivă, bătrâneţea a năvălit peste Măria, ca un câine de pază ce se fereşte de lovitura directă  şi muşcă de picior pe la spate tocmai când omul crede c-a scăpat de el. A trecut ca o boare prin crengile caisului de lângă fântână, s-a-nvârtit de două ori pe lângă casă şi i s-a aşezat pe umeri. A prins-o nepregătită şi i-a pus piedică. Era gata-gata să cadă în nas, noroc că avea paşii mărunţi, a jucat un pic pe loc, cu mâinile fâlfâind în aer şi-a scăpat.

    • Ai, fă, grijă, că-ţi spargi dracu’ capul! Nu mai ştii să mişti picioarele, ce mergi de parcă eşti împiedicată?, a râs Mărin în gura mare.

    Ea s-a enervat atunci pe Mărin. Ce, asta era de râs? El nu s-a-mpiedicat niciodată în viaţa lui? Lasă că-l vede ea când n-o mai putea! O să-l lase să strige la ea din vârful patului că moare de sete şi-o să se prefacă surdă.

    Apoi, s-a mai împiedicat o dată. Trecea dintr-o cameră în alta, grăbită că trebuia să plece la câmp şi-un preş i-a pus piedica. S-a întins atunci cât era de lungă direct pe burtă. Buuff şi auu! Şi-a julit nasul şi-a umblat cu el aşa, plin bube, două săptămâni. Toată lumea o oprea pe drum.

    • Ce faci, Mărie, unde plecaşi? Ce-ai păţit la nas, cum l-ai rupt în halul ăsta?

    • Ietete, m-am îmbătat şi io şi-am căzut în nas, ce-aveţi voi? Îi repezea şi oamenii tăceau.

    După încă o lună parcă nu-i mai părea glumă. Se pricopsise cu o durere de cap ce n-o lăsa în pace nici zi, nici noapte. Până la urmă a acceptat să meargă la doctor la oraş. A ajuns la policlinică într-o dimineaţă, pe la 10. A trecut pe la copii şi-a luat cu ea un nepot. Să nu fie singură. Parcă se simţea stingheră. Nu mai fusese la doctor de ani întregi.

    Când a chemat-o asistenta înăuntru şi copilul a rămas afară s-a simţit pierdută, apoi s-a bucurat că nu a fost şi copilul să audă ce prostii i-a spus doctorul ăla. Ea a intrat, s-a apucat să-i povestească ce şi cum şi el, nici una nici două,  a trimis-o la psihiatru.

    • Păi cum, domn doctor, io-s nebună? Ce vorbă-i asta?, a apucat ea să întrebe cu glasul gros, împiedicat, de fiecare zi. I se părea o mare nedreptate.

  • Mamaie, te duci unde-ţi spun eu. Nu e nebunie, e altă boală, mai gravă. Dacă n-o tratezi n-o să mai ştii nici cine eşti, i-a răspuns serios medicul. Măria a luat hârtia din mâna lui şi-a ieşit afară.  În trei minute era din nou lângă nepot, purtând trimiterea în mâna ca pe o bucată din giulgiul lui Iisus. Nu ştia dacă să plângă sau nu, ştia doar că ea nu-i nebună.

  • Păi doar atât ai stat, mamaie?, a întrebat, mirat, copilul.

  • Ia dă-l alimănitului, mumă! Hai acasă că n-am nimic!

  • Păi şi de ce ţi-a dat reţetă?

  • Nu e reţetă, e trimitere. Las-o încolo.

    • Au plecat. S-a dus la Mărin al ei şi i-a povestit din fir-a-păr toată  păţania, ce-a zis nebunul ăla de doctor care nici măcar n-a avut răbdare s-o asculte, ce-a făcut ea, cu ce spaimă a rămas.

    • Fă, Mărie, bine-ai făcut. Auzi ce doctor turbat, cum să ai încredere în el? Lasă, fomeie, că facem o cură de ceaiuri şi le zic io copiilor să-ţi mai ia neşte vitamine de-alea. Că ai văzut ce bine ţi-au făcut! Nu te mai duci niciunde. Uită-te la Miţa procuroarei cum umblă bezmetică pe străzi şi boscorodeşte cu pietrele pe drum. Tu eşti ca Miţa? Stai, fă, liniştită, că nu-i ce zice el! Taci din gură, că că n-avem noi nevoie de doctori să ne spună c-am îmbătrânit la bătrâneţe!

    Nu s-a mai dus, a rămas acasă. Mai lua câte o boabă de algocalmin, mai vitamine aduse de copii, mai ceaiuri. Adunau toată vara ierburi de pe câmp. Dimineaţa când se trezeau puneau oala de 2 litri pe foc pentru primul ceai al zilei. Adăuga în el şi tei, şi mentă, şi cimbrişor, şi gălbenele, şi coada calului. La grămadă, acolo. Îl beau amândoi în loc de apă. Când veneau copiii făceau două căni. Să ajungă. Şi-au mai trecut vreo doi ani aşa.

    Aproape că şi uitase ce-i zisese doctorul ăla. Doar din când în când mai tresărea când îi trecea aşa, ca-n vis, prin faţa ochilor, trimiterea către psihiatrie. Atunci o trecea un fior rece pe spinare şi se cutremura. Pe urmă se lua cu munca şi viaţa de zi cu zi şi uita.

    Dar timpul trecea şi bătrâneţea asta se instalase comod la Măria. Degetele începuseră să capete noduri dureroase, picioarele nu mai voiau s-o poarte. Era în stare să se împiedice şi de-un fir de nisip. Când mergea pe drum o lua tot către dreapta. Nu-i vorbă, tot ţanţoş călca, tot cu spatele drept şi privirea vulturească în faţă era chiar dacă nu mai putea să vadă mai departe de doi metri în faţă. Ştia să distingă oamenii după voce şi nu voia să se dea bătută, deloc. Nu voia şi pace! Şi totuşi… de la un timp  sapa-i părea grea în spate. Când punea oblanicul pe cap să aducă sacul cu dudău la găini, icnea. După aia, până seara nu mai era bună de nimic.

    Începuse să mai uite. Nu uita cine este, sau ce-a făcut luna trecută, uita ce-a făcut acu’ două minute. Punea oala pe foc şi se ducea la beci să ia legume să pună-n ea. Până ajungea la uşile beciului, uita de ce-a plecat de lângă plită. Stătea prostită în faşa uşilor de scândură vopsite frumos în roşu, încercând să-şi aducă aminte ce caută acolo. Se încrunta, îşi muncea creierul, nu găsea răspunsul şi se agăţa ba de o oală lăsată aiurea-n potecă, ba de-o buruiană ce trebuia smulsă, ba pleca pe bătătură să dea la porci, se urca după ouă, se mai certa cu câte o găină, mai vorbea cu ea însăşi cu voce tare, ca şi cum gândurile n-ar fi căpătat înţeles decât trecute prin filtrul urechii. Nici nu-şi dădea seama că o pot auzi şi alţii. Când se întorcea în bucătărie o lua de la capăt. Câteodată ferbea carnea şi ea nu mai apuca să pună ce trebuie în oală.

    Apoi a venit somnul. Ar fi dormit zi şi noapte şi cu cât dormea mai mult, cu atât mai obosită era. Ajunsese bietul Mărin să muncească singur. Măria lui, când o căutai, era în pat. Se mai enerva el, mai înjura, că de, om din carne şi oase era şi el şi obosea şi-i era greu de unul singur, dar de părut rău tot îi părea. Din când în când le mai spunea copiilor:

    • Mai luaţi-i, mă tată, nişte boabe de-alea de întărire. Nu mai poate, mă, deloc! Mă uit la ea cum şovăie şi mi se rupe sufletul! Cine-a fost muierea mea şi ce-a ajuns! A lăsat-o puterea de tot! O pierdem, tăicuţule, şi ce mă fac eu fără ea?!

  • Hai, mă tată, s-o luăm cu noi, s-o mai ducem la spital. Să mai facă nişte analize.

  • Lasă spitalul, n-are nevoie decât de un pic de ajutor. E sănătoasă în rest, doar putere nu mai are, răspundea repede şi cu teamă, Mărin.

    • Copiilor li se făcea milă de el, când îl vedeau cum se întuneca şi se făcea tot mai mic pe măsură ce-şi scotea la lumină gândurile. În momentele acelea părea şi el bătrân. Umerii i se aplecau şi ridurile-i săpau şanţuri adânci în obraz. Îşi înghiţeau, atunci, vorbele şi-i aduceau Măriei vitamine de tot felul, suplimente alimentare, tot ce aflau c-ar face bine la slăbiciunea aia a ei. Ea le lua când apuca, când îşi aducea aminte, dacă-şi aducea aminte.

    Va urma.