Soarele poleieşte blînd curtea cu boltă de vie. Strugurii graşi, rubinii şi grei aşteaptă să fie culeşi, frunzele ruginite se aştern covor în fiecare dimineaţă. Din grădina de peste drum roua se ridică în abur cald şi o pace de început de veac stă aşternută peste toată suflarea. Departe, în apa Jiului se aud gîştele cum se strigă şi împrăştie apa, în curte un cocoş îşi fîlfîie aripile şi răspunde mîndru unei găini ce cotcodăceste fericită că s-a eliberat de ou. Din curtea vecină behăie un miel întîrziat.
Sub bolta joasă cu struguri e agitaţie în dimineaţa asta. Maica calcă apăsat şi-şi unduie şoldurile masive sub fusta de finet, se grăbeşte să mestece mămăliga, lîngă ea dădica Eta întoarce nişte peşti ce se prăjesc molcom în tigaia aşezată pe pirostriile joase din vatră, bărbaţii îşi fac de lucru pe afară cu un ceaun imens cu apă fierbinte cu care vor să cureţe o putină abia scoasă din beci. Alături stă o albie mare şi albă, proaspăt curăţată de păienjenii din pătul, găleţi de diferite mărimi sunt la îndemînă, saci de plastic aşteaptă cuminţi pe un spătar de scaun.
De după perdea se iţeşte capul blond al unei copile de vreo doi ani, ce se freacă somnoroasă cu pumnii mici la ochi. Nasul abureşte sticla ferestrei şi limba i se plimbă umedă pe buze, în timp ce ochii privesc miraţi agitaţia de afară. Nimeni nu o bagă încă în seamă. dădica e la vatră, Maica mestecă în mămăligă aşezată pe un scăunel cu trei picioare prea îngust pentru şoldurile ei mari şi ţine ceaunul cu tălpile adunate ca palmele pentru rugăciune, Taicu nu se vede pe bătătură iar Neniţu nu ştiu ce caută azi acasă cu tot cu tractor. Curat lucru nu este, de sunt cuprinşi toţi ca de o febră. Pînă la urmă se dă jos din pat şi iese aşa, desculţă şi dezbrăcată, să afle ce se întîmplă. Nimeni nu o observă, e liberă ca pasărea cerului, deocamdată.
– Neniţule, mă iei şi pe mine în tractor?
Bărbatul masiv, negricios, cu mînecile cămăşii suflecate şi mîinile pline de ulei de motor, tresare.
– Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, mă speriaşi! Hai că te iau, după ce te îmbraci şi te încalţi. Vrei să răceşti? Etăăă, vezi că s-a trezit fata, du-te şi îmbrac-o, strigă la nevastă-sa şi-şi vîră iar mîinile şi capul sub capota ridicată. Din vatră femeia bombăne, vizibil iritată. Ochii îi lăcrimează de la fum, pe frunte are broboane mari de sudoare, în părul scurt, ondulat, de culoarea spicului de grîu are fărîmituri de cenuşă şi miros de peşte prăjit.
– Of, nu putea să mai aştepte şi ea nu pic? Hai că mă duc acu’, să scot peştele ăsta.
Bărbatul o zoreşte fără să mai ridice privirea din motorul tractorului.
– Hai că se face tîrziu.
Femeia nu-i mai răspunde, scoate peştele prăjit, pune altul în tigaie, se îndreaptă de şale şi-o apucă de mînă pe copila care-şi făcuse deja de lucru cu picioarele goale într-o băltoacă. Oftează, o spală repede cu apă rece pe tălpi, îi trece cu pîna udă peste faţă, o ridică sub-braţ şi intră grăbită cu ea în casă. În cîteva minute pitica e îmbrăcată, încălţată, gata să descopere lumea. Fuge direct la tractorul pe care bărbatul îl terminase de meşterit şi întinde mîinile, cere s-o ia în braţe. Omul îşi şterge palmele de ulei cu o cîrpă neagră, o ridică repede deasupra capului cît s-o audă rîzînd graseiat şi o aşează pe scaunul tare al tractorului.
Acum priveşte lumea de sus şi parcă îi vine ameţeală. Stă nemişcată, să nu cumva să se răstoarne matahala cu ea, aşa cum are intenţia. Al naibilui tractor, crezi că stă nemişcat şi cînd colo, el se unduieşte de zici că e om beat.
– Ce e aia Neniţule?
– O putină, scumpo.
– Şi la ce e bună putina?
– Să punem strugurii în ea, să facem mustul.
Aha, acum s-a prins. Fac must şi ceva cu struguri.
– Neniţule, da’ cum facem must?
– Lasă draga neniţului că o să vezi tu. Culegem strugurii, îi punem în putină, îi zdrobim şi iese mustul.
– Nicule, las-o pe aia mică şi hai că e gata masa. Dă-o jos că nu trebuie să stea ea cocoţată în tractor, strigă agitată dădica şi cît e de mare, neniţu ştie că nu trebuie să se pună cu ea cînd e nervoasă, aşa că sare repede din tractor şi-ntinde mîinile după copilă.
– Hai cu neniţu jos. Trebuie să mîncăm apoi să aduc apă să spălăm putina.
– Da te întorci repede?
– Mă întorc.
Gîgîlicea coboară şi începe să exploreze bătătura care arată parcă altfel acum, cu putină în mijloc. Maica mai aruncă o găleată de apă pe albia de lemn, seamănă cu cea în care o îmbăiază pe ea în fiecare seară.
– Ce faci, Maică? Îi faci baie?
– Dă Maică…. îi fac baie.
– Cui?
– Mustului!
Bun… a mai aflat ceva. Mustul face baie în albie. Trebuie să vină de departe, dacă vine atît murdar.
Se aşează toţi pe lîngă masa îngustă pe care abureşte în mijloc mămăliga aurie ca soarele ridicat pe cer, peştele aşteaptă cuminte în farfurie lîngă o bucată albă de brînză de oaie şi o strachină cu lapte de capră aşteaptă cu lingurile cuminte aşezate în ea. Mănîncă în grabă, în linişte, de parcă cineva îi aşteaptă în picioare să termine masa. Se ridică grăbiţi cu toţii, Maica adună blidele, Dădica înfăşcă o găleată şi dispare în vie. Fetiţa rămîne descumpănită în mijlocul bătăturii. S-ar duce după Dădica dar nu îndrăzneşte că în dimineaţa asta este fioroasă. Stă cu Taicu, care bate cu un ciocan în cercurile mari de fier care strîng putina de burtă.
– Ce faci, Taicule?
– Îi strînge taicu cercurile.
– Da’ de ce? Nu o doare?
– Nu o doare, taicule! Strîng cercurile să nu curgă mustul printre doage.
Hm… Acum mustul curge, dar mai devreme Maica voia să-i facă baie. E ceva ce nu înţelege aici.
– Taicule, cum e mustul?
– Cum să fie, Taicule? Dulce!
Ha! Înseamnă ca o să se înţeleagă foarte bine, pentru că ei îi plac mult chestiile dulci.
Se întoarce Neniţu între timp. Tractorul încă e cald şi apa curge printre obloanele remorcii, nu poate sta în butoaie, dacă se hurducă pe toate hîrtoapele. La poartă se face noroi, numai bun să joace copiii cu picioarele în el.
_ Mamăăă, scoate-o pe boţana aia din baltă, s-a făcut ca o purcea! Vocea Dădicăi e ca un tunet. Cum o aude, boţana fuge în curte, la adăpost.
– Fă, nebuno, ce cauţi în noroi, vre să răceşti să mă omoare mă-ta? Vino-ncoa, fi-ţ-ar curu-al dracului, că-ţi trag două de ţi-l roşesc! Hai să te spăl şi să nu te mai mişti de aici că jar mănînci, ai auzit?
Aude ea, că doar nu e surdă, aude şi tace, ştie că nu-i de glumă cînd amîndouă muierile sunt nervoase. Proaspăt spălată pe picioare şi frecată pe obraji, cu o felie mare de pîine unsă cu magiun în mînă stă cuminte pe scăunel şi priveşte la agitaţia din curte. Toţi au intrat în vie. Neniţu începe să iasă deja cu strugurii înghesuiţi în saci de plastic. Bieţii de ei. Erau aşa frumoşi în vie… ce-or fi avînd cu ei? Îi răstoarnă în putină şi pleacă înapoi. Maica se învîrte pe la bucatărie. Miroase a ciorbă de gîscă.
– Maică, vreau şi eu ciorbă!
– Da cînd ai flămînzit? Nu e gata ciorba, aşteaptă să se facă!
– Da’ mi-e foame.
Normal că-i e foame, ce poate să-i fie unui copil cînd nu are voie să facă nimic?
– Ţi-e foame, ţi-e foame! Doar ce ţi-am dat să mănînci. Parcă eşti Miţa, numai pe aia o lăsam să fiarbă oala pe foc şi mînca carnea înainte de a fierbe de ne trezeam la masă că nu mai am ce pune în farfurie.
– Înseamnă că şi ei îi ela tare foame, nu-i aşa Maică?
– Îi era, maică, tot timpul îi era, de ziceai că niciodată nu-i dădeam să mănînce, aşa se băteau turcii la gura ei.
– Turcii? De ce?
– Ce puiule, ce de ce?
– De ce se băteau? Nu erau cuminţi?
– Offf, că sucită eşti, înnebuneşti omul de cap. Taci şi stai cuminte acolo, că am treabă.
Nu prea-i vine să stea cuminte pe scaun. Se ridică şi dă o tură prin bătătură pe la găini.
– Maicăăăă! Gîştele unde sunt?
– La baltă, unde să fie.
– Ce fac acolo, la baltă?
– Stau în apă, se scaldă şi mănîncă peşte, şi lăon, şi mormoloci.
– Da nu aveam peşte şi acasă? De ce trebuia să plece?
Neniţu tot cară saci de struguri şi-i aruncă în putină. Îi deşartă acolo şi pleacă înapoi în vie. După un timp se întoarce cu alt sac, iese şi Dădica din vie, iese şi Taicu. Dădica se strecoară în bucătarie lîngă Maica iar Taicu şi cu Neniţu se apucă să zdrobească strugurii din putină. Au nişte pari mari, mari de tot şi cu ei lovesc pe rînd în struguri.
– Arată-mi şi mie, Neniţule!
– Vino să te iau în braţe! Uite, vezi cum apare mustul?
– Cum?
– Vezi sucul ăla roşu? Ăla e mustul.
– Şi cum îl speli?
Bărbatul nu-i mai răspunde, rîde, o pune jos şi se întoarce la strugurii din putină. Cînd oboseşte face pauză şi-şi şterge fruntea cu dosul palmei. Maica îi cheamă pe toţi la masă. Neniţu îşi ia pitica în braţe şi între două înghiţituri îi îndeasă şi ei cîte o lingură de ciorbă. O răsfaţă. Nu tot timpul stă Neniţu cu ea la masă. Şi azi nu vrea la Dădica. După masă, Taicu dă drumul la must în albie. Aha, pentru asta era albia, nu pentru spălat, Maica habar nu are.
– Vino să-ţi dea taicu must, o îmbie bătrînul şi copila se apropie uşurel si duce la gură cana cu lichidul sîngeriu şi înspumat. E duuulce, maaamă, ce bun e! Sare, bate din palme şi cere iar.
– Mai vreau, Taicule!, dar bătrînul rîde şi refuză.
– Nu acum, ţi-ajunge, o să te ia burta şi ne bate dădică-ta pe amîndoi. N-ai văzut ce supărată e? Are ochi la ceafă, tăicuţule, asta ne vede de oriunde s-ar afla.
Pe marginea albiei se adună viespile atrase de dulceaţa sucului de struguri. Tot vin, tot vin şi dacă continuă aşa, o să rămînă fata fără must.
– Şu, şu, le loveşte şi le alungă ca pe găini, dar viespile nu-s aşa docile şi prea puţin le pasă de băţul copilei, îl ocolesc şi se aşează din nou la ospăţ.
– Heeei, e mustul meu! Taicule, astea îmi beau tot mustul.
– Lasă-le Taicule că te înţeapă, stai linistită, că nu-l beau ele pe tot, îţi rămîne destul şi ţie.
– Da’ e mustul meu! Plecaţi, na, plecaţi, e mustul meu!
– Fa nebuno, fi-ţ-ar fundul al naibi, pleacă de acolo că te înţeapă viespiile şi te umfli de mori. Pleacă naibilui că vin şi te bat bat eu de-ţi trece, strigă dădica de peste drum, din vie. Încruncată, puştioaica bombăne şi se bate înainte cu insectele insistente.
– Păi da, să plec şi să bea ele tot, lasă că ştiu eu…nimeni nu mă crede, le gonesc singură. Plecaţi mă, n-auziţi, e mustul meu, nu vă mai las, aţi băut destul.
– Fa, te înţeapă, nu auzi, strigă femeia de peste gard, fără să ridice capul, de parcă simpla atenţionare e suficientă să o apere pe cea mică, sau măcar să aibă de ce se lega cînd una din viespi se va enerva şi-o să-şi înfigă acul în carnea fragedă, iar ea o să-i administreze drept compensare palmele trebuitoare la fund. În definitiv nu ar fi primul copil înţepat de viespi şi dacă de vorbă bună nu înţelege, o să înţeleagă din umflături. Şi totuşi, mare minune, nu o înţeapă nici o viespe. Nu-şi pun ele mintea cu un copil de doi ani şi-un pic, dar nici nu pleacă de pe albia de must, dulceaţa lui e irezistibilă pentru tot roiul. De nervi, copila plînge. Neniţu ridică un sac cu struguri pe umeri şi aleargă către ea.
– De ce plîngi, neniţule?
– Îmi beau astea tot mustul.
– Nu-l beau, puiule, că are neniţu grijă, du-te tu cu Maica de te culcă, că-l păzesc eu.
– Promiţi?
– Promit.
E linişte şi răcoare în casă. Ascunsă sub păturică, cu Maica bună şi caldă lîngă ea, adoarme fericită. Se trezeşte tîrziu, îngrijorată. Dacă Neniţu nu a putut opri viespile? Afară toată lumea e veselă şi albia e tot plină de must dulce, roşu sîngeriu şi spumos. Puştioaica zîmbeşte şi-aleargă desculţă către albia plină.
– Vezi că a avut Neniţu grijă? Hai să mai bei o gură de must, îi întinde bărbatul ceşcuţa plină cu lichidul rubiniu. Copila bea cu poftă şi mustul îi desenează mustaţă roşie sub nas. E fericită.
– Mai vreau, Neniţule, plusează, plină de speranţă. Dădica se încruntă şi intervine rapid.
– Mai vrei pe naiba! Nu-i mai da, Nicule, vrei să facă pe ea la noapte?
Împăciuitor, neniţu pune ceşcuţa pe marginea albiei şi-o mîngîie pe creştet.
– Mai lăsăm şi pe mîine, Neniţule, dacă il bem pe tot azi, mîine ce mai bem?
Pitica oftează din tot sufletul. E bun şi mîine, dacă nu-l beau nenorocitele alea de viespi pînă atunci. Neniţu cară găleţile pline în butoiul din beci. Bine că-l duce în butoi, măcar nu mai beau ele, urîtele şi nesătulele. Noaptea cade întunecată peste căsuţa de sub boltă şi toată lumea e fericită. Adoarme într-un tîrziu şi ea, în braţe la Taicu, lîngă focul pe jarul căruia se frig usor cîţiva porumbi de lapte.
Lucia Stroilă
Bucureşti, 2013
copilărie
Tu ești mic, nu știi nimic
Săream în sus de bucurie când, în câte o duminică însorită, mama mă gătea şi mă lăsa să iau autobuzul către Grindeni. Acolo mă aşteptau mamaie, tataie şi uneori aveam norocul să-i găsesc acasă şi pe verii mei.
Îmi puneau au mei câte o sticlă de vin şi-un boboc de gâscă şi mă urcau în rată, nu înainte să mă mai verifice o dată şi să-mi atragă a zecea oară atenţia să fiu cuminte şi să nu vorbesc neîntrebată. Inima începea să-mi bată mai tare imediat ce ieşeam pe poartă.
În zece minute -cât făcea rata de la noi până la intersecţia de la Grindeni- deja o lua la galop. Când coboram din rată gâfâiam de parcă parcursesem alergând tot drumul. În faţa porţii mă opream şi parcă nu-mi mai venea să apăs clanţa, să intru, aş fi stat să-mi mai trag un pic sufletul. Mi-era totuşi ruşine să mă aşez pe banca de la poartă, ar fi ieşit imediat vecinii să verifice dacă neamurile mele sunt acasă sau nu şi să-i ia la rost că mă ţin să aştept la poartă. Îmi făceam curaj şi mă rugam ca primii care-mi ies în cale să fie mamaie cu tataie.
Din bucătărie răzbătea miros de ciorbă proaspătă, mămăligă caldă, friptură cu usturoi şi lapte fiert. Picam totdeauna înainte de ora mesei. Înghiţeam în sec şi intram.
– Sărut mâna, Tanti!
– Ptiu, bată-te să te bată! Ţapănă soacră mai ai, totdeauna vii când trebuie să punem masa! Cum de te gândişi să mai dai pe la noi?
-…. nu ştiam ce să răspund, doar puneam ochii în pământ şi tăceam.
– Hai nu mai sta ca o mireasă acolo, intră în casă şi dezbracă-te, punem masa acu’.
Scăpam din ochii mătuşă-mii şi ieşeam la aer. îl căutam pe tataie întâi, să-i sar de gât. Cu el îmi regăseam noi toate cuvintele. Apoi mă duceam s-o pup pe mamaie şi să-i repet că eu sunt Luci, nu Săndica. Săndica era la liceu, la Craiova. De când căzuse de pe scara podului, mamaia mă confunda totdeauna cu vară-mea. Uitase sărăcuţa cum mă cheamă.
– Hai la masă, tată! Cheamă-l şi pe Florea, că nu mă aude, nu ştiu pe unde umblă.
Ne adunam cu toţii în jurul mesei pe care trona rotundă şi aurie ca o lună plină, mămăliga cea de toate zilele. La Grindeni, o masă fără mămăligă era o masă săracă. Tataie lua o papiotă, măsura din ochi o bucată de aţă, o rupea cu dinţii şi tăia mămăliga felii egale. Tanti punea în farfurii, nea Florea apărea cu o cană aburită în care făcea spumă vinul roşu proaspăt scos din beci.
– Tu mănânci? mă întreba de fiecare dată tanti.
Când eram mică aveam tot timpul tendinţa de a spune „nu”, apoi salivam tot timpul mesei. Ea nu întreba a doua oară, eu nu îndrăzneam să cer după ce am refuzat iar bucatele proaspete de pe masă miroseau dumnezeieşte. Numai când mă gândeam la farfuria cu lapte proaspăt fiert cu mămăligă, îmi lăsa gura apă. Nu o primeam niciodată dacă nu mâncam toate felurile. Înghiţeam în sec şi îmi făceam de lucru pe lângă ei.
– Şi ce mai face, Luci, mă-ta?
– Bine.
– Tac-tu e bine?
– Da, e bine.
– S-a apucat să facă gardul pentru care mi-a cerut bani luna trecută, sau a băut deja banii şi nu mai are cu ce cumpăra blană?
– Nu ştiu.
– „Tu eşti mic, nu ştii nimic. Tac-tu în pod, jupoaie oaia.”, râdea nea Florea un pic răutăcios, bătându-şi joc de stinghereala mea. Eu făceam feţe-feţe şi nu ştiam unde să mă ascund. Mi se părea ruşinoasă această replică pe care mi-o arunca râzând de fiecare dată şi-mi venea să plâng. Tataie se întuneca şi îi rămânea mâncarea în gât, mamaie, absentă, părea că nu-l aude, tanti îi mai dădea câte un cot şi-i făcea semn să tacă. Tăcea, doar ochii lui albaştri nu mă scăpau o clipă din săgeata lor.
Pe toată durata mesei îmi punea întrebări din materia şcolară. Nea Florea era învăţător şi de câţiva ani director de şcoală generală. Toţi elevii îl iubeau că era un omuleţ blând şi serios, cu privire deschisă, care nu ridica niciodată vocea la ei. Nici la mine nu a ridicat niciodată vocea, dar tremuram fără să vreau în faţa lui. Îl priveam cum mânca zâmbind în timp ce-mi punea întrebări şi-i urmăream cu privirea degetele veşnic pătate de tutun, gândindu-mă că degetele lui arată ca ale mele când nu aveam răbdare ca nucile să se desfacă singure din coaja lor.
Începea cu matematica şi calculele mentale şi termina cu probleme de logică. Astea îmi plăceau cel mai mult şi limba mi se dezlega totdeauna pe măsură ce problemele deveneau mai grele. Nu-mi spunea niciodată dacă am greşit sau nu, trecea pur si simplu de la o problemă la alta, până când termina de mâncat, de parcă scopul lui nu era acela de a-mi testa mie cunoştinţele şi reacţiile, ci de a-şi ocupa plăcut timpul până când termina de mâncat. Când se sătura îşi turna un pahar de vin şi se ridica, neuitând niciodată să spună „sărut mâna pentru masă.”
Azi ar fi fost ziua lui. A plecat demult, după o grea suferinţă, încercând să fenteze moartea până în ultimul moment. Nu pot să nu mă gândesc acum că acesta era de fapt felul lui de a evita să discute cu mine probleme ce-l rodeau şi de care nu eram responsabilă. Mi-era drag cu ochii lui albaştri umbriţi de sprâncene albe stufoase şi rebele, cu părul leonin pieptănat pe spate şi degetele veşnic pătate de tutun. Fuma enorm, doar ţigări fără filtru, Mărăşeşti. Atunci când s-a dus, singurul lucru pe care l-a cerut, a fost o ţigară. Ca un condamnat la moarte, şi-a cerut dreptul la ultimul fum. L-a primit şi a trecut dincolo fericit, cu ţigara în mână. Drept bonus, vară-mea i-a băgat în buzunarul hainei un pachet întreg. Să aibă cu ce afuma pe drumul lung al prea multelor vămi.
De-ale copilăriei
S-a făcut că venea Dunărea mare într-o primăvară frumoasă și însorită ca asta. La noi nu plouase demult, era cald, soare, pomii înfloriseră nebuni, în grădinițe narcisele erau pe repede înainte, dar undeva, prin Ungaria, în vest erau niște inundații de coșmar și Dunărea adunase ape, copaci, noroi și acum aducea tot amalgamul ăsta la vale, la noi.
Digul nostru era bun, întreținut, dar mic, cum îl gîndiseră oamenii pe atunci cînd apele nu veneau așa învolburate, debitul era atît de mare că Dunărea avea chef să se joace nu doar cu el ci și cu mai bine de jumătate de sat. S-a pus alertă (pe vremea aceea nu era pe coduri colorate) și-am fost dați afară din școală cu tot cu mobilier. În locul băncilor și catedrelor au fost puse paturi suprapuse și au fost aduși soldați să-și odihnească-n ele oasele obosite după o zi de săpat și înălțat la dig.
Toată ziua erau pe malul Dunării, lucrau de zor, doar noaptea veneau încolonați pe șosea, cu cîntec înainte-marș, pînă în clasa care-i aștepta prietenoasă, cu toate sufletele noastre în ea.
Noi am fost mutați cu mic cu mare în curtea școlii. Terenul de sport s-a transformat în săli de clasă, toată curtea și o parte din grădina de zarzavat era tot o clasă cu bănci cuminți, elevi și profesori cu cataloage.
Nu, nu ni s-a dat liber, orele au continuat în ritmul lor, doar că de data asta nu mai eram despărțiți de niciun zid și-aveam deasupra capului tavanul cerului albastru săgetat de rîndunele.
Rînduri-rînduri de bănci, rînduri-rînduri de copii cîte doi în bănci, cu mîinile la spate și ochii în față, la profesor, învățam româna, matematica, istoria, geografia.
Era liniște, atît de liniște că aveam senzația că sunt într-o imensă catedrală în aer liber unde slujeau mii de păsărele gureșe. Profesorii nu mai țipau (nici măcar Birtu, spaima spaimelor nu mai era violent) țineau lecțiile aproape în șoaptă, noi nu îndrăzneam nici să respirăm că ne făceam de rîs în fața celorlalte clase și asta era mai umilitor decît o bătaie la palmă în fața clasei.
Făceam matematica cu un suplinitor de pe la Dăbuleni, habar n-am de ce, cît și cum, mi-aduc aminte doar că atunci el ne era profesor. era foarte tînăr (20-23 ani), roșea ca o fată mare în fața noastră (eram niște domnișori și domnișoare de vreo 13 ani) și nouă ne plăcea să-l zgîndărim. Încerca să ne predea ceva la geometrie, dar noi aflasem că știe să cînte și-l tot chinuiam cu rugăminți aprinse să ne cînte ceva, altfel nu vrem geometrie. Atîta am stat pe capul lui că n-a avut de ales și s-a apucat să ne cînte cu ochii plecați și obrajii în flăcări: „Și de-o fi și-o fi să mor/Pîn-la vară tot mă-nsor/Pîn-la vară, pîn-la toamnă/ Să fac fetele să moară/Nevestele să dea-n boală.”
Avea o voce caldă, plăcută, care nici nu știam de unde venea. Ceilalți profesori au ridicat o sprînceană, l-au privit cu semne de întrebare în ochi și și-au continuat lecțiile fără să comenteze, elevii se făceau că iau notițe cu un zîmbet pe sub mustață. Noi eram fericiți. Lecția a mers ca unsă după aceea.
Toată schimbarea a durat vreo săptămînă. Soldații au terminat și au plecat, noi am mutat băncile înapoi în clase, Dunărea a trecut spre mare fără să fie interesată de noi, viața și-a urmat cursul ei. Eu nu cred că am iubit mai mult școala ca-n zilele acelea în care n-au existat ziduri între noi și cerul ne-a acoperit cu albastrul lui curat săgetat de rîndunele.
Niciodată
Niciodată
palmele nu mi-au fost
mai calde ca-n iernile în care
visele-mi creşteau sub piele
şi-mpungeau rotund pieptul,
când genele
ascundeau sub ele verdele crud
al mugurului primăvăratic,
când iarna-mi şoptea
poveşti neînţelese
de dor cu
perle albe de fulgi îmbrăţişaţi,
când sub umeri
îmi creşteau aripi.
Niciodată
sânii mei n-au tresărit,
aripi de zăpadă-n zbor
ca atunci când,
neîncepuţi,
primeau atingerea
caldă a palmelor
înfierbântate la foc.
Niciodată
iarna n-a fost mai frumoasă
ca atunci când ochii mei
verzi cerşeau iubire
cernută alb.
Crăciun cu pace, tuturor!
Am iubit Crăciunul de când mă știu, de fapt, cred că prima iarnă, cu primul brad împodobit afară, în zăpadă, cu mama frumoasă și îmbujorată care mă ținea în picioare lângă el, zâmbetul ei fericit mi-e prima amintire.
Na, că am mințit, e a doua, prima e botezul meu, poarta mare, vopsită în verde, larg deschisă, pe care oamenii o ignorau în agitația lor veselă, lăutarii tuciurii care m-au condus cu vioara, cobza și acordeonul biserică, nunta părinților mei, frumoasa mea mamă îmbrăcată în rochie albă de mireasă, cu firele lungi de tel prinse după urechi.
Văd și acum, aievea, fotografia alb-negru cu locul acela magic cu oamenii lui dragi de atunci. Azi nici locul, nici oamenii nu mai sunt, s-a împrăștiat care încotro, unii prin astă lume, alții prin cealaltă. Crăciunul mi-a rămas, de el îmi sunt legate momente care m-au marcat, nu toate fericite, dimpotrivă aș putea spune și-am încercat să-l onorez întreaga mea viață.
Din primul Crăciun mi-a rămas doar bradul, apoi amintirile s-au adunat, am început să-mi prind singură globulețele de crengile parfumate, în casă mirosea dumnezeiește a prăjituri, Doda era când caldă și îmbujorată de la foc, când rece și îmbujorată de afară, din ger. Îmi plăcea căciula ei roșie de sub care i se iveau cârlionții negri, ochii mari în care lucea o stea, eram îndrăgostită de ea. De ea și de mama.
Ne-am mutat la casa noastră și primul Crăciun acasă a venit cu frig și întuneric. Pe tata îl arestaseră pe toamnă, nu mai știam nimic de el de aproape două luni, porc nu aveam că-l tăiase mama și-l dusese plocon securistului care-i promisese că o să-i dea drumul tatei. Casa era neterminată, nu aveam gata decât o cameră, o sobă de cărămidă cu plită și-o lampă cu gaz. Până a venit tata mama a reușit cumva de-a băgat curent electric și eram atât de mândră de lumina care se aprindea în tavan când apăsai pe butonul magic, mi se părea că soarele întreg coborâse în casa noastră și ne lăsase cadou câte o rază în fiecare cameră. După sticla veșnic afumată a lămpii cu flacăra ei tremurătoare, când aprindeam becul spânzurat de două fire, parcă pășeam în rai, chiar dacă podeaua lipită cu lut și paie era rece și goală și pe pereții dați cu var tremurau doar umbre reci. Când s-a întors tata l-am luat de mână și l-am plimbat prin toate camerele, să-i arăt minunea pe care am înfăptuit-o cât a fost plecat, mă simțeam de parcă poleisem casa cu aur și el trebuia să se bucure enorm de asemenea realizare. Plângea, a fost prima și ultima dată în viața mea când l-am văzut pe tata plângând, iar eu credeam că plânge de bucurie suntem atât de bogați că avem lumină la comandă.
Iernile erau ierni pe vremea aia, veneau din noiembrie cu prima zăpadă și se terminau în martie, cu primii ghiocei. Mă duceam la aprozar și răvășeam grămada de brazi înainte ca restul satului să apuce să umble prin ei. Mama era prietenă cu vânzătoarea și-mi trimitea vorbă de cum descărcau camionul. Tata îl aducea acasă când se întorcea de la serviciu. Îl lega pe cadrul bicicletei și venea mândru, pe jos, pe lângă el, dădea jos din pod suportul de fier pe care tot el îl meșterise, îl așeza în mijlocul camerei noastre și mă lăsa să-l împodobesc cum vreau. Era singura dată în an când primeam portocale. Treceam o ață prin mijlocul lor și le atârnam la baza crengilor, alături de merele roșii alese pe sprânceană, ciocolățelele făgăraș și pungile de pufuleți nelipsite de sub brad. Îl încărcam cu vată din pachetul mamei și-i prindeam la urmă clipsurile lumânărilor colorate cu care-l luminam. Flacăra lumânărilor tremura și făcea beteala îngustă să strălucească. Credeam pe atunci că e făcută din aur și argint și că micii clopoței prinși de ea trebuie să fie cei mai valoroși din lume.
Veneau colindătorii și ne cântau în prag iar mama deschidea larg ușa casei și mă obliga să ies să-i ascult și mie îmi ardeau urechile de rușine, mi se părea că toți băieții aceia necunoscuți se holbează la mine, îmi pătrund cu ochii prin carne, în minte și află lucruri pe care nici măcar eu nu le știam, lucruri de care vor râde mult timp de atunci înainte. Nu-i priveam în față, mă uitam la mâinile lor aspre, crăpate de ger și de muncă, ascultam colindul, cum spuneau ei de Maria și de pruncul Cristos ce s-a născut în iesle, de magii ce i-au adus daruri și de boii ce suflau abur cald peste el în iesle și mă gândeam că mare minune e povestea asta cu o fecioară, un prunc și trei magi, dar nu înțelegeam de ce trebuie să se adune cete de copii s-o cânte o singură dată în an, pentru asta să-i mai și plătești. Mama gătea și mai ieșea din când în când veselă și îmbujorată din bucătărie, în casă mirosea a sarmale și caltabosi, a cârnați usturoiați numai buni de pus pe culme, a căldură, afară era frig și întuneric și, după un timp care-mi părea infinit, colindătorii își croiau pârtie către poartă după ce strigau în cor de răsuna casa „la anul și la mulți ani, să ne dați și nouă bani!”. Uram urarea asta și abia acum îmi dau seama că o uram pentru că nu se potrivea cu magia colindului.
Nu primeam cadouri în afară de zece pungi de pufuleți și de cele câteva portocale ce atârnau în brad până treceau sărbătorile. Uneori aveam bomboane de pom colorate învelite în staniol în care riscam să ne pierdem dinții. Îmi doream să avem și noi sub brad păpușele și tobă și mașinuțe, ca în poza din cartea de citire, în care copiii păreau atât de fericiți de cadourile primite.
Într-o toamnă, pe la începutul lui septembrie, a stat mamaie –mama mamei- la noi o săptămână. Într-una din zile ai mei au uitat pe masă două sute de lei, două hârtii albastre noi nouțe, erau banii pentru medicamentele mele. Mamaie a curățat masa și banii au căzut undeva între piciorul mesei și perete. Nu i-a văzut și când au venit ai mei să întrebe de bani a început să plângă săraca, de rușine și de necaz, credea că o vor acuza pe ea că i-a furat. I-au căutat toți, dar n-au reușit să-i găsească, i-am găsit eu a doua zi, când m-am aplecat după stiloul pe care-l scăpasem din mână în timp ce-mi făceam temele. I-am păstrat, chiar dacă mamaie încă mai plângea și se jura că nu i-a luat ea, iar tata era negru de supărare. De Crăciun am cumpărat din ei o instalație electrică cu 8 beculețe ascunse într-un soi de diamante colorate de plastic, o păpușă de 9 lei, avea 12 cm și era toată de cauciuc, o tobă de tablă și-o goarnă colorată pentru frate-meu, un parfum de lăcrămioare pentru mama și habar n-am ce nimic pentru tata. I-am adunat pe lângă brad, le-am înmânat solemn cadourile de la moș Gerilă, ei s-au uitat ca la a opta minune a lumii și eu m-am simțit trădată de cartea de citire, mă așteptasem să aibă reacțiile familiei din poză, să mă bucur de bucuria lor.
Mai târziu, la 17 ani, când am venit în vacanța de Crăciun, tata mi-a făcut primul cadou din viața mea, îmi cumpărase cizme negre, o geacă roșie de fâș ori și pantaloni albaștri de stofă care semănau cu blugii și-a așteptat reacția mea cu aceeași emoție cu care așteptasem eu cu șase ani în urmă să-i văd pe ei fericiți. Eu am fost de-a dreptul în ceruri, chiar dacă cizmele erau cu două numere mai mari, ca toată încălțămintea pe care mi-a cumpărat-o tata de-a lungul timpului –să aibă piciorul loc să crească, deși încetase să mai crească de la 14 ani și-n geaca de fâș intra și el pe lângă mine.
Azi am făcut sarmale și cârnați cât să avem ce pune pe masă de sărbători și-am picat lată la ora 8,00 seara, odinioară pregăteam un porc întreg într-o zi, umpleam culmea de cârnați și adormeam la ziuă și tot nu eram așa obosită. Nu știu când mi-a trecut timpul. Am ațipit și m-am trezit cu gândul la Crăciunul de acasă. Știu, nu mai e nimic din tot ce-a fost, oamenii sunt alții, obiceiurile altele, așteptările altele. Lumea s-a schimbat și uneori cu greu îmi mai găsesc locul în ea. Crăciunul îmi rămâne, totuși, sărbătoarea de suflet.
Crăciun fericit să aveți și sărbători cu bine. Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă, să aveți bucate alese, să vă bucurați de copii, de nepoți, de părinți cât îi aveți că, timpul trece repede și nici nu-ti dai seama când vine secunda în care-i pierzi. Sper ca de data asta pruncul Iisus să ne aducă și un pic de înțelepciune în plus și mai ales să stingă ura, să ne învețe cum să ne reconstruim punțile pe care le-am dărâmat între noi.
Masa cu trei picioare
-Las-o fa, Mărioară, muică, de ce te superi tu că merge la ăia, nu sunt şi ei ai noştri?
– Mamă, te rog să taci! Ştiu eu ce fac. Ăia nu au nici ce pune pe masă şi ea… ce, la mine nu are ce mânca?
– Las-o, muică, aşa-s copiii. Le dau eu un kil de făsui să bage în oală, să nu simtă. Cât să mănânce un pui de patru ani, fa? Nu te gândeşti si tu că-i rupi sufletul?
– Nu mai are ce căuta acolo, punct. Și mata să-ți vezi de treabă, să nu te bagi. Ei comedie!
Nici pâs n-a mai zis mamaie. A ieșit repede afară cu colțul basmalei pus peste gură. Avea ochii roșii, am văzut-o eu cu coada ochiului, din colțul de pedeapsă. Nici nu s-a uitat la mine și mie-mi vine acum să bat din picior și să sar cu pumnii la tanti asta grasă și rea. Mă ustură ochii și-mi ard obrajii și urechile de rușine.
Dar ce-am făcut? De ce-i atât de supărată pe mine? Doar m-am jucat cu verișorii mei cei buni. Așa a zis mama, că-s și ei la fel de buni ca Sanda și Marian. Păi, dacă ei nu se joacă cu mine, atunci cine? M-am dus cu mamaie şi tataie la vie, îmi place să merg pe câmp, așa scap de răutăţile şi loviturile Sandei pentru câteva ore. Mi-e acru între atâtea lacrimi şi ură, nu mai vreau să stau ghemuită într-un colt până îmi pleacă batalioane de furnici prin picioare. N-am mai râs de nici minte nu mai știu. Înainte mai plecam cu tataie la grădină, dar nu mai am voie nici acolo, de când a venit tanti după noi și l-a certat pe tataie.
Bietul tataie, n-avea nicio vină. Uda răsadurile, cobora cumpăna cu găleată în gropan, umplea două căldări mari cu apă, apoi le punea pe straturi. Eu ședeam cuminte lângă gropan, pe ciuci ședeam. Nici papuceii nu-i murdărisem, nici rochița n-o pătasem. L-a certat pe bietul Tataie, tii ce l-a certat, de-au auzit vecinii de peste pod și el a plâns, l-am văzut eu. Cică nu avea destulă grijă de mine şi puteam să cad în gropan. Cum să cad? Nu mi-a spus mie Tataie până unde pot să mă apropii să privesc broaştele ce sar în apă? Îmi plăcea şi mie să stau să privesc la el cum scoate apă şi cum se înclina cumpăna. De un capăt atârna o funie cu găleată, de celălalt un pietroi cât mine de mare și găleata are nişte pietre legate de ea, dar sunt muuuult mai mici. Tataie spune că trebuie să atârne greu, să se scufunde găleata. Când voia să scoată apă, tataie trăgea de sfoară şi găleata cobora cuminte în gropan. De câte ori se apropia de gropan, broaştele verzi ce se încălzeau la soare săreau speriate în apă, ieșeau din nou când trecea pericolul, desi erau fraiere, că tataie nu le făcea nimic, nu le călca, ce, toată lumea știa că e mare păcat să le calci, atunci se mânie Dumnezeu şi dă ploaie cu piatră îngheţată, iar dacă le iei în mână te umpli de bube pe mâini. Se fac mâinile urâte şi nimănui nu-i mai place să te atingă.
Uneori îmi vine să cred că tanti e bărbatul în casă. Ea e cea mai mare, de două ori cât nea Florea şi vorbeşte mult, totdeauna supărată. Mă mai uit din când în când să vad când începe să-i crească mustaţă ca lui tataie, da pe furiș mă uit, că dacă mă prinde, aia sunt.
Ieri, când tataie punea boii la car să plece la vie, am plâns o jumătate de oră pe lângă el să mă ia. Până la urmă m-a urcat şi pe mine în car, cu mamaie cu tot, că a insistat mamaie, altfel nu mă lua. Ce, se pune el cu nebuna care-l face de râs? Da’ mamaie nu se teme așa, ba uneori se mai rățoiește și ea când se enervează tare-tare.
-Ia-o Lisandre, i-a zis lui tataie, ia-o, că dacă se plictiseşte o ducem la Adelina, să se joace cu ăia mici și tataie n-a mai zis nimic, doar mi-a făcut loc în car.
– Cea, Bălan, a zis ușurel și l-a mângâiat pe Bălan cu vârful biciuștii, de jos, de pe lângă car, că așa-i tataie, nu urcă niciodată în car, merge tot pe lângă boi.
– Tataie, matale nu te urci în car? Nu te dor picioarele?
– Nu taicule, stai cuminte acolo, lasă că tataie merge pe jos.
– Da nu ted or picioarele, tataie?
– Nu mă dor, tăicuțule.
Așa zice tot timpul, că nu-l dor, dar eu știu că minte, îl aud în fiecare seară cum se plânge când se urcă în pat, da-i e milă de boi, să nu le fie greu. Îi ducea de lanţ, altoind uşurel când pe unul, când pe celălalt. Nu dă taiaie să-i doară, doar ca să-l asculte… îi mângâie, pe înţelesul boilor.
Via e departe, la marginea satului. Acolo s-au adunat toate viile, una după alta, care pitită după gard, care umbrită de nuci. A noastră nu are decât doi duzi la cap. Nu are gard, îi erau de ajuns parii pe care se urcă toţi lăstarii.
Mamaie lega lăstarii de par, se apleca și aduna cu mâinile amândouă lăstari din toate părţile. Când îi prindea pe toţi, îi înghesuia pe capătul parului, ridica mâna, lua ața din gură, apoi lega bine, cu două noduri, să nu se desfacă la primul vânt. Apunca apoi secera de pe umăr și harșt, tăia dintr-o mișcare toate vârfurile. Un timp mi-am făcut de lucru pe lângă ei, am carat frunze la boi, am zgârmat cu bățul în mușuroaiele de furnici și le-am scos ouăle afară, furnicile m-am înțepat și m-a durut, am plans.
Pe urmă n-a mai fost așa ușor, mă dureau picioarele, mi s-a făcut sete de-a trebuit tataie să se ducă la car să aducă troaca cu apă, apoi s-o ducă înapoi și iar s-o aducă, setea copiilor nu trece așa cu una cu două.
-Du-o la Adelina, Lisandre, s-a plictisit şi de-acum nu mai facem nimic dacă o ţinem după noi, a zis mamaie și eu abia așteptam s-o aud că-mi zice să plec.
M-am prins de mâna lui tataie și-am plecat printre vii.
Verii mei sunt doar un pic mai mari ca mine și nu-s așa înțepați ca Sanda, îmi seamănă, umblă desculți, sunt murdari pe la gură și aleargă cât e ziua de lungă după un cerc gol.
-Adelină, a apucat să zică tataie, dar mătușa nu l-a mai lăsat, că i-a luat repede vorba din gură.
-Lasă tată, stai liniştit. Am eu grijă de ea, ți-o dau deseară întreagă acasă. Gabi, Costelee, luați-o și pe asta mica cu voi. Și-am plecat cu ei doi să alerg după curcani pe bătătură. Mi-a plăcut tare cu ei doi.
Gabi e doar cu un an mai mare ca mine. Costel e bărbatul în casă, de câte ori striga tanti Adelina, el sărea repede s-o ajute. Îi aducea crengi, coceni, făină, dădea la pui, punea apă la animale.
Mătușa făcea mămăligă şi fierbea oala de făsui în mijlocul bătăturii, pe pirostrii. Când a terminat de gătit, a chemat-o pe Gabi să pună masa. Gabi a alergat într-un suflet, a luat masa rezemată de perete și-a așezat-o direct acolo, lângă foc. Masa lor e scundă, făcută special în ţara piticilor, are trei picioare şi e rotundă. Lângă ea a pus scăunele la fel de mici, ca pentru noi.
Tanti Adelina a pus o strachină mare cu făsui în mijloc, a răsturnat mămăliga, a tăiat-o felii cu ața și ne-a dat la fiecare câte o lingură în mână. Eu nu am vrut să stau la masa, că mi-era rușine și mă gândeam că o să mă certe tanti, dar ei au zis că nu mănâncă fără mine. Nu era să-i las nemâncați, nu? Am pus mâna pe lingură și-am luat și eu din strachina de făsui. Bun a fost, așa bun cum n-am mâncat niciodată. Strachina s-a golit imediat și mătușa a mai umplut-o o data. Zâmbea și mă tot ăndemna să mănânc mai mult, să nu termine verii mei tot înainte să mă satur eu. Mi-a plăcut asta, că zâmbea.
Ne-am umflat burțile și-am trecut iar la joacă. Nici nu știu când a trecut timpul și-a strigat mamaie la poartă. Eram ca un pui de lele, plină de praf și toate cele, dar eram fericită, le-am și promis că mă întorc și a doua zi.
-Mamaie, am mâncat ciorbă cu lingura din strachina de lemn și am stat la masa cu trei picioare, aia rotunda. Noi de ce nu avem masă din aia mica și rotunda? Nu-mi face și mie tataie una? Și vreau și castron de lemn, ca al lor. Îmi faci tataie?
– Ei au, vai de capul lor, a clătina mamaie din cap. Doar atâta au.
– De ce mamaie?
– Dacă sunt săraci, muică, vai de ei, abia au ce pune pe masă. Mănâncă toţi dintr-un castron de lemn.
-Mamaie, dar ei nu sunt supăraţi că sunt săraci. Râd mult, nu ca noi.
Atât am vorbit pe drum, nimic mai mult.
Mamaie nu m-a certat, doar mi-a spus și așa am aflat și eu ce înseamnă să fii sărac. Nu mi s-a părut un lucru rău. Dacă ești fericit, ce contează că ești sărac? Mie îmi pune tanti în farfurie doar ciorbă cu carne și tocăniță, dar mănânc tot cu nodul în gât și mi-e teamă să nu dau un strop pe jos, să nu mă certe. Eu vreau să fiu săracă ca ei, nu băgată ca tanti și ca Sanda care mă ciupe de-mi dau lacrimile.
Da, dar acasă ne aştepta tanti cu o falcă în cer şi una în pământ. Nu am mai apucat să mai zicem nimic.
Acum eu sughit de plâns într-un colt și aștept să fiarbă apa să-mi facă baie, mamaie şi tataie îşi înghit amarul dincolo, în camera lor și tanti pune piciorul în prag.
– Nu v-o mai las, o s-o prostiţi de tot. Din seara asta doarme numai cu mine, voi nu sunteţi în stare să puneţi la punct un plod răsfăţat.
– Tataie, dar eu nu vreau să mă culc în casa mare, vreau să dorm aici, cu voi.
-Du-te cu tanti-ta, tăicuţule, nu mă mai amărâ şi tu, mergi acolo şi culcă-te cu domnii, lasă-ne pe noi în sărăcia noastră.
Mă doare inima și cred că o să mor de supărare. Eu vreau să fiu săracă ca ei, nu vreau cu domnii în casa mare.
Cea Mercan
Cearşaful pătat de medicamente, sudoare şi mizerie se mototolise ud sub corpul firav al copilului în agonie şi lăsa la vedere salteaua vărgată ce cunoscuse în viaţa ei prea multă suferinţă ca să-şi mai poată îndeplini menirea de a odihni trupuri. În ea se simţeau cocoloaşe mari de câlţi ce împungeau în pielea întinsă pe coaste.
Avea ochii duşi în fundul capului, obrajii supţi şi pe frunte, sub părul negru, creşteau broboane mari de transpiraţie ce se prelingeau apoi pe perna ce căpătase o tentă umedă, cenuşie. Pe noptiera de metal ruginit de la capul patului era o cană cu apă din care o infirmieră îi mai uda din când în când buzele. Îngrijorată, femeia nu se mai dezlipise de patul lui de două zile, de când trimisese vorbă în sat să vină nefericiţii ăia să-l ia să moară acasă, să nu se mai chinuie singur între străini. Îl cunoştea pe tată, crescuseră împreună şi i-a fost milă ca de copilul ei. Adormise pe scaunul tare, cu capul pe salteaua de câlţi. Acum îşi aşezase cât de cât basmaua peste părul strâns bine în coade prinse cu ace, în coc, la spate, dăduse cu apă rece pe faţă şi se apucase să-l şteargă pe mâini cu un şervet înmuiat în apă. Freca uşor cu şervetul ud şi vorbea mai mult ca să-şi audă glasul.
–Taci, maică, să vină tac-tu să vedem ce-ţi facem, nu te lăsăm să mori cu zile pe patul ăsta murdar. Ia un pic de apă, să-ţi mai scadă fierbinţeala, ia cu mama, nu muri, că se răsuceşte mă-ta în mormânt şi nu mă iartă de acolo de unde o fi, dacă te las.
Copilul lupta, se agăţa cu toate puterile de firul firav al vieţii. Noaptea trecută o visase pe maică-sa aşa cum nu o văzuse niciodată. Tânără şi frumoasă, cu coade negre, lungi, venise să-i dea ţâţă. “Ia de mănâncă, puiul mamei, că tare mă mai dor ţâţele de dorul tău, că m-am dus maică cu laptele tot după mine şi tu ai rămas flămând. Ia cu mama, să mă uşurez şi eu.” Aşa-l îndemna şi el întorcea capul scârbit şi o împingea cu mâna să-l lase în pace. Ruşine ar fi fost, băiat mare să sugă la mă-sa.
A ajuns în spital cu glezna făcută praf de copita taurului şi-a mai fost conştient câteva ore. Apoi s-a zbătut între viaţă şi moarte iar acum, fierbinţeala, piciorul care se-nvineţise până la genunchi, durerile atroce îl topeau. “Cea, Mercan, mânca-te-ar boala să te mănânce!” Avusese şi el o ambiţie, să pună doi boi la car şi să plece cu ei la câmp, să pocnească din bici şi să strige să-l audă satul “Cea, Mercan! Hăis Bujor”. Pentru visul ăsta muncea ca un om mare. De săptămâna trecută de când tăuraşul îl trântise şi-l călcase, nu mai ştia ce se întâmplă cu el, cum a ajuns acasă, cum l-au adus la spital, ce i-au făcut aici. S-a ţinut el cât s-a ţinut de funie, să nu-l scape, până la urmă tot i-a dat drumul. Avea şi acum umărul negru, umflat, urme adânci de zgârieturi pe spate. Cum se târâse peste pietre. Când delira nu mai simţea durerea. Trăia în lumea de vedenie, striga la boi şi se mândrea cu biciul din piele împletită pe care se făcea că i-l făcuse până la urmă tac-su.
*
– Bine că ai venit, nea Costică! Trebuie să operăm băiatul de urgenţă, să-i tăiem piciorul. Nu mai avem ce-i face, a făcut cangrenă, dacă nu-l tăiem moare.
Ţăranul s-a prăbuşit pe marginea patului cu capul în palme. A privit la copilul lui ajuns piele şi os, l-a văzut cum se chinuie şi-a închipuit că-l vede şchiop, într-un picior, că se chinuie să ţină piept golanilor din sat pentru tot restul vieţii. I-a venit să-l strângă de gât pe doctorul care îi spunea cu seninătate că vrea să-i lase copilul schilod.
–Nu aşa ne-a fost vorba, domn’ doctor! Când ţi l-am adus nu era aşa. Atunci ai promis că se face bine dacă-l las aici şi acum îl găsesc pe jumătate mort? De ce mi omori copilul, neică, ce-ai cu el? Ce rău v-am făcut eu, mă, de vreţi să-mi schilodiţi copilul? Nu tăiaţi nimic, îl iau acasă, ‘tu-vă ceara mamii voastre de criminali, mi-l iau acasă şi mi-l fac eu bine.
–Măi, nea Costică, ce vorbe sunt astea? Cum îţi permiţi să mă jigneşti? Vezi că acu’ chem jandarmul, fir-aţi ai dracului de nespălaţi. Vrea omul să vă facă bine şi voi îi daţi în cap.
–Taci, ‘tu-ţi grijania mă-tii, dacă vrei să mai vezi lumina zilei, taci, că nu răspund de mine şi te strâng de gât. Dă-mi copilul acasă şi lasă-mă-n durerea mea, a adăugat ţăranul, cu obidă, printre dinţi. Doctorul l-a privit cu atenţie şi s-a speriat de cruzimea cu care era privit.
–Eu ţi-l dau, dar dai semnătură că refuzi tratamentul şi îţi asumi răspunderea dacă moare. Eu mă spăl pe mâini de voi.
–Spală-te, ‘tu-ţi răspunderea ta de doctor, spală-te. Dă să semnez, copilul că mi l-ai omorât deja.
L-a luat, l-a dus în braţe până la car şi l-a aşezat pe paie, cu grijă, cât de uşor a putut. Când piciorul a atins scândura carului copilul a urlat.
–Taci cu tata, că te duc acasă şi te face tăicuţu bine. Taci taicule, că nu te mai las la măcelarii ăştia, lasă că oi ştii eu cum te-oi ţine, numai tu să nu-mi mori, copile, rezistă, băiatul tatei, rezistă.
O babă pricepută în leacuri i-a desfăcut pansamentul sub care colcăiau viermii, l-a curăţat şi l-a legat cu plante de leac pe care le-a tot schimbat cât i-a zis descântece doar de ea ştiute. Dumnezeu le-a ascultat şi i-a vindecat copilului piciorul şi mintea cuprinsă de fierbinţeală şi l-a ridicat de pe patul de boală întreg, doar cu o gleznă diformă ce-avea să poarte în cicatricile ei toată suferinţa copilăriei. Când a deschis ochii şi a cerut de mâncare, Costică a plâns ca un copil pentru prima dată în viaţa lui de om încercat de soartă. S-a ridicat şi-a plecat la spital să-l scuipe în ochi pe doctorul ce-a vrut să-i mutileze copilul.
Azi
Hai să ne bem cafeaua în tăcere.
Eu de o parte a mesei,
tu de cealaltă parte,
fiecare cu gândurile şi
visele lui ucise sub gene.
Azi sorbim din viaţă fără cuvinte
eu în marginea mea de lume,
tu pe marginea ta de zare.
Între noi e furtună pe mare,
copiii îşi omoară copilăria cu
bombe prinse la brâu.
Miresele au rochii însângerate
de atâtea schije înfipte
în inimi fragede de copii.
Arşiţă
Arde. Nu-ţi dai seama imediat ce ieşi din casă, ci doar după câţiva paşi. Arde asfaltul şi tocul sandalei se înfundă adânc în asfaltul moale, arde în creştet soarele-ţi încinge părul până la punctul de aprindere de te şi miri când pui mâna că nu s-a aprins încă, arde geanta pe umăr şi pielea pe mâini, arde în plopi şi frunza uscată se stinge cu-n foşnet scurt pe alei. E arşită şi-n frunza lepădată ai senzaţia că arde-n mijloc de octombrie.
E vară plină şi totuşi…
Ardea nisipul. Lepădam papucii cu talpă grea încropiţi din sandalele de anul trecut cu bareta tăiată şi călcam cu grijă cu tălpile goale prin aurul lui. Nisipul miscător primea piciorul ca pe-o ofrandă şi-l învăluia cu dragoste fierbinte. Nu puteam ţine talpa mai mult de câteva secunde în el. O înlocuiam cu cealaltă, apoi o luam de la capăt, ca într-un joc pe cărbuni aprinşi. Toată suflarea satului se odihnea la umbră, prin case, pe sub nuci, prin grădini. Eu n-aveam odihnă şi nici soarele nu mă oprea mai mult de câteva minute în loc, la răcoare. Aveam mâncărimi în cur, aşa mă diagnostica Dădica. Aşteptam până adormea maica şi ieşeam tiptil afară unde trebuia întâi să mă opresc să mă frec la ochi năucită de lumina orbitoare.
Deschideam uşor portiţa -să nu scârţâie- sau ieşeam pe poarta mare din curtea animalelor, mă propteam cu coatele pe gardul grădinii şi priveam până hăt departe, pe duna de nisip pe care se ridicau în valuri casele din spatele cimitirului, peste crucile cimitirului ce dormeau la umbra copacilor, dădeam o raită până jos, la baltă, mai smulgeam o buruiană, mai scoteam apă din gropan şi mai aruncam pe câte un strat mai pălit, apoi mă declaram obosită şi suiam coasta înapoi, în drum. De acolo o luam la dreapta, nu intram înapoi în curte, doar nu eram nebună. La dreapta, către Jieţ. Mă bălăceam un pic, alergam câte un crăpcean sau un lin pe sub frunze, până în papură, căutam scoici şi melci pe sub mal, număram mormolocii de broască şi nu le dădeam niciodată de capăt, atât de mulţi erau. Îmi plăceau cei mari, cărora le crescuseră deja două picioare. Îi luam în palme şi-i priveam cum se zbat să sară înapoi în apă, cu cozile lor jucăuşe şi burţile umflate.
Îmi puneam papucii şi urcam coasta pieptiş până în mijlocul cimitirului, unde ştiam că odihneşte bunica mea. În jurul ei, cruci de lemn cu acoperiş vopsit albastru, sau cu vopseaua crăpate, unele smulse, căzute într-o rână cu lemnul putrezit. Crucea ei de piatră pe care citeam mai mult cu degetele literele scrijelite printre muşchi uscaţi odihnea la umbra unui dud rotat cu dude negre. Mă aşezam acolo şi priveam înapoi, peste grădini, la căsuţa noastră. Parcă special fusese aşezată aşa, să-şi mai arunce din când în când ochii către casă, să-şi vadă copiii cum creşteau şi umblau desculţi pe bătătură. Ei crescuseră, aveau la rândul lor copii, ba mai şi muriseră puţin între timp, tot ca ea, înainte de vreme.
Rămâsesem eu, cea în sângele căreia clocotea sângele fierbinte al neamului aspru şi aprig al lui Tudorache Zăvăleanu. Puneam degetele pe cruce şi citeam silabisit: “Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu Stroilă Lucia”. Cumva, numele meu scris pe-o cruce veche de piatră mă chema pe furiş în fiecare amiază fierbinte de vară. Lacrimile-mi jucau sub pleoape şi-o durere surdă urca încet din plămâni şi se oprea în gât. Nu plângeam, nu voiam ca acolo, sub pământ să plângă şi ea cu mine. Râdeam, îi spuneam ghicitori pe care le învăţam de la nea Florea, fratele mamei, care tot încerca să mă încuie cu ele şi-o întrebam “Mamaie, de ce te cheamă ca pe mine? Mama Ghiţa zice că semăn cu matale. Şi maica spune la fel. De ce n-ai poză să te văd şi eu?”
Nu-mi răspundea. De sub frunze se auzea câte un pas repede de şopârlă care mă speria şi mă făcea s-o iau la goană către casă fără să-mi iau la revedere. Soarele strălucea la fel de nepăsător, în apa Jieţului copiii ţipau, gâştele-şi strigau bobocii şi pe uliţele pustii începeau să se adune muierile la umbră, cu lucrul în mână. Începea sfatul de seară. Mă strecuram înapoi pe poarta mare fix la timp, să nu intre maica la bănuieli şi să mă întrebe “Pe unde-ţi plimbi, fa, curul pe căldura asta, fiţ-ar chelea-a dracu’ de boţană!”.
Dor de mine
“Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o dată. Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.” Marin Sorescu
Mi-e dor de mine, uneori. De fata cu ochi mari ce oglindeau şi cerul şi marea şi pământul. Ochii mei au obosit între timp, de lacrimi, de viaţă, de câte au văzut.
Mi-e dor de tot ce-am vrut să fac şi n-am făcut, de tot ce-aş fi putut deveni şi n-am devenit. Am parcurs drum lung până la cea de acum. Şi nu mă regăsesc.
Mi-e dor să râd cu poftă. Am uitat râsul undeva, la o răscruce. Mi s-a părut că atârnă prea greu pe umerii din ce în ce mai slăbiţi. În ultimul timp abia mai zâmbesc strâmb.
Mi-e dor să zbor. Nu am mai zburat demult tare, de când omul în mâinile căruia mi-am pus viaţa mi-a frânt aripile amândouă. S-au vindecat greu, dar a rămas teama de înălţimi.
Mi-e dor să simt nisipul fierbinte sub tălpi în amiezi fierbinţi de vară, ca atunci când eram copil şi ieşeam desculţă în uliţa pustie, doar ca să-mi strecor degetele în grăunţele aurii de nisip mişcător.
Mi-e dor să-mi moi tălpile în apa limpede şi caldă de la ţărm de mare. Să o privesc până la contopire şi să o las să mă poarte în lumea ei, acolo unde nu orice muritor ajunge. Mi-e dor de şoapta ei în prag de seară şi râsul cu soare în zori de dimineaţă.
Mi-e dor de fata simplă pe care am lăsat-o în urmă. Am dezbrăcat haina ei într-o zi caniculară, credeam că astfel voi fi mai uşoară şi voi înainta mai repede pe drumul ales. M-am rătăcit şi nu găsesc drumul înapoi. Mi-e teamă că a murit de tristeţe, aşteptându-mă cu ochii în zare şi buzele fripte de sete.
Mi-e dor de mine. Nu aţi văzut pe undeva o fată simplă, timidă, subţire ca un fir de trestie nouă, cu zâmbet luminos şi marea în ochi? Aş da orice s-o regăsesc. Mi-aş cumpăra o radieră şi aş şterge cu ea tot drumul parcus până aici. Promit să nu o mai las în urmă. O voi purta cu mine tot restul drumului. Doar să-mi arătaţi în ce direcţie s-o iau. Că eu am rătăcit drumul.
Amăgiri 