De-ale copilăriei


S-a făcut că venea Dunărea mare într-o primăvară frumoasă și însorită ca asta. La noi nu plouase demult, era cald, soare, pomii înfloriseră nebuni, în grădinițe narcisele erau pe repede înainte, dar undeva, prin Ungaria, în vest erau niște inundații de coșmar și Dunărea adunase ape, copaci, noroi și acum aducea tot amalgamul ăsta la vale, la noi.
Digul nostru era bun, întreținut, dar mic, cum îl gîndiseră oamenii pe atunci cînd apele nu veneau așa învolburate, debitul era atît de mare că Dunărea avea chef să se joace nu doar cu el ci și cu mai bine de jumătate de sat. S-a pus alertă (pe vremea aceea nu era pe coduri colorate) și-am fost dați afară din școală cu tot cu mobilier. În locul băncilor și catedrelor au fost puse paturi suprapuse și au fost aduși soldați să-și odihnească-n ele oasele obosite după o zi de săpat și înălțat la dig.
Toată ziua erau pe malul Dunării, lucrau de zor, doar noaptea veneau încolonați pe șosea, cu cîntec înainte-marș, pînă în clasa care-i aștepta prietenoasă, cu toate sufletele noastre în ea.
Noi am fost mutați cu mic cu mare în curtea școlii. Terenul de sport s-a transformat în săli de clasă, toată curtea și o parte din grădina de zarzavat era tot o clasă cu bănci cuminți, elevi și profesori cu cataloage.
Nu, nu ni s-a dat liber, orele au continuat în ritmul lor, doar că de data asta nu mai eram despărțiți de niciun zid și-aveam deasupra capului tavanul cerului albastru săgetat de rîndunele.
Rînduri-rînduri de bănci, rînduri-rînduri de copii cîte doi în bănci, cu mîinile la spate și ochii în față, la profesor, învățam româna, matematica, istoria, geografia.
Era liniște, atît de liniște că aveam senzația că sunt într-o imensă catedrală în aer liber unde slujeau mii de păsărele gureșe. Profesorii nu mai țipau (nici măcar Birtu, spaima spaimelor nu mai era violent) țineau lecțiile aproape în șoaptă, noi nu îndrăzneam nici să respirăm că ne făceam de rîs în fața celorlalte clase și asta era mai umilitor decît o bătaie la palmă în fața clasei.
Făceam matematica cu un suplinitor de pe la Dăbuleni, habar n-am de ce, cît și cum, mi-aduc aminte doar că atunci el ne era profesor. era foarte tînăr (20-23 ani), roșea ca o fată mare în fața noastră (eram niște domnișori și domnișoare de vreo 13 ani) și nouă ne plăcea să-l zgîndărim. Încerca să ne predea ceva la geometrie, dar noi aflasem că știe să cînte și-l tot chinuiam cu rugăminți aprinse să ne cînte ceva, altfel nu vrem geometrie. Atîta am stat pe capul lui că n-a avut de ales și s-a apucat să ne cînte cu ochii plecați și obrajii în flăcări: „Și de-o fi și-o fi să mor/Pîn-la vară tot mă-nsor/Pîn-la vară, pîn-la toamnă/ Să fac fetele să moară/Nevestele să dea-n boală.”
Avea o voce caldă, plăcută, care nici nu știam de unde venea. Ceilalți profesori au ridicat o sprînceană, l-au privit cu semne de întrebare în ochi și și-au continuat lecțiile fără să comenteze, elevii se făceau că iau notițe cu un zîmbet pe sub mustață. Noi eram fericiți. Lecția a mers ca unsă după aceea.
Toată schimbarea a durat vreo săptămînă. Soldații au terminat și au plecat, noi am mutat băncile înapoi în clase, Dunărea a trecut spre mare fără să fie interesată de noi, viața și-a urmat cursul ei. Eu nu cred că am iubit mai mult școala ca-n zilele acelea în care n-au existat ziduri între noi și cerul ne-a acoperit cu albastrul lui curat săgetat de rîndunele.

4 gânduri despre „De-ale copilăriei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.