De mai multe ori


Am murit de multe ori în viaţă,
am murit pe bucăţi,
pe vise,
pe gînduri,
cîte puţin la fiecare moarte.
Prima dată am murit în mai
cînd vara abia se năştea,
era un soare strălucitor,
un cer fără umbră de nor
şi-aveam panseluţe albe în păr.
M-a luat prin surprindere,
nu s-a arătat la faţă,
nu voia să mă îndrăgostesc de ochii ei verzi,
vezi tu,
eram la vîrsta la care oamenii încep
să se îndrăgostească.
Atunci am urît-o şi ea a rîs,
mi-a promis c-o să mai vină
din cînd în cînd prin sufletul meu,
i-a plăcut săgeata ucigătoare din ochii mei plînşi.
Apoi a venit în septembrie
cînd toamna abia se năştea,
era un soare strălucitor,
pe cer nicio umbră de nor,
în vii strugurii se înroşeau feciorelnic
şi frunzele se-ngălbeneau încet,
nu le venea să creadă că e deja toamnă.
Purtam o rochie scurtă,
voiam să păstrez vara în pulpele lungi şi fierbinţi,
aveam părul rebel despletit,
veneam cu soarele-n ochi,
nu vedeam prea bine înainte
şi ea, moartea mea cu ochi verzi,
mă aştepta la colţ,
nu mai puteam s-o ocolesc,
a trebuit să-i dau bineţe,
să îi zîmbesc,
s-o fac să se simtă bine,
eram o persoană politicoasă, nu-mi permiteam să trec nepăsătoare pe lîngă moarte.
Ea m-a privit adînc, în suflet,
mi-a sărutat mîna şi a plecat.
A luat cu ea visul copilăresc şi mi-a lăsat
promisiunea c-o să se întoarcă.

Prea devreme


Cu două ore în urmă, cînd intram în casă şi-i săream în braţe, Doda a lăcrimat. Aş fi plîns şi eu cu ea, dar promisesem că n-o s-o fac, trebuie să mă ţin de cuvînt, altfel o să plec imediat acasă. Spun prostii, rîd, mă întind lîngă ea în pat, îi povestesc ce învăţ la şcoală, sunt fericită. Mă prefac fericită pentru ea, lumina cu nimb întunecat a ochilor mei. Doda vrea afară. Se ridică greu pe marginea patului şi pe frunte i se ivesc boabe mari de transpiraţie. Ieşim pe prispă. Noaptea e senină, cerul negru e împodobit cu mii de stele şi cu lună nouă.

-Mamă, vreau să rămîn puţin singură, mă laşi?, întreabă Doda cu glas mic iar mătuşa se grăbeşte să intre în casă la musafiri. Sunt acolo frate-meu, mama şi tata, vărul Costel, mătuşa Sofica de peste drum cu mama ei, vecinele de alături şi tanti Dida, soţia miliţianului care are casa în faţa noastră. Copiii au plecat la culcare demult. Unchiul Florea povesteşte ceva cu glas stins, ceilalţi îl ascultă concentraţi. E atîta linişte între ei că-mi pare că-s tîlharii ce s-au adunat la sfat într-o criptă de cimitir. Focul arde sub plita pe care fierbe agale o oală cu boabe de porumb. Unchiul Florea a scos o cană de vin roşu din beci, a turnat în pahare şi paharele aburesc pline, neatinse de nimeni pe scaunul aşezat în mijlocul casei şi aşternut cu şervet înflorat. Toţi stau cu ochii în pămînt şi umerii plecaţi, cocoşaţi sub greutatea poveştii.

-Fluturaş, o să-ţi spun ceva, dar te rog să-mi promiţi că nu spui la nimeni.

-Promit, sigur! Suntem doar noi două, nu?

-Da, noi două. Ca totdeauna.

Cu o mînă stă sprijinită-n baston, cu cealaltă strînge tare de umărul meu. Mă doare, dar înghit şi tac. Aş ţine-o în braţe ca pe o păpuşă dacă aş putea. Să n-o mai doară. Ea oftează lung.

-Eu o să mor, Fluturaş.

Tuşesc. Un ghem de piatră s-a aşezat în gît şi mă sufocă. Mă doare gura de cît am vorbit şi pleoapele de cît n-am plîns pînă acum.

-Nu o să mori. Pe mine cui mă laşi?, şoptesc cu glasul stins.

Oftează lung şi tace. Boabe de lumină rotunde  i se preling pe obraz şi picură pe rînd pe mîna mea. Mă ard, apoi se răcesc şi-mi simt mîna udă. Îi privesc faţa palidă în lumina rece a lunii. Întind mîna liberă şi-i şterg uşor obrajii. Ea scutură capul şi buclele negre plutesc o clipă în jurul ei, umbrind-o.

-Lasă-le. E timpul lor.

-Nu e, îi zic. O să plîng şi eu cu tine şi mama o să mă certe. Am promis că nu plîng, ca să pot veni la tine. Tu nu ştii…

-Ba ştiu, prostuţo. Nu sunt eu mai mare? Eu ştiu tot, ai uitat? Iar acum ştiu c-am să mor şi n-am să mai văd niciodată merii înfloriţi. N-am să mai ascult privighetoarea. O auzi? Îşi face cuibul în crîng. Cînd eram mai mică am descoperit, o dată, unul. Avea doi pui golaşi şi urîţi, nu aveau pene, erau vineţi, cu ochii mari şi ciocurile deschise. Nu mi-au plăcut.

Privesc întunericul în direcţia cîntecului şi tac. La marginea gardului, o salcie pletoasă îşi apleacă crengile pline de mîţişori galbeni. Alături, un cais e atît de plin de floare, că luminează. La picioarele noastre zambilele şi micşunelele varsă în aer parfum. De peste deal se aud brotăcei, iar de sus, luna aruncă o lumină albastră şi rece peste sat. Tac şi tremur, nu de frig, mi-e frică. Alături simt respiraţia chinuită a Dodei. Nu-mi mai întorc privirea spre ea, îmi ţin răsuflarea şi-o las să-şi liniştească gîndurile pe care le simt îngrămădite sub fruntea lată, translucidă, prin care se văd vinişoare albastre de sînge. Îmi spun că asta trebuie să fie explicaţia sîngelui albastru şi că Doda mea cu pielea ei străvezie şi cu ochii mari, negri, umbriţi de gene dese e de viţă nobilă, cu sînge albastru, aşa cum scrie în cărţi.

-Doamne, cîtă frumuseţe! Cu ce-am greşit de nu mă laşi să mă mai bucur şi eu măcar un an de primăvară?, şopteşte cu revoltă şi-n colţul ochiului îi scapără, pentru o secundă, o stea. Ascult, nu ştiu ce altceva pot face.

-O să trăiască toţi neputincioşii ăştia şi toate babele ce mi-au mîncat zilele în ultimele luni. Vin la mine, Fluturaş, se aşează pe scaun şi vorbeeesc toată ziua de morţi, de boală, de tăiat via, de semănat, de copii. „Ce necaz pe tine, muică, să stai în pat pe vremea asta. Nu te mai ridici şi tu, să te plimbi, măcar, că o să înţepeneşti acolo.” Aşa-mi zic, cît timp mama îmi mai face o injecţie cu morfină. Cred că eu nu ştiu că abia aşteaptă să mor să-mi mănînce coliva şi să se întoarcă la vieţile lor banale. Prefăcutele! Rîd şi se bucură de viaţă iar eu simt cum putrezesc şi urlu de durere în pat. Le urăsc. Îi urăsc pe toţi prefăcuţii ăştia care se învîrt pe lîngă mine ca nişte ulii. Şi pe mama o urăsc. Nu ştii tu, ţine o lumînare în sertarul de la capul patului meu. Am descoperit-o. E acolo, nouă, mare, cu o cutie de chibrituri lîngă ea. Lumînare de mort. Abia aşteaptă să scape de mine.

-Nu-i adevărat. Te iubeşte. Ştiu eu. Şi nea Florea te iubeşte.

-Să te uiţi în sertar, să vezi că nu mint. I-am prins vorbind pe hol, alaltăieri. Mi-au cumpărat rochie de mireasă. Nu-ţi vine să rîzi?

Nu-mi vine nici să deschid gura să zic ceva, doar mă sufoc şi oricît m-aş strădui nu reuşesc să opresc două lacrimi fierbinţi să se întîlnească în barbă. Mă doare umărul pe care mi-l strînge cu degetele osoase şi pieptul vrea să-mi crape, să iasă afară inima ce nu mai are loc în el. Îmi vine să strig dar n-am glas şi-mi înghit greu strigătul, îl simt cum alunecă dureros pe beregată.

-Nici nu mai vreau să trăiesc. Mă doare atît de tare că-mi vine să-mi sap singură groapa. Nu aş mai vrea decît o primăvară ca asta. Aş da orice pentru ea.

Se aude uşa şi-mi şterg rapid obrajii cu degetele şi nasul cu mîneca, să nu mă vadă mama.

-Vouă nu vi s-a făcut frig, Dodă, mamă? Hai în casă, la căldură. Hai, că oi fi obosit şi o să răciţi afară.

Doda se scutură ca de friguri.

-O să venim. Trimite-l pe nenea să mă ia, nu vreau cu tine, o expediază repede pe mama şi-şi întoarce privirea obosită spre mine.

-Să nu spui, Fluturaş. E secretul nostru, da? Cînd o să plec o să-ţi dau un semn. Vom şti doar noi două, ca totdeauna. Te iubesc, Fluturaş. Te-am iubit de cînd m-au lăsat să te iau în braţe. Erai aşa mică! Mă strîngeai tare de deget şi mă priveai cu ochii ăştia mari, iar eu mă simţeam importantă şi fericită, ca şi cum aş fi fost mama ta. Să nu mă uiţi. Promiţi?

Eu dau uşor din cap fără să deschid gura, nu pot,  vreau să mai pot sta puţin cu ea, măcar puţin. I-aş spune că o iubesc, dar nu ştiu cum, aş vrea să vină o zînă bună şi să facă o vrajă, să întîrzie timpul. Nu ştiu să mă rog, dar de-aş şti, l-aş ruga pe Dumnezeul acela mare şi nemilos să mi-o mai lase puţin. E prea devreme, Dumnezeule, nu vezi că mai avem nevoie de timp? În camera în care doar lumina focului joacă pe pereţii daţi cu var proaspăt, alb, nu-mi vede nimeni genunchii cum tremură şi mă trag în jos. Undeva, într-un pom cîntă răguşit un cocoş şi-un cîine îi răspunde cu-n lătrat scurt. Din vecini alţii îi ţin isonul. Începe o nouă zi. E prea devreme, Dumnezeule, mult prea devreme.

De-ale copilăriei


S-a făcut că venea Dunărea mare într-o primăvară frumoasă și însorită ca asta. La noi nu plouase demult, era cald, soare, pomii înfloriseră nebuni, în grădinițe narcisele erau pe repede înainte, dar undeva, prin Ungaria, în vest erau niște inundații de coșmar și Dunărea adunase ape, copaci, noroi și acum aducea tot amalgamul ăsta la vale, la noi.
Digul nostru era bun, întreținut, dar mic, cum îl gîndiseră oamenii pe atunci cînd apele nu veneau așa învolburate, debitul era atît de mare că Dunărea avea chef să se joace nu doar cu el ci și cu mai bine de jumătate de sat. S-a pus alertă (pe vremea aceea nu era pe coduri colorate) și-am fost dați afară din școală cu tot cu mobilier. În locul băncilor și catedrelor au fost puse paturi suprapuse și au fost aduși soldați să-și odihnească-n ele oasele obosite după o zi de săpat și înălțat la dig.
Toată ziua erau pe malul Dunării, lucrau de zor, doar noaptea veneau încolonați pe șosea, cu cîntec înainte-marș, pînă în clasa care-i aștepta prietenoasă, cu toate sufletele noastre în ea.
Noi am fost mutați cu mic cu mare în curtea școlii. Terenul de sport s-a transformat în săli de clasă, toată curtea și o parte din grădina de zarzavat era tot o clasă cu bănci cuminți, elevi și profesori cu cataloage.
Nu, nu ni s-a dat liber, orele au continuat în ritmul lor, doar că de data asta nu mai eram despărțiți de niciun zid și-aveam deasupra capului tavanul cerului albastru săgetat de rîndunele.
Rînduri-rînduri de bănci, rînduri-rînduri de copii cîte doi în bănci, cu mîinile la spate și ochii în față, la profesor, învățam româna, matematica, istoria, geografia.
Era liniște, atît de liniște că aveam senzația că sunt într-o imensă catedrală în aer liber unde slujeau mii de păsărele gureșe. Profesorii nu mai țipau (nici măcar Birtu, spaima spaimelor nu mai era violent) țineau lecțiile aproape în șoaptă, noi nu îndrăzneam nici să respirăm că ne făceam de rîs în fața celorlalte clase și asta era mai umilitor decît o bătaie la palmă în fața clasei.
Făceam matematica cu un suplinitor de pe la Dăbuleni, habar n-am de ce, cît și cum, mi-aduc aminte doar că atunci el ne era profesor. era foarte tînăr (20-23 ani), roșea ca o fată mare în fața noastră (eram niște domnișori și domnișoare de vreo 13 ani) și nouă ne plăcea să-l zgîndărim. Încerca să ne predea ceva la geometrie, dar noi aflasem că știe să cînte și-l tot chinuiam cu rugăminți aprinse să ne cînte ceva, altfel nu vrem geometrie. Atîta am stat pe capul lui că n-a avut de ales și s-a apucat să ne cînte cu ochii plecați și obrajii în flăcări: „Și de-o fi și-o fi să mor/Pîn-la vară tot mă-nsor/Pîn-la vară, pîn-la toamnă/ Să fac fetele să moară/Nevestele să dea-n boală.”
Avea o voce caldă, plăcută, care nici nu știam de unde venea. Ceilalți profesori au ridicat o sprînceană, l-au privit cu semne de întrebare în ochi și și-au continuat lecțiile fără să comenteze, elevii se făceau că iau notițe cu un zîmbet pe sub mustață. Noi eram fericiți. Lecția a mers ca unsă după aceea.
Toată schimbarea a durat vreo săptămînă. Soldații au terminat și au plecat, noi am mutat băncile înapoi în clase, Dunărea a trecut spre mare fără să fie interesată de noi, viața și-a urmat cursul ei. Eu nu cred că am iubit mai mult școala ca-n zilele acelea în care n-au existat ziduri între noi și cerul ne-a acoperit cu albastrul lui curat săgetat de rîndunele.

Într-o primăvară


A venit moartea într-o primăvară.
Înflorise pădurea toată în verde
crud şi-albastru de viorele,
în alb de brebenei şi
parfum de toporaşi,
rîul înebunise de-atîta limpede cer
şi-atîta înfrunzit pămînt.
Îi sclipeau ochii
de castană coaptă reflectaţi
în albastrul curat al cerului,
îmi rîdea sufletul cu toate simţurile
treze, îl primea carnea cu toate
degetele vii, cu tot sîngele
aprins, pornit aprig pînă în buzele
fragă, cînta privighetoarea
ca o descreierată, îşi chema perechea
la cuib, plutea iubirea pretutindeni,
pe sub crengile amare de muguri
ce-abia deschideau ochii
să privească lumea flămînzi.
Minţeam că sunt fericită,
îmi adormeam iubirea
cu vocea lui. „Iubita mea,
îmi spunea, iubita mea
eşti frumoasă
ca primăvara asta nebună”.
Buzele îi miroseau amar a verbină,
a mosc, tutun şi femeie străină.

De ce?


Nu știți de ce
cerul plînge uneori
atît de-amar
primăvara?
Îl dor cocorii risipiți în nori,
sau poate mugurul nou
pe creanga neagră de cireș?
Îl dor toporașii răniți de moarte,
uitați neglijent
de-o mînă îndrăgostită pe masa
unui restaurant,
îl doare pulsul de sevă proaspătă
vestind o nouă viață,
iubirile imposibile să-l doară oare,
sau despărțirile inevitabile?
Nu știți, de ce
tocmai primăvara
plînge cerul ca un pian
uitat pe-o scenă goală?

Oficial


Azi a venit oficial primăvara mea. Am plecat de-acasă hotărîtă să merg pe jos pînă în staţia de autobuz şi cînd am ieşit în Mareşal Prezan mi-am zis „dar de ce-aş lua-o la stînga, cînd pot s-o iau la dreapta, să traversez şi să merg pe lîngă gardul Herăstrăului?”
Zis şi făcut, că eu nu stau mult pe gînduri, sunt om de acţiune. Bine, femeie de acţiune, nu săriţi.
Apoi, dacă tot am traversat, de ce-aş fi luat-o pe lîngă parc şi nu direct prin parc, pe alei, că doar nu dau turcii tocmai azi să mă grăbesc la adăpost.
În parc, primăvară plină, copii cu role, cu placa, copii cu clasa în ora altfel, o învăţătoare cu capsa pusă şi-o floare mare, albă prinsă-n piept pe post de mărţişor care încerca să ţină în frîu o mînă de fete ce nu înţelegeau nici să le pici cu ceară de ce nu au voie să meargă pe toată aleea, că e goală şi trebuie să stea încolonate pe margine, departe de pista pentru biciclişti.
Am privit-o în ochi şi mi-a părut rău de ea, era aşa stresată, nefericită, pătrunsă de importanţa acelui drum pînă la Muzeul Satului şi de datoria de a face ziua un munte de plictiseală pentru cele 10 fete şi 5 băieţi pe care-i scosese la aer.
M-am depărtat şi-am tot auzit-o cum oprea iar şi iar grupul, cum urla şi gesticula de speria porumbeii dornici de înprietenire pe bază de bucăţi de covrig sfărîmate.
Am ridicat din umeri şi-am mers mai departe, doar nu era să-mi stric zenul pentru o exaltată ca ea.
În aer persista un miros de cîine ud, deşi nu era nici măcar un căţel pe alei, pe la terase au început amenajările şi curăţenia de primăvară, se înlăturau frunzele şi resturile de astă-toamnă, se repara pe ici pe colo, mai un ciocan, mai un cancioc de mortar, mai o bormaşină, lîngă o tarabă cu floricele se adunaseră deja primii beţivi cu berea-n mînă, doi îndrăgostiţi îşi şopteau cuvinte fierbinţi, li se aprinseseră ochii ca stelele-n noapte, din rana unui copac bătrîn curgeau bucăţi mari de lemn putrezit, colţul ierbii era de verdele cel mai verde şi printre copaci, pe covorul de frunze moarte o domnişoară cafenie mă trata cu coada.
M-am apropiat cît am putut, i-am tras o poză şi i-am şoptit ” Pîs-pîs, domnişoară, n-ai vrea totuşi să-mi arăţi şi mustăţile? Poate-mi dai şi-un autograf, că tot suntem aici doar noi două.” A ridicat capul, m-a privit indignată şi-a luat-o la picior printre tulpinile groase. N-am reuşit s-o mai prind decît o dată-n fugă, că s-a ascuns de ochii mei indiscreţi. Nu i-am plăcut, ce să-i faci? Eu nici nu credeam că sunt aşa urîtă. Oricum, i-am furat un zîmbet, mi l-am agăţat de coada ochiului şi-am plecat mai departe.
În poarta muzeului după o bancă îşi dormea somnul de veci culcată regulamentar pe spate, cu picioarele ţepene-n sus, o cioară, motiv de reflecţie, pentru că vezi, pînă şi ciorile mai mor de bătrîneţe sau de ce-or muri ele.
Dincolo de gard casele bătrîneşti îşi întindeau bîrnele la soare, din spatele pridvoarelor cuminţi pîndeau suflete de ţărani desculţi dezrădăcinate şi ele şi aduse-n mijlocul oraşului odată cu pereţii pomostiţi cu lut, balegă şi paie, în faţa mea două pensionare ieşite la plimbare tocau mărunt o cunoştinţă comună.
Am ieşit din parc şi-am aşteptat regulamentar la semafor să se facă culoarea verde, să pot trece. Lîngă mine aşteptau doi adolescenţi, un biciclist, două tinere ieşite la alergat şi-n beţiv care m-a privit direct, uimit şi-a rămas cu gura căscată în urma mea, de parcă cine ştie cu ce l-aş fi trăznit de nu s-a mai putut mişca.
Cînd spun eu că am lipici la toţi ciudaţi nu mă crede nimeni, doar Marina care s-a obişnuit cu mine în lungile noastre drumuri de seară către casă.
Dacă vă uitaţi bine, undeva între frunzele moarte vedeţi şi codiţa cafenie cu care n-a gratulat urecheata. V-am pus-o s-o fac de rîs, bineînţeles.
17097711_1099339596859342_8283711209081089023_o

În toamnă


Am căutat iubirea-n primăvară,
când toți copacii erau în floare și
privighetoarea, îndrăgostită, cânta,
dar liliacul s-a scuturat și
eu n-am aflat-o.
Am căutat-o în miezul verii,
când floarea de tei îmbăta
iar albinele adunau aurul în faguri,
și n-am găsit-o.
Mi-am dat ultimul bănuț de argint arvună
cui îmi va îndrepta pașii pe strada ei
și sfaturile lor m-au purtat pe străzi
lăturalnice, unde florile se ofileau
de durere și mucegai.
M-am așezat pe-o piatră și-am strigat
primăvara pierdută și vara ce trăgea să moară,
ele erau deja departe, nu m-au auzit.
În lacrima toamnei frunza de nuc s-a desprins și
mi-a pus în palmă primul sărut.
-Mă căutai, mi-a zis și-a gonit
cu un gest frunzele galbene pe alei.
Iată-mă, am venit.
-Bine, dar acum e târziu, am oftat.
A trecut pe lângă mine primăvara-n goană,
s-a dus în zbor și vara însorită,
eu am rămas cu brațele goale,
cu părul argintat și-un sloi de gheață
înfipt adânc, în inimă. Mi-e toamnă.
-Hai să te-nvăț să iubești
un bărbat în toamnă, a surâs și
mi-a strecurat degetele aspre în palmă.
Sloiul a lăcrimat.

Frunza


Parcă ieri soarele cald de primăvară o obliga să spargă coconul comod al mugurului şi să scoată capul afară. Tare mult i-a plăcut lumea atunci, avea ceva parfumat şi strălucitor, un aer nou, aşa cum nu mai întâlnise în scurta ei vegetaţie în mugur. Simţise doar seva cum urca şi-o umplea de viaţă. Prima s-a format codiţa. Apoi, seva proaspătă a desenat-o verde crud, cu nervuri subţiri, puternice, cu margine proaspăt zimţată. Tare mândră era de rochia ei verde! O zi întreagă nici nu a văzut că suratele ei sunt toate îmbrăcate la fel. Până şi zimţii erau egal tăiaţi, ca şi ai ei. A avut ochi doar pentru ea, şi-a studiat fiecare punctişor, fiecare nervură transparentă, a strălucit în soare. Noaptea s-a lăsat pe nesimţite şi parcă i-a fost frig, ar fi vrut să poată intra la loc în mugur, dar a constatat cu stupoare că i-a rămas mic. A tremurat uşurel până dimineaţa când zorile s-au arătat cu ceaţă, fără nici o rază de soare. Verdele rochiei rămânea crud, dar nu mai avea poleiala strălucitoare cu care raza jucăuşă de ieri o împodobea. Tristă şi înfrigurată, a privit în jur. Atunci a realizat că nu e singură, crengile mamă erau pline de podoaba rochiţelor verzi a sute de frunze proaspete ce semănau ca două picături de apă cu ea. ” Hei! Cine sunteţi voi?”- le-a strigat veselă. „Suntem surorile tale!” – au răspuns ele în cor. „Ce bine-mi pare că nu sunt singură, mi-era atât de frig.” „Şi nouă ne e frig”, au răspuns ele, întristate. „Ştiţi ce? Hai să ne încălzim împreună.” „Cum?” S-ar fi strâns una în alta, dar codiţele le ţineau strâns legate de crengile din care îşi trăgeau seva. Nu se puteau apropia. Doar fremătau fără glas.

„Huuuuu!! Trebuie să aşteptaţi să creşteţi, să vă puteţi încălzi una pe alta!”- le suflă un glas rece şi le scutură pe rând. „Tu cine mai eşti?” „Eu sunt vântul. O să trec printre voi de câte ori vă voi simţi neliniştea.” „Ai putea, te rog frumos, să nu mai sufli acum? Ne e tare frig şi fără tine.” Am uitat să vă spun că frunzele se nasc direct politicoase. Învaţă politeţea de la rădăcinile adânc înfipte în pământ, le e transmisă din generaţie în generaţie, odată cu verdele crud şi seva călduţă. Vântul ştia, dar nu-i păsa prea tare. La câte generaţii de frunze cunoscuse în viaţa lui, nu-l mai impresionau câteva cuvinte frumoase. A râs şi-a plecat să zburlească alte frunze zgribulite. Era joaca lui preferată. Într-un final soarele a spart norii, a făcut gaură-n ceaţă şi şi-a trimis razele să le mângâie şi să le încălzească. A doua noapte parcă nu i-a mai fost la fel de frig. E adevărat, razele de peste zi o ajutaseră să mai crească puţin şi să mai prindă putere. Într-o săptămână crengile erau încărcate de frunze-domnişoare cu rochii verzi, înfoiate. Acum se puteau atinge una pe alta şi chemau vântul mai des să le mângâie, se adăposteau una pe alta, se atingeau cu dinţii zimţaţi ai rochiţelor şi râdeau fericite în soare. Una din surorile ei se gâdila îngrozitor. Era suficient s-o atingă cu vârful în peţiol şi leşina de râs. Avea un râs frumos, graseiat şi înveselea cu el toată coroana mamă. Uneori nici vântul nu se putea abţine şi râdea cu poftă împreuna cu ele.

Zilele treceau şi se făcea tot mai cald. Pe crengile generoase îşi făcuseră cuiburi zeci de păsărele, frunzele se treziseră cu ele într-o dimineaţă, veniseră două câte două: un el şi-o ea în fiecare. Erau frumoşi şi îndrăgostiţi, îşi ciripeau doar cuvinte de dragoste, lor le plăcea jocul ăsta şi le ascundeau de ochii trecătorilor curioşi. Iubirea e bine să stea ascunsă de ochii răi. Cuiburile s-au conturat încet, încet. Mai o crenguţă, mai o pană… Fiecare pasăre venea în zbor cu câte ceva în cioc. Un cuplu de vrăbiuţe cenuşii îşi făcuse cuibul chiar sub ea. Le ocrotea şi le petrecea cu ochii până la linia zării de câte ori îşi luau zborul. Atunci şi-a pus prima dorinţă din scurta ei viaţă de frunză. Şi-a dorit să poată zbura. Erau aşa frumoase vrăbiile când îşi întindeau aripile şi pluteau în văzduh până hăt- departe de se pierdeau în linia zării.

Într-o noapte s-a trezit sub zeci de lovituri. A scuturat capul speriată şi a simţit cum se prelinge şi cade cu zgomot pe suratele de mai jos. Ploua. Primul gând a fost de revoltă, nu mai simţise ploaie până atunci. Doar roua dimineţii îi spăla rochiţa în fiecare zi, dar aceea se aşternea uşor, cu delicateţe, nu a trezit-o niciodată cu atâta bruscheţe ca aceste picături ce cădeau neîncetat. „Hei, ce-aveţi de nu mă lăsaţi să dorm? Nu vă e bine?” Stropii erau grăbiţi, nu aveau vreme să răspundă, se rostogoleau supăraţi, unul după altul, loveau cu furie tot ce le ieşea în cale şi se spărgeau cu zbomot surd de asfalt. Toate suratele ei de pe poale aveau rochiţele murdare. Cerul era întunecat, nori grei, negri, acopereau cerul cu stele. Din când în când câte un fulger brăzda bolta şi aprindea norii. Era înfiorător. Din frunză în frunză se transmitea cumplitul zvon cum că un fulger a aprins un copac şi l-a făcut scrum. Nici nu mai putea să doarmă. suratele lăsaseră capetele resemnate, să nu mai simtă loviturile şi să lase apa să se prelingă mai uşor de pe vârf, ea nu îndrăznea, rezista cu stoicism şi încerca să apere cât putea cuibul în care vrăbiuţele se îmbrăţişau. A fost prima noapte de coşmar. Au mai urmat şi altele, dar a învăţat să le cunoască. Dimineaţa a venit cu soare strălucitor. Din ploaia de peste noapte nu mai rămâseseră decât bălţile în care se scăldau acum raze vesele de soare. Vântul adia blând, căldura razelor le-a uscat şi au rămas doar curate şi uşoare în lumina crudă. Vrăbiuţele ei se scuturau vesele şi-şi aşezau penele zburlite.

La un timp au apărut muguri noi pe lângă peţiol şi ea s-a bucurat, credea că surioare mici se vor ivi să se joace cu ea. S-au ivit flori. Delicate şi parfumate, de aur împrumutat de la razele de soare. Copacul a început să râdă cu ochii lor şi oamenii au venit să se agaţe de crengi ca să smulgă florile de aur parfumat. Multe surate au pierit atunci smulse şi aruncate fără milă pe jos. E a avut noroc, era prea sus, nu o puteau ajunge. A rămas acolo, să ocrotească cu umbra ei cuibul care avea puişori pufoşi ce ţipau cu ciocurile lor mari tivite cu galben căscate într-o veşnică cerşeală flămândă. Vrăbiile nu mai pridideau să zboare după mâncare ca să le aducă gâze şi viermişori- bunătăţi cu care să-şi hrănească odraslele frămânde. Zilele treceau la fel una după cealaltă tot mai calde, puişorii au crescut, puful a început să fie înlocuit de pene şi la un moment dat şi-au întins aripile, nu mai puteau sta locului, ţopăiau de colo colo şi încercau să-şi ia zborul după părinţii care îi încurajau cu ţipete ascuţite. Primul zbor a fost un eşec, apoi uşor, uşor, au prins putere. Făceau zilnic zboruri scurte de recunoaştere, învăţaseră să vâneze gâzele cu care se hrăneau şi cuibul rămânea tot mai des gol, până când nu s-au mai întors.

Nopţile au devenit mai lungi, reci şi primii fiori ai toamnei au făcut-o să resimtă frigul primelor zile de viaţă,  de data aceasta ceva mai pătrunzător şi mai trist. Nici suratele ei nu mai aveau frenezia de odinioară, obosiseră, nu le mai plăcea să şuşotească şi să se hârjonească aşa cum o făceau în primăvară. Toamna şi-a trimis întâi un vânt rece. Cu răsuflarea lui rece a gonit vântul jucăuş care le mângâia din primăvară. A adus cu el răsuflarea morţii care le-a îngălbenit pe rând rochiţele. Verdele rămas era zbârcit, bătrân şi se transforma în galben auriu la început, roşcat cu timpul, până se usca şi mureau. Una câte una, suratele ei îşi pierdeau vigoarea, îşi desprindeau codiţa de creanga mamă şi îşi dădeau drumul în zbor lin. O viaţă întreagă şi-a dorit să poată zbura şi vedea acum că zborul unei frunze nu are nimic spectaculos în el. E doar o cădere lină menită să îngroaşe un covor mort la rădăcina copacului. Zilele au devenit triste, ploile îndelungi şi sâcâitoare, viaţa s-a îngreunat până a ajuns o povară. Nu-i venea să mai deschidă ochii să privească în jur, privea doar în ea, printre amintirile adunate în atâtea zile frumoase de-a lungul verii. Nu regreta nimic, aştepta cu resemnare ziua în care codiţa ei nu va mai rezista şi se va desprinde lăsând-o să plutească în zbor lin pe ultimul drum.