Prea devreme


Cu două ore în urmă, cînd intram în casă şi-i săream în braţe, Doda a lăcrimat. Aş fi plîns şi eu cu ea, dar promisesem că n-o s-o fac, trebuie să mă ţin de cuvînt, altfel o să plec imediat acasă. Spun prostii, rîd, mă întind lîngă ea în pat, îi povestesc ce învăţ la şcoală, sunt fericită. Mă prefac fericită pentru ea, lumina cu nimb întunecat a ochilor mei. Doda vrea afară. Se ridică greu pe marginea patului şi pe frunte i se ivesc boabe mari de transpiraţie. Ieşim pe prispă. Noaptea e senină, cerul negru e împodobit cu mii de stele şi cu lună nouă.

-Mamă, vreau să rămîn puţin singură, mă laşi?, întreabă Doda cu glas mic iar mătuşa se grăbeşte să intre în casă la musafiri. Sunt acolo frate-meu, mama şi tata, vărul Costel, mătuşa Sofica de peste drum cu mama ei, vecinele de alături şi tanti Dida, soţia miliţianului care are casa în faţa noastră. Copiii au plecat la culcare demult. Unchiul Florea povesteşte ceva cu glas stins, ceilalţi îl ascultă concentraţi. E atîta linişte între ei că-mi pare că-s tîlharii ce s-au adunat la sfat într-o criptă de cimitir. Focul arde sub plita pe care fierbe agale o oală cu boabe de porumb. Unchiul Florea a scos o cană de vin roşu din beci, a turnat în pahare şi paharele aburesc pline, neatinse de nimeni pe scaunul aşezat în mijlocul casei şi aşternut cu şervet înflorat. Toţi stau cu ochii în pămînt şi umerii plecaţi, cocoşaţi sub greutatea poveştii.

-Fluturaş, o să-ţi spun ceva, dar te rog să-mi promiţi că nu spui la nimeni.

-Promit, sigur! Suntem doar noi două, nu?

-Da, noi două. Ca totdeauna.

Cu o mînă stă sprijinită-n baston, cu cealaltă strînge tare de umărul meu. Mă doare, dar înghit şi tac. Aş ţine-o în braţe ca pe o păpuşă dacă aş putea. Să n-o mai doară. Ea oftează lung.

-Eu o să mor, Fluturaş.

Tuşesc. Un ghem de piatră s-a aşezat în gît şi mă sufocă. Mă doare gura de cît am vorbit şi pleoapele de cît n-am plîns pînă acum.

-Nu o să mori. Pe mine cui mă laşi?, şoptesc cu glasul stins.

Oftează lung şi tace. Boabe de lumină rotunde  i se preling pe obraz şi picură pe rînd pe mîna mea. Mă ard, apoi se răcesc şi-mi simt mîna udă. Îi privesc faţa palidă în lumina rece a lunii. Întind mîna liberă şi-i şterg uşor obrajii. Ea scutură capul şi buclele negre plutesc o clipă în jurul ei, umbrind-o.

-Lasă-le. E timpul lor.

-Nu e, îi zic. O să plîng şi eu cu tine şi mama o să mă certe. Am promis că nu plîng, ca să pot veni la tine. Tu nu ştii…

-Ba ştiu, prostuţo. Nu sunt eu mai mare? Eu ştiu tot, ai uitat? Iar acum ştiu c-am să mor şi n-am să mai văd niciodată merii înfloriţi. N-am să mai ascult privighetoarea. O auzi? Îşi face cuibul în crîng. Cînd eram mai mică am descoperit, o dată, unul. Avea doi pui golaşi şi urîţi, nu aveau pene, erau vineţi, cu ochii mari şi ciocurile deschise. Nu mi-au plăcut.

Privesc întunericul în direcţia cîntecului şi tac. La marginea gardului, o salcie pletoasă îşi apleacă crengile pline de mîţişori galbeni. Alături, un cais e atît de plin de floare, că luminează. La picioarele noastre zambilele şi micşunelele varsă în aer parfum. De peste deal se aud brotăcei, iar de sus, luna aruncă o lumină albastră şi rece peste sat. Tac şi tremur, nu de frig, mi-e frică. Alături simt respiraţia chinuită a Dodei. Nu-mi mai întorc privirea spre ea, îmi ţin răsuflarea şi-o las să-şi liniştească gîndurile pe care le simt îngrămădite sub fruntea lată, translucidă, prin care se văd vinişoare albastre de sînge. Îmi spun că asta trebuie să fie explicaţia sîngelui albastru şi că Doda mea cu pielea ei străvezie şi cu ochii mari, negri, umbriţi de gene dese e de viţă nobilă, cu sînge albastru, aşa cum scrie în cărţi.

-Doamne, cîtă frumuseţe! Cu ce-am greşit de nu mă laşi să mă mai bucur şi eu măcar un an de primăvară?, şopteşte cu revoltă şi-n colţul ochiului îi scapără, pentru o secundă, o stea. Ascult, nu ştiu ce altceva pot face.

-O să trăiască toţi neputincioşii ăştia şi toate babele ce mi-au mîncat zilele în ultimele luni. Vin la mine, Fluturaş, se aşează pe scaun şi vorbeeesc toată ziua de morţi, de boală, de tăiat via, de semănat, de copii. „Ce necaz pe tine, muică, să stai în pat pe vremea asta. Nu te mai ridici şi tu, să te plimbi, măcar, că o să înţepeneşti acolo.” Aşa-mi zic, cît timp mama îmi mai face o injecţie cu morfină. Cred că eu nu ştiu că abia aşteaptă să mor să-mi mănînce coliva şi să se întoarcă la vieţile lor banale. Prefăcutele! Rîd şi se bucură de viaţă iar eu simt cum putrezesc şi urlu de durere în pat. Le urăsc. Îi urăsc pe toţi prefăcuţii ăştia care se învîrt pe lîngă mine ca nişte ulii. Şi pe mama o urăsc. Nu ştii tu, ţine o lumînare în sertarul de la capul patului meu. Am descoperit-o. E acolo, nouă, mare, cu o cutie de chibrituri lîngă ea. Lumînare de mort. Abia aşteaptă să scape de mine.

-Nu-i adevărat. Te iubeşte. Ştiu eu. Şi nea Florea te iubeşte.

-Să te uiţi în sertar, să vezi că nu mint. I-am prins vorbind pe hol, alaltăieri. Mi-au cumpărat rochie de mireasă. Nu-ţi vine să rîzi?

Nu-mi vine nici să deschid gura să zic ceva, doar mă sufoc şi oricît m-aş strădui nu reuşesc să opresc două lacrimi fierbinţi să se întîlnească în barbă. Mă doare umărul pe care mi-l strînge cu degetele osoase şi pieptul vrea să-mi crape, să iasă afară inima ce nu mai are loc în el. Îmi vine să strig dar n-am glas şi-mi înghit greu strigătul, îl simt cum alunecă dureros pe beregată.

-Nici nu mai vreau să trăiesc. Mă doare atît de tare că-mi vine să-mi sap singură groapa. Nu aş mai vrea decît o primăvară ca asta. Aş da orice pentru ea.

Se aude uşa şi-mi şterg rapid obrajii cu degetele şi nasul cu mîneca, să nu mă vadă mama.

-Vouă nu vi s-a făcut frig, Dodă, mamă? Hai în casă, la căldură. Hai, că oi fi obosit şi o să răciţi afară.

Doda se scutură ca de friguri.

-O să venim. Trimite-l pe nenea să mă ia, nu vreau cu tine, o expediază repede pe mama şi-şi întoarce privirea obosită spre mine.

-Să nu spui, Fluturaş. E secretul nostru, da? Cînd o să plec o să-ţi dau un semn. Vom şti doar noi două, ca totdeauna. Te iubesc, Fluturaş. Te-am iubit de cînd m-au lăsat să te iau în braţe. Erai aşa mică! Mă strîngeai tare de deget şi mă priveai cu ochii ăştia mari, iar eu mă simţeam importantă şi fericită, ca şi cum aş fi fost mama ta. Să nu mă uiţi. Promiţi?

Eu dau uşor din cap fără să deschid gura, nu pot,  vreau să mai pot sta puţin cu ea, măcar puţin. I-aş spune că o iubesc, dar nu ştiu cum, aş vrea să vină o zînă bună şi să facă o vrajă, să întîrzie timpul. Nu ştiu să mă rog, dar de-aş şti, l-aş ruga pe Dumnezeul acela mare şi nemilos să mi-o mai lase puţin. E prea devreme, Dumnezeule, nu vezi că mai avem nevoie de timp? În camera în care doar lumina focului joacă pe pereţii daţi cu var proaspăt, alb, nu-mi vede nimeni genunchii cum tremură şi mă trag în jos. Undeva, într-un pom cîntă răguşit un cocoş şi-un cîine îi răspunde cu-n lătrat scurt. Din vecini alţii îi ţin isonul. Începe o nouă zi. E prea devreme, Dumnezeule, mult prea devreme.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.