De înviere


La Izvoare, în seara aceasta se aprindea Focul.
Cît timp gospodinele făceau ultimele pregătiri, dădeau o fugă și pe la cimitir să curețe mormintele celor dragi, să nu vină învierea peste buruieni, gospodarii tăiau mieii și ce se mai găsea de tăiat și pus pe masă, tinerii umblau toată ziua cu camionul prin sat după buturugi nefolositoare, cauciucuri, lemne pe care gospodarul nu le folosește nici măcar la foc, că-s greu de spart.
Toate lemnele adunate de pe la porți se răsturnau în marginea ogașului, în fața bisericii.
Pe seară, cînd ziua se îngîna cu noaptea, mult înainte de începutul slujbei de înviere, se primeneau și se adunau pe rînd în fața bisericii, la foc. Tinerii, cu tinerețea, mai beau mai rîdeau, se distrau, biserica cu durerea ei, aștepta tăcută învierea.
Cînd începea slujba și apăreau rînduri-rînduri enoriașii de pe la casele lor să întîmpine cum se cuvine învierea Domnului, inevitabil se isca un conflic pe care părintele Aurel cu greu îl ținea în frîu.
Pe de o parte îl trăgea ața afară la tineret, că și sufletul lui era tînăr, pe de alta îl trăgea datoria și inima la slujbă în biserica plină de babe și de oameni familiști, serioși. Cei de afară nu stăteau doar afară, mai dădeau din cînd în cînd cîte o tură și prin biserică, pe la bunici, pe la părinți și tulburau cu veselia lui slujba.
Odată se încrunta părintele și tuna din ușa altarului cu vocea lui clară, curată ”ieșiți afară dacă nu respectați slujba!”, apoi se întorcea la versetul suspendat.
Babele mai tăceau speriate, își mai dădeau coate iar tinerii își băgau coada între picioare și ieșeau afară. Peste un timp veneau alții de erau un continuu du-te vino pe ușa bisericii, chiar și după ce babele de pe scaune, ostenite de-atîta bîrfă, trăgeau un bine-meritat pui de somn.
Era seara în care mi-era milă de părintele, care chiar se străduia să iasă totul perfect, săracul. Și-avea o voce! Și rostea cuvintele apăsat, pătrunzător, cu inimă, de-mi dădeau lacrimile cînd scotea masa în fața bisericii și ținea slujba la lumina lumînărilor și-a stelelor,sub privirea nedumerită a păsărilor ce-i țineau isonul pe jumătate adormite din copaci. Peste stradă, în cimitir licăreau stelele lumînărilor aprinse la căpătîi, că era păcat să iei lumină înainte de-a le duce și morților din ea, din focul uriaș săreau scîntei în toate părțile, cîte un rîs cristalin spărgea cînd și cînd liniștea nopții.
După ce se termina slujba, ne miruia Aurel, dădea cu spray pe cele mai tinerele și mai nurlii, puneam oul de schimb și luam sfintele paști, din focul uriaș nu mai erau decît cîțiva cărbuni.
Rupeam o mîna de iarbă din curtea bisericii, s-o punem pe prag, să ne fie bine, un cărbune încins s-avem de descîntat contra deochiului peste an și-o luam încet către casă. Pe drum oamenii nu se salutau ca de obicei, unii fuseseră martori la înviere, ceilalți abia se duceau să fie. Doar în zori cînd se întîlneau la izvor își aruncau veseli
– Cristos a înviat, Ioane!
– Adevărat a înviat, neică!

Cu sufletul în palmă


Vînd suflet!
Îl dau ieftin, la ofertă, cado! Nu mai e el prea arătos, recunosc şi nici întreg nu mai este. E zdrenţuit şi obosit de atîta purtat la vedere. Din loc în loc are petice, cusute cam strîmb. De, cum m-am priceput şi eu să-l repar. Pe suflet viu am reparat, aşa că-mi veţi ierta neîndemînarea, habar nu aveţi cît e de greu să operezi fără anestezie.
Are şi cicatrici uşoare, curate, ca nişte fire subţiri de mătase. Acestea sunt cele mai vechi. Se vede treaba că pe atunci, demult, ştiam să cos mai bine, după aceea mi-am pierdut dexteritatea. E adevărat, şi timp mai mult a trecut şi poate că atunci era mai mic, aşa, pe măsura unui copil nedorit.
Că şi sufletele astea sunt pe mărimi, unele mai mari, altele mai mici, unele mai tari, altele mai slabe, mai emotive. Al meu a fost de dat. Unul mare, imens, nici nu-l puteam duce în braţe, mă durea pieptul. L-am pus ca pe un ghiozdan în spate, dar m-a îngenunchiat. Trebuia să-l dăruiesc, nu am avut de ales și am dat cu generozitate, oricui simţeam că are nevoie. Ştiţi şi voi că unii oameni au sufletele ciunte. Se nasc aşa, fără cîte o mînă, sau picior, fără inimă… Eu aveam din prea plin, cum să nu le fac o bucurie? Am rupt din el bucăţi mari şi le-am oferit tuturor cu mîinile întinse.
Mulţi s-au înghesuit să ia bucăţile proaspete, trandafirii, palpitînde, doar erau pe gratis. Se călcau în picioare, încerca fiecare să apuce bucata cea mai mare, am rămas cu palmele goale imediat. Am rupt alte bucăţi, am gratulat cu ele alţi oameni. Mai veseli, sau mai trişti, unii chiar încruntaţi şi preocupaţi, toţi le-au luat ca şi cum li s-ar fi cuvenit, au întins mîna, au apucat şi au plecat mai departe fără să mă vadă. Eram ca un student flămînd ce-mparte fluturaşi la metrou. O mînă întinsă fără chip. Au trecut în goană fără să-mi mulţumească. Ei au plecat, palmele mi-au rămas goale. Nu mi-a părut rău, aveam de unde da. Am rupt iar şi iar, pînă am ajuns de nu mai pridideam să cos frumos marginile rupte.
Oamenii se grăbeau, nu aveau timp să aştepte după mine să-mi vindec răni de suflet. Dă-le încolo, rănile astea nici măcar nu se văd şi cicatricile au rămas, unele sîngerează şi dor încă. Rău dor.
Unii n-au ştiut ce să facă cu bucata de suflet luată de la mine. S-au trezit cu ea în mînă, uimiţi, de parcă nu ei se bătuseră pentru ea, să apuce s-o smulgă din faţa altora. Au aşezat-o preş la uşă şi au călcat peste ea. Păi cum să bagi în casa ta orice suflet străin? A plouat, a nins, a bătut vîntul în drumul lor, iar ei şi-au şters conştiincios picioarele pe preşul de la intrare, să nu-şi murdărească casa.
A trebuit să mă aplec umilă, să culeg bucată cu bucată din faţa uşii lor. Erau zdrobite şi murdare, pline de lacrimi, dureau ca naiba. Le-am spălat, le-am oblojit cum am putut şi le-am cusut pe rînd de sufletul rămas, ăsta de vreau să-l scot acum la vînzare.
Nu mai merge dăruit, oamenilor nu le mai place aşa, folosit şi obosit. Stau de ceva timp cu mîna întinsă şi nimeni nu se mai opreşte să se servească, să ia cu voluptate, cu frenezie ca altădată, poate că nici eu nu mai ştiu să mai ofer cu toată inima, cu palma întinsă, am mai mare grijă, ţin bucăţile-n căuş, cu parcimonie, nu le mai dau oricui.
Şi mi-a mai rămas atît de puţin… doar nişte zdrenţe înlăcrimate, pe care nu mă mai îndur să le fac bucăţi, de aceea m-am hotărît să-l dau cu totul, la ofertă.
Vreau în schimb doar o piatră. Una lucioasă, netezită de valul mării şi arsă de soarele verii, potrivită, să nu atîrne greu că am îmbătrînit şi nu mai pot căra atîta greutate, una care să nu se poată sparge, să nu doară, să nu lăcrimeze. Să nu mai pot fi tentată să-o fac şi pe ea bucăţi şi s-o dăruiesc oamenilor care nu merită. Pentru că eu încă nu-i cunosc iar ei îmi iau sufletul din palmă ca şi cum li s-ar cuveni şi-şi şterg de el tălpile pantofilor pe preşul din faţa uşii, să nu cumva să intre în casele lor mari şi frumoase cu picioarele murdare de suflet omenesc.