Vînd suflet!
Îl dau ieftin, la ofertă, cado! Nu mai e el prea arătos, recunosc şi nici întreg nu mai este. E zdrenţuit şi obosit de atîta purtat la vedere. Din loc în loc are petice, cusute cam strîmb. De, cum m-am priceput şi eu să-l repar. Pe suflet viu am reparat, aşa că-mi veţi ierta neîndemînarea, habar nu aveţi cît e de greu să operezi fără anestezie.
Are şi cicatrici uşoare, curate, ca nişte fire subţiri de mătase. Acestea sunt cele mai vechi. Se vede treaba că pe atunci, demult, ştiam să cos mai bine, după aceea mi-am pierdut dexteritatea. E adevărat, şi timp mai mult a trecut şi poate că atunci era mai mic, aşa, pe măsura unui copil nedorit.
Că şi sufletele astea sunt pe mărimi, unele mai mari, altele mai mici, unele mai tari, altele mai slabe, mai emotive. Al meu a fost de dat. Unul mare, imens, nici nu-l puteam duce în braţe, mă durea pieptul. L-am pus ca pe un ghiozdan în spate, dar m-a îngenunchiat. Trebuia să-l dăruiesc, nu am avut de ales și am dat cu generozitate, oricui simţeam că are nevoie. Ştiţi şi voi că unii oameni au sufletele ciunte. Se nasc aşa, fără cîte o mînă, sau picior, fără inimă… Eu aveam din prea plin, cum să nu le fac o bucurie? Am rupt din el bucăţi mari şi le-am oferit tuturor cu mîinile întinse.
Mulţi s-au înghesuit să ia bucăţile proaspete, trandafirii, palpitînde, doar erau pe gratis. Se călcau în picioare, încerca fiecare să apuce bucata cea mai mare, am rămas cu palmele goale imediat. Am rupt alte bucăţi, am gratulat cu ele alţi oameni. Mai veseli, sau mai trişti, unii chiar încruntaţi şi preocupaţi, toţi le-au luat ca şi cum li s-ar fi cuvenit, au întins mîna, au apucat şi au plecat mai departe fără să mă vadă. Eram ca un student flămînd ce-mparte fluturaşi la metrou. O mînă întinsă fără chip. Au trecut în goană fără să-mi mulţumească. Ei au plecat, palmele mi-au rămas goale. Nu mi-a părut rău, aveam de unde da. Am rupt iar şi iar, pînă am ajuns de nu mai pridideam să cos frumos marginile rupte.
Oamenii se grăbeau, nu aveau timp să aştepte după mine să-mi vindec răni de suflet. Dă-le încolo, rănile astea nici măcar nu se văd şi cicatricile au rămas, unele sîngerează şi dor încă. Rău dor.
Unii n-au ştiut ce să facă cu bucata de suflet luată de la mine. S-au trezit cu ea în mînă, uimiţi, de parcă nu ei se bătuseră pentru ea, să apuce s-o smulgă din faţa altora. Au aşezat-o preş la uşă şi au călcat peste ea. Păi cum să bagi în casa ta orice suflet străin? A plouat, a nins, a bătut vîntul în drumul lor, iar ei şi-au şters conştiincios picioarele pe preşul de la intrare, să nu-şi murdărească casa.
A trebuit să mă aplec umilă, să culeg bucată cu bucată din faţa uşii lor. Erau zdrobite şi murdare, pline de lacrimi, dureau ca naiba. Le-am spălat, le-am oblojit cum am putut şi le-am cusut pe rînd de sufletul rămas, ăsta de vreau să-l scot acum la vînzare.
Nu mai merge dăruit, oamenilor nu le mai place aşa, folosit şi obosit. Stau de ceva timp cu mîna întinsă şi nimeni nu se mai opreşte să se servească, să ia cu voluptate, cu frenezie ca altădată, poate că nici eu nu mai ştiu să mai ofer cu toată inima, cu palma întinsă, am mai mare grijă, ţin bucăţile-n căuş, cu parcimonie, nu le mai dau oricui.
Şi mi-a mai rămas atît de puţin… doar nişte zdrenţe înlăcrimate, pe care nu mă mai îndur să le fac bucăţi, de aceea m-am hotărît să-l dau cu totul, la ofertă.
Vreau în schimb doar o piatră. Una lucioasă, netezită de valul mării şi arsă de soarele verii, potrivită, să nu atîrne greu că am îmbătrînit şi nu mai pot căra atîta greutate, una care să nu se poată sparge, să nu doară, să nu lăcrimeze. Să nu mai pot fi tentată să-o fac şi pe ea bucăţi şi s-o dăruiesc oamenilor care nu merită. Pentru că eu încă nu-i cunosc iar ei îmi iau sufletul din palmă ca şi cum li s-ar cuveni şi-şi şterg de el tălpile pantofilor pe preşul din faţa uşii, să nu cumva să intre în casele lor mari şi frumoase cu picioarele murdare de suflet omenesc.