Visul


Ședeam pe o bancă într-o gară fără case de bilete, fără birou de informații, fără trenuri. Era o zi calmă şi senină, in jurul meu oamenii se grăbeau absenți, doar eu admiram un câmp imens de floarea soarelui crescut pe peroane, printre șinele ruginite de dorul trenurilor ce-și uitaseră drumul către gară. Liniştea era deplină, până şi paşii grăbiţi erau fără ecou, oamenii călcau uşor imponderabil pe peroanele cu dale crăpate ca pe o pardoseală de vată. Florile mari, vesele, cu feţele rotunde ridicate spre cer râdeau tăcut. În jur era verde mult, soare, o căldură blândă de început de lume, pace şi zâmbet.
Priveam cu ochii larg deschişi şi mă întrebam cum de-am nimerit tocmai în gara aceea și cum am să plec de acolo, doar eu aveam un drum de făcut și drumul acela părea important din moment ce ajunsesem acolo, pe peron. Trecătorii, preocupaţi priveau în lături, niciodată în ochi. Nimeni nu vorbea cu nimeni, telefoanele nu existau, viaţa curgea ca o apă liniștită în cîmpie, pe lângă ei. Erau tineri toţi, oameni drepţi, în putere, copii subţiri, cu muşchi palpitând sub haine, o lume de oameni atletici, sănătoşi, un pic alungiţi, ca-n filmele ruseşti pe care ni le dădea televiziunea română odinioară. Chipurile senine aveau frunţi înalte, neumbrite de niciun gând.
În mijlocul lor doar eu îmi ţineam obrazul în palmă, zâmbeam florilor cu petale aurii de soare şi-mi odihneam picioarele obosite pe o bancă lângă intrare. La picioare îmi aşezasem o sacoşă mărişoară, aproape goală. Nu ştiu ce căram în ea şi chiar mă miram, privind-o, cât de disproporţionat de mare era pentru bagajul acela minuscul, ce-ar fi încăput într-o geantă de mână. Eram singurul zâmbet dintr-o gară tăcută din care nu mai pleca niciun tren dar era însorită cu sute de feţe rotunde de floarea soarelui.
Simţeam cum creierul se relaxează uşor şi-şi leapădă una după alta fiecare grijă, gând după gând. Coborau pe rând în pământul de sub tălpi şi deasupra lor pământul se închidea simplu, ca şi cum acolo trebuia să le fie locul de la începutul lumii. Locul comorilor ascunse peste care paşii oamenilor calcă neştiutori şi nepăsători.
Singurele feţe rotunde, singurul semn de viaţă sub un cer înalt de un albastru atât de clar că te dureau ochii privindu-l erau doar florile ce priveau după soare. M-am trezit zâmbind. E un semn, unul pe care-l aştept demult, cu teamă. Era normal să vină acum, când teama a dispărut şi a rămas liniştea.

Mîine


Mîine nu e în calendar,
e doar un cuvînt ce ne-amăgeşte
că timpul nu e limitat.
Există doar un azi întîrziat
pînă în zori,
cînd ne trezim şi ne-amînăm viaţa
cu o zi.
„E timp, ne spune gîndul,
e timp, de mîine facem totul cum trebuie,
dar azi,
azi e o nouă zi cu întrebări fără răspuns,
cu răsărit şi cu apus
şi sunt atîtea de făcut
în intervalul ăsta scurt,
prea scurt pentru trăit.
De mîine…
de mîine-i altceva şi vom vedea.”,
apoi zilele trec pe rînd,
cu ieri cu azi,
cu amînări,
cu renunţări,
cu răsărit pierdut
şi cu apus grăbit,
cu goană de secunde
şi stol de ore-n zbor,
pînă cînd mîine nici în vis nu mai apare
şi nici visul nu mai e decît o amintire
în gîndul celor ce rămîn
să-mpartă răsăritul şi apusul
între imperiosul azi
şi improbabilul mîine.
Pentru că mîine nici nu există
e doar iluzia unui azi
întîrziat cu un răsărit de soare.

Risipit


Tot ce am e doar un vis risipit
în văzduh,
un vis frumos cu tine, cu noi,
în nopţile iernii târzii
în care până şi îngerii dorm,
un vis plăpînd, acelaşi mereu
ce zboară stingher între mine şi tine,
ridicând uneori semne aplecate
de întrebare.
Între noi e-o fărâmă de dor,
un petec de cer pe care
cerșesc în zbor pescăruși
și cenuşa sălcie a norilor grei
ce acoperă trist
ultima rază firavă de soare
între cer și pămînt, între noi amîndoi.

Adevărul


A fost un timp, demult,
cînd se potcoveau purecii
cu 99 de oca de fier,
un unic adevăr ce-a invadat lumea,
s-a așternut pretutindeni, ca prima
zăpadă căzută-n deșert și oamenii
s-au prosternat în fața lui
ca la a doua venire
a lui Cristos.
Au făcut cruci largi,
au îngenuncheat
și l-au îmbrățișat,
au privit apoi suspicioși în jur și
li s-a făcut teamă
de atîta adevăr împrăștiat peste tot.
Cu ură s-au privit unii pe alții,
cu dispreț,
cum să vadă Ion același adevăr cu Gheorghe?
Uite, chiar și sărăntoaca satului privește
cu ochi mari la adevărul lor
imaculat.
Asta e inadmisibil, oameni buni,
așa ceva nu se poate, e contra legilor,
contra naturii!
Suntem toți oameni, dar nu la fel,
a strigat de la tribuna improvizată adhoc
pe spinări încovoiate de țărani,
Ilie-al Floarii,
că el e mai vocal.
Nu poate fi un adevăr și pentru noi și pentru ei,
se știe asta din străbuni,
a perorat infatuat și oamenii-au aplaudat
înflăcărat.
Normal, cum de ei nu s-au gîndit
de la-nceput
și-au îngenuncheat așa, fără păcat?
S-au aplecat,
și-a smuls fiecare bucata lui de adevăr și au plecat.
Ciuntit și hăcuit de moarte, adevărul a sîngerat
puțin și-a sucombat.
De-atunci există-n lume adevăr pe măsura
fiecăruia.
Ion are adevărul lui,
Gheorghe are și el bucata lui generoasă
de adevăr,
Măria la fel,
Ilie-al Floarii are cea mai mare bucată,
normal,
că el era cel mai vocal.
Pînă și capra vecinului
își behăie printre uluci bucata ei
de adevăr
păscută-n miezul verii cu firele de iarbă
crescute din stropii de sînge supți
de pămîntul însetat.
Din cînd în cînd, în piața publică se mai adună
oamenii să-și scoată adevărul
la plimbat,
să-l prezinte lumii cosmetizat,
în varianta lui îmbunătățită,
iată Ion i-a pus căciulă de-astrahan,
Măria panglici de mătase,
Ilie-al Floarii potcoave aurite,
priviți la ei cît de mîndri sunt,
cît s-au schimbat de cînd s-au împroprietărit
cu adevărul personal.
Doar adevărurile lor
s-au sălbăticit
și-au devenit
intolerante,
de cîte ori se întîlnesc
se-njură și-și dau cu pietrele drumului
în cap.
Vedeți voi, le-a ajuns blestemul
sîngelui vărsat
cînd adevărul imaculat,
rupt în bucăți,
a sucombat nevinovat.

Ca lupul, colţii


Îmi înfig unghiile-n palme
ca lupul colţii în lîna moale
a mieilor furaţi de la ţîţa oii,
aş urla, dar buzele
muşcate pînă la sînge tac.
Tăcerea izbeşte pereţii,
îşi frînge aripile în gratiile
ferestrei, ca un puşcăriaş
condamnat la închisoare
pe viaţă.
Deschid larg uşa şi-o gonesc,
o văd cum aleargă
bezmetică
printre picioarele trecătorilor,
pe sub roţile maşinilor
pe care le mînă drumul
cu vîntul în pupa, uite-o,
se-mpiedică în rîsul unui copil,
cade,
o culege din praf limba caldă
a unui căţel, se scutură,
se clatină şi tresare,
deschide larg ochii,
priveşte atentă, recunoaşte
pasul tău gol,
cum răsună pe iarba crudă
în drum spre casă.
E fericită,
îi curge părul pe spate, vîlvoi
cînd sperie vrăbiile
de pe alei, aleargă într-un suflet,
trînteşte poarta şi mă priveşte
triumfătoare, în ochi.
Acum s-a cocoţat
pe pervazul lat al geamului
din vestibul şi te aşteaptă.
Îi aud inima cum bate
“tic-tac,
tic tac,
tic.tac”.
Aşa bate inima ei cînd e
nerăbdătoare. A mea cîntă.

Înrădăcinare


Plîng pietrele strivite de valul
ce spală pe rînd
frunze
şi lacrimi moarte demult,
brazii se smulg
şi se aruncă măreţi
din înalt,
eterni sinucigaşi tăcuţi,
lacul deschide larg
gura şi-i soarbe
cu sete
în adîncul fără fund.
În pieptul muntelui
rămîne rana,
rădăcinile smulse urlă
mut
sub cerul pătat
de-un vultur rătăcit în înalt.
Salcia pletoasă
îşi apleacă
genunchii şi sărută apa
cu pletele lungi.
Sub genunchiul ei
îmi îngrop tăcerea
şi-aştept o vrăjitoare
să rupă vraja,
să pot încolţi albastru
în umărul stîncii,
sub cerul înalt pătat
de un zbor răzleţ.

Iubirea noastră


Ţi-aduci aminte când iubirea noastră,
tînără,
ne-ademenea cu colții albi
dintr-un capăt de noapte?
Eram pe-atuncea doi nebuni,
spărgeam în dinți turțuri străvezii și ne hrăneam
nopțile cu apa lor înghețată
cînd nucii-și întindeau brațele descărnate
și pictau nori de scamă pe cerul
de cerneală violet.
Eram tineri și nebuni,
inventam atingeri și cuvinte,
experimentam senzații pe care nu le-a trăit
nimeni înaintea noastră,
eram egoiști,
le închideam adînc în tăceri
să nu le mai trăiască nimeni
după noi.
Într-o seară am inventat roata.
A ieșit o minune perfect rotundă,
strălucitoare ca o lună plină
cu spițe subțiri de argint,
eram convinși că nimeni,
niciodată
nu mai văzuse o roată perfectă
ca a noastră,
nici roata de cașcaval din inima căreia
roade nesătul șoricelul alb
nu se putea compara cu ea,
iar ei rîdeau și ne arătau cu degetul,
strigau
”uite doi nebuni care cred că ei au inventat roata,
că ei au trăit iubirea,
că doar ei știu să se întregească,
că nimeni pînă la ei n-a trăit și
nimeni după ei n-o să mai știe
să trăiască rotund!”.
Rîdeau și aruncau
cu vorbe ascuțite care ne intrau
în carne pînă la os,
sorbeau cu nesaț din sîngele cald,
clocotitor
ce înroșea zăpada sub noi,
se hrăneau
cu colții albi ai iubirii noastre și
ne-au răstignit
pe roata perfectă pe care noi o inventasem,
unul pe fața albă,
celălalt pe fața rumenă cu brațele strîns legate
de spițele subțiri de argint
să nu ne mai putem atinge
niciodată.
Doar ochii n-au putut să ni-i despartă,
au rămas contopiți pe cerul violet,
mărturie vie a nebunilor ce-au inventat
roata perfectă
ademeniți de colții albi ai leoaicei tinere,
iubirea.

Pe măsura inimii tale


Ai bătut aseară-n poarta în care
n-a mai bătut nimeni de-un timp.
Păianjeni grași, cu picioare lungi de ață
s-au speriat și s-au ascuns
în colțuri crăpate de zid.
Ai cerut adăpost de-o noapte,
mi-ai oferit drept plată
un colț de pîine
coaptă-n cenușă pe vatră de ardezie
neagră
și poarta s-a urnit cu greu
să-ți facă loc să pășești înăuntru.
M-am fâstîcit,
mi-era rușine, aveam părul răvășit
și ochii grei de lacrimi, uitasem
vorbele și faptele oamenilor de cînd,
ferecată,
poarta prinsese rădăcini adînci
în pământul lutos al singurătății.
Ți-am oferit un pat cu așternutul ros de molii,
mi-ai mulțumit, ți-ai pus toiagul căpătâi
și-ai adormit.
Acum ți-aş spune să rămâi,
Îți văd opinca ruptă,
te simt obosit de câţi paşi
ai numărat pe cale de când scrijeleşti
semne despre iubiri şi vieţi apuse.
N-aş avea să pun pe masă decât
un suflet zdrenţuit alături de pâinea
cenuşie
pe care-ai adus-o-n desagă.
Poate părea puţin, dar te-ai înșela,
aşa cum e,
ştie să croiască o inimă
pe măsura palmelor tale.
N-o să te las să pleci doar cu un semn
pe un toiag de lemn,
o să întind mâna şi-o să-ţi las
un semn în piept,
acolo unde bate ceasul sângelui, abia
atunci vei fi mai bogat
cu o iubire
croită pe măsura inimii tale.

Culcuş


Să-mi faci culcuş în ochii
tăi la noapte,
vreau să privesc prin irisul lor
pînă în adîncul materiei,
să mă conving dacă verdele
meu cu albastrul tău desenează
lumea între cer şi pămînt.
Voi adormi în apa lor un timp,
preţ de o bătaie de inimă,
preţ un oftat în fierbinţeala
nopţii albastre.
Primeşte-mă în palma ta
o dimineaţă cît să îţi odihneşti
privirea în umbra unui nor
înainte de răsăritul din mare,
cît un lan de maci în floare,
cît un sărut furat.
Cît o iubire.
Strînge pumnul cu grijă,
să nu-mi striveşti visele.

De dor


E minunat pentru oameni
că noi doi suntem aşa,
tu în marginea ta de zare,
eu în marginea mea cer
şi purtăm amândoi
echilibrul lumii în braţe.
E foarte bine că am rămas
fiecare în punctul lui cheie,
altfel pământul s-ar răsturna
şi omenirea s-ar face scrum
de la flacăra ce-ar uni într-o zi
trupurile noastre îmbrăţişate.
Da, e ideal că trăim așa,
cu toată lumea între noi
şi oamenii habar nu au
că trebuie să ne mulţumească
în fiecare dimineaţă
pentru răsărit.
Doar noi ne prăbuşim,
prin implozie, eu
în capătul meu de zare, tu
în marginea ta de cer,
și ardem până la cenuşă,
de dor.