Iubirea noastră


Ţi-aduci aminte când iubirea noastră,
tînără,
ne-ademenea cu colții albi
dintr-un capăt de noapte?
Eram pe-atuncea doi nebuni,
spărgeam în dinți turțuri străvezii și ne hrăneam
nopțile cu apa lor înghețată
cînd nucii-și întindeau brațele descărnate
și pictau nori de scamă pe cerul
de cerneală violet.
Eram tineri și nebuni,
inventam atingeri și cuvinte,
experimentam senzații pe care nu le-a trăit
nimeni înaintea noastră,
eram egoiști,
le închideam adînc în tăceri
să nu le mai trăiască nimeni
după noi.
Într-o seară am inventat roata.
A ieșit o minune perfect rotundă,
strălucitoare ca o lună plină
cu spițe subțiri de argint,
eram convinși că nimeni,
niciodată
nu mai văzuse o roată perfectă
ca a noastră,
nici roata de cașcaval din inima căreia
roade nesătul șoricelul alb
nu se putea compara cu ea,
iar ei rîdeau și ne arătau cu degetul,
strigau
”uite doi nebuni care cred că ei au inventat roata,
că ei au trăit iubirea,
că doar ei știu să se întregească,
că nimeni pînă la ei n-a trăit și
nimeni după ei n-o să mai știe
să trăiască rotund!”.
Rîdeau și aruncau
cu vorbe ascuțite care ne intrau
în carne pînă la os,
sorbeau cu nesaț din sîngele cald,
clocotitor
ce înroșea zăpada sub noi,
se hrăneau
cu colții albi ai iubirii noastre și
ne-au răstignit
pe roata perfectă pe care noi o inventasem,
unul pe fața albă,
celălalt pe fața rumenă cu brațele strîns legate
de spițele subțiri de argint
să nu ne mai putem atinge
niciodată.
Doar ochii n-au putut să ni-i despartă,
au rămas contopiți pe cerul violet,
mărturie vie a nebunilor ce-au inventat
roata perfectă
ademeniți de colții albi ai leoaicei tinere,
iubirea.