Ca lupul, colţii


Îmi înfig unghiile-n palme
ca lupul colţii în lîna moale
a mieilor furaţi de la ţîţa oii,
aş urla, dar buzele
muşcate pînă la sînge tac.
Tăcerea izbeşte pereţii,
îşi frînge aripile în gratiile
ferestrei, ca un puşcăriaş
condamnat la închisoare
pe viaţă.
Deschid larg uşa şi-o gonesc,
o văd cum aleargă
bezmetică
printre picioarele trecătorilor,
pe sub roţile maşinilor
pe care le mînă drumul
cu vîntul în pupa, uite-o,
se-mpiedică în rîsul unui copil,
cade,
o culege din praf limba caldă
a unui căţel, se scutură,
se clatină şi tresare,
deschide larg ochii,
priveşte atentă, recunoaşte
pasul tău gol,
cum răsună pe iarba crudă
în drum spre casă.
E fericită,
îi curge părul pe spate, vîlvoi
cînd sperie vrăbiile
de pe alei, aleargă într-un suflet,
trînteşte poarta şi mă priveşte
triumfătoare, în ochi.
Acum s-a cocoţat
pe pervazul lat al geamului
din vestibul şi te aşteaptă.
Îi aud inima cum bate
“tic-tac,
tic tac,
tic.tac”.
Aşa bate inima ei cînd e
nerăbdătoare. A mea cîntă.

Înrădăcinare


Plîng pietrele strivite de valul
ce spală pe rînd
frunze
şi lacrimi moarte demult,
brazii se smulg
şi se aruncă măreţi
din înalt,
eterni sinucigaşi tăcuţi,
lacul deschide larg
gura şi-i soarbe
cu sete
în adîncul fără fund.
În pieptul muntelui
rămîne rana,
rădăcinile smulse urlă
mut
sub cerul pătat
de-un vultur rătăcit în înalt.
Salcia pletoasă
îşi apleacă
genunchii şi sărută apa
cu pletele lungi.
Sub genunchiul ei
îmi îngrop tăcerea
şi-aştept o vrăjitoare
să rupă vraja,
să pot încolţi albastru
în umărul stîncii,
sub cerul înalt pătat
de un zbor răzleţ.