Visul


Ședeam pe o bancă într-o gară fără case de bilete, fără birou de informații, fără trenuri. Era o zi calmă şi senină, in jurul meu oamenii se grăbeau absenți, doar eu admiram un câmp imens de floarea soarelui crescut pe peroane, printre șinele ruginite de dorul trenurilor ce-și uitaseră drumul către gară. Liniştea era deplină, până şi paşii grăbiţi erau fără ecou, oamenii călcau uşor imponderabil pe peroanele cu dale crăpate ca pe o pardoseală de vată. Florile mari, vesele, cu feţele rotunde ridicate spre cer râdeau tăcut. În jur era verde mult, soare, o căldură blândă de început de lume, pace şi zâmbet.
Priveam cu ochii larg deschişi şi mă întrebam cum de-am nimerit tocmai în gara aceea și cum am să plec de acolo, doar eu aveam un drum de făcut și drumul acela părea important din moment ce ajunsesem acolo, pe peron. Trecătorii, preocupaţi priveau în lături, niciodată în ochi. Nimeni nu vorbea cu nimeni, telefoanele nu existau, viaţa curgea ca o apă liniștită în cîmpie, pe lângă ei. Erau tineri toţi, oameni drepţi, în putere, copii subţiri, cu muşchi palpitând sub haine, o lume de oameni atletici, sănătoşi, un pic alungiţi, ca-n filmele ruseşti pe care ni le dădea televiziunea română odinioară. Chipurile senine aveau frunţi înalte, neumbrite de niciun gând.
În mijlocul lor doar eu îmi ţineam obrazul în palmă, zâmbeam florilor cu petale aurii de soare şi-mi odihneam picioarele obosite pe o bancă lângă intrare. La picioare îmi aşezasem o sacoşă mărişoară, aproape goală. Nu ştiu ce căram în ea şi chiar mă miram, privind-o, cât de disproporţionat de mare era pentru bagajul acela minuscul, ce-ar fi încăput într-o geantă de mână. Eram singurul zâmbet dintr-o gară tăcută din care nu mai pleca niciun tren dar era însorită cu sute de feţe rotunde de floarea soarelui.
Simţeam cum creierul se relaxează uşor şi-şi leapădă una după alta fiecare grijă, gând după gând. Coborau pe rând în pământul de sub tălpi şi deasupra lor pământul se închidea simplu, ca şi cum acolo trebuia să le fie locul de la începutul lumii. Locul comorilor ascunse peste care paşii oamenilor calcă neştiutori şi nepăsători.
Singurele feţe rotunde, singurul semn de viaţă sub un cer înalt de un albastru atât de clar că te dureau ochii privindu-l erau doar florile ce priveau după soare. M-am trezit zâmbind. E un semn, unul pe care-l aştept demult, cu teamă. Era normal să vină acum, când teama a dispărut şi a rămas liniştea.