Viața-i o balanţă
cu talgere ruginite
într-un echilibru precar,
între cer și pămînt,
jumătate rai, jumătate iad.
Închid ochii şi-apuc
pe muţeşte, mă rog să rup
din ea o bucată de rai,
iadul mă îngrozește,
dar fărâma de-o rup
înclină balanţa
în partea ce grea
şi sunt obligată
să gust din amândouă egal,
de vreau să-mi păstrez
echilibrul precar.
Laterale
Oficial

Jumătate
Jumătate eu,
jumătate tu,
curgere eu,
nemişcare tu,
vîltoare eu,
linişte tu,
apă eu,
ţărm tu.
Sunt val
pe mare,
îmi eşti liman,
tu ţărm încercat
ce-mbrăţişează tăcut
sărutul zglobiu
al valului meu.
De primăvară
O legendă germană spune că, atunci cînd a terminat de făcut lumea cu toate ale ei, Dumnezeu a făcut zăpada și a rugat florile să-i împrumute din culorile lor pentru ea. Florile toate s-au codit, n-au vrut să-și dea culorile, doar ghiocelul mititel și timid a oferit zăpezii puritatea albului său. Dumnezeu l-a răsplătit atunci și l-a lăsat să vestească primăvara.
E Martie. O primăvară frumoasă să aveți!
Visul
Ședeam pe o bancă într-o gară fără case de bilete, fără birou de informații, fără trenuri. Era o zi calmă şi senină, in jurul meu oamenii se grăbeau absenți, doar eu admiram un câmp imens de floarea soarelui crescut pe peroane, printre șinele ruginite de dorul trenurilor ce-și uitaseră drumul către gară. Liniştea era deplină, până şi paşii grăbiţi erau fără ecou, oamenii călcau uşor imponderabil pe peroanele cu dale crăpate ca pe o pardoseală de vată. Florile mari, vesele, cu feţele rotunde ridicate spre cer râdeau tăcut. În jur era verde mult, soare, o căldură blândă de început de lume, pace şi zâmbet.
Priveam cu ochii larg deschişi şi mă întrebam cum de-am nimerit tocmai în gara aceea și cum am să plec de acolo, doar eu aveam un drum de făcut și drumul acela părea important din moment ce ajunsesem acolo, pe peron. Trecătorii, preocupaţi priveau în lături, niciodată în ochi. Nimeni nu vorbea cu nimeni, telefoanele nu existau, viaţa curgea ca o apă liniștită în cîmpie, pe lângă ei. Erau tineri toţi, oameni drepţi, în putere, copii subţiri, cu muşchi palpitând sub haine, o lume de oameni atletici, sănătoşi, un pic alungiţi, ca-n filmele ruseşti pe care ni le dădea televiziunea română odinioară. Chipurile senine aveau frunţi înalte, neumbrite de niciun gând.
În mijlocul lor doar eu îmi ţineam obrazul în palmă, zâmbeam florilor cu petale aurii de soare şi-mi odihneam picioarele obosite pe o bancă lângă intrare. La picioare îmi aşezasem o sacoşă mărişoară, aproape goală. Nu ştiu ce căram în ea şi chiar mă miram, privind-o, cât de disproporţionat de mare era pentru bagajul acela minuscul, ce-ar fi încăput într-o geantă de mână. Eram singurul zâmbet dintr-o gară tăcută din care nu mai pleca niciun tren dar era însorită cu sute de feţe rotunde de floarea soarelui.
Simţeam cum creierul se relaxează uşor şi-şi leapădă una după alta fiecare grijă, gând după gând. Coborau pe rând în pământul de sub tălpi şi deasupra lor pământul se închidea simplu, ca şi cum acolo trebuia să le fie locul de la începutul lumii. Locul comorilor ascunse peste care paşii oamenilor calcă neştiutori şi nepăsători.
Singurele feţe rotunde, singurul semn de viaţă sub un cer înalt de un albastru atât de clar că te dureau ochii privindu-l erau doar florile ce priveau după soare. M-am trezit zâmbind. E un semn, unul pe care-l aştept demult, cu teamă. Era normal să vină acum, când teama a dispărut şi a rămas liniştea.
Mîine
Mîine nu e în calendar,
e doar un cuvînt ce ne-amăgeşte
că timpul nu e limitat.
Există doar un azi întîrziat
pînă în zori,
cînd ne trezim şi ne-amînăm viaţa
cu o zi.
„E timp, ne spune gîndul,
e timp, de mîine facem totul cum trebuie,
dar azi,
azi e o nouă zi cu întrebări fără răspuns,
cu răsărit şi cu apus
şi sunt atîtea de făcut
în intervalul ăsta scurt,
prea scurt pentru trăit.
De mîine…
de mîine-i altceva şi vom vedea.”,
apoi zilele trec pe rînd,
cu ieri cu azi,
cu amînări,
cu renunţări,
cu răsărit pierdut
şi cu apus grăbit,
cu goană de secunde
şi stol de ore-n zbor,
pînă cînd mîine nici în vis nu mai apare
şi nici visul nu mai e decît o amintire
în gîndul celor ce rămîn
să-mpartă răsăritul şi apusul
între imperiosul azi
şi improbabilul mîine.
Pentru că mîine nici nu există
e doar iluzia unui azi
întîrziat cu un răsărit de soare.
Risipit
Tot ce am e doar un vis risipit
în văzduh,
un vis frumos cu tine, cu noi,
în nopţile iernii târzii
în care până şi îngerii dorm,
un vis plăpînd, acelaşi mereu
ce zboară stingher între mine şi tine,
ridicând uneori semne aplecate
de întrebare.
Între noi e-o fărâmă de dor,
un petec de cer pe care
cerșesc în zbor pescăruși
și cenuşa sălcie a norilor grei
ce acoperă trist
ultima rază firavă de soare
între cer și pămînt, între noi amîndoi.
Adevărul
A fost un timp, demult,
cînd se potcoveau purecii
cu 99 de oca de fier,
un unic adevăr ce-a invadat lumea,
s-a așternut pretutindeni, ca prima
zăpadă căzută-n deșert și oamenii
s-au prosternat în fața lui
ca la a doua venire
a lui Cristos.
Au făcut cruci largi,
au îngenuncheat
și l-au îmbrățișat,
au privit apoi suspicioși în jur și
li s-a făcut teamă
de atîta adevăr împrăștiat peste tot.
Cu ură s-au privit unii pe alții,
cu dispreț,
cum să vadă Ion același adevăr cu Gheorghe?
Uite, chiar și sărăntoaca satului privește
cu ochi mari la adevărul lor
imaculat.
Asta e inadmisibil, oameni buni,
așa ceva nu se poate, e contra legilor,
contra naturii!
Suntem toți oameni, dar nu la fel,
a strigat de la tribuna improvizată adhoc
pe spinări încovoiate de țărani,
Ilie-al Floarii,
că el e mai vocal.
Nu poate fi un adevăr și pentru noi și pentru ei,
se știe asta din străbuni,
a perorat infatuat și oamenii-au aplaudat
înflăcărat.
Normal, cum de ei nu s-au gîndit
de la-nceput
și-au îngenuncheat așa, fără păcat?
S-au aplecat,
și-a smuls fiecare bucata lui de adevăr și au plecat.
Ciuntit și hăcuit de moarte, adevărul a sîngerat
puțin și-a sucombat.
De-atunci există-n lume adevăr pe măsura
fiecăruia.
Ion are adevărul lui,
Gheorghe are și el bucata lui generoasă
de adevăr,
Măria la fel,
Ilie-al Floarii are cea mai mare bucată,
normal,
că el era cel mai vocal.
Pînă și capra vecinului
își behăie printre uluci bucata ei
de adevăr
păscută-n miezul verii cu firele de iarbă
crescute din stropii de sînge supți
de pămîntul însetat.
Din cînd în cînd, în piața publică se mai adună
oamenii să-și scoată adevărul
la plimbat,
să-l prezinte lumii cosmetizat,
în varianta lui îmbunătățită,
iată Ion i-a pus căciulă de-astrahan,
Măria panglici de mătase,
Ilie-al Floarii potcoave aurite,
priviți la ei cît de mîndri sunt,
cît s-au schimbat de cînd s-au împroprietărit
cu adevărul personal.
Doar adevărurile lor
s-au sălbăticit
și-au devenit
intolerante,
de cîte ori se întîlnesc
se-njură și-și dau cu pietrele drumului
în cap.
Vedeți voi, le-a ajuns blestemul
sîngelui vărsat
cînd adevărul imaculat,
rupt în bucăți,
a sucombat nevinovat.
Ca lupul, colţii
Îmi înfig unghiile-n palme
ca lupul colţii în lîna moale
a mieilor furaţi de la ţîţa oii,
aş urla, dar buzele
muşcate pînă la sînge tac.
Tăcerea izbeşte pereţii,
îşi frînge aripile în gratiile
ferestrei, ca un puşcăriaş
condamnat la închisoare
pe viaţă.
Deschid larg uşa şi-o gonesc,
o văd cum aleargă
bezmetică
printre picioarele trecătorilor,
pe sub roţile maşinilor
pe care le mînă drumul
cu vîntul în pupa, uite-o,
se-mpiedică în rîsul unui copil,
cade,
o culege din praf limba caldă
a unui căţel, se scutură,
se clatină şi tresare,
deschide larg ochii,
priveşte atentă, recunoaşte
pasul tău gol,
cum răsună pe iarba crudă
în drum spre casă.
E fericită,
îi curge părul pe spate, vîlvoi
cînd sperie vrăbiile
de pe alei, aleargă într-un suflet,
trînteşte poarta şi mă priveşte
triumfătoare, în ochi.
Acum s-a cocoţat
pe pervazul lat al geamului
din vestibul şi te aşteaptă.
Îi aud inima cum bate
“tic-tac,
tic tac,
tic.tac”.
Aşa bate inima ei cînd e
nerăbdătoare. A mea cîntă.
Înrădăcinare
Plîng pietrele strivite de valul
ce spală pe rînd
frunze
şi lacrimi moarte demult,
brazii se smulg
şi se aruncă măreţi
din înalt,
eterni sinucigaşi tăcuţi,
lacul deschide larg
gura şi-i soarbe
cu sete
în adîncul fără fund.
În pieptul muntelui
rămîne rana,
rădăcinile smulse urlă
mut
sub cerul pătat
de-un vultur rătăcit în înalt.
Salcia pletoasă
îşi apleacă
genunchii şi sărută apa
cu pletele lungi.
Sub genunchiul ei
îmi îngrop tăcerea
şi-aştept o vrăjitoare
să rupă vraja,
să pot încolţi albastru
în umărul stîncii,
sub cerul înalt pătat
de un zbor răzleţ.