Laterale

Echilibru


Viața-i o balanţă
cu talgere ruginite
într-un echilibru precar,
între cer și pămînt,
jumătate rai, jumătate iad.
Închid ochii şi-apuc
pe muţeşte, mă rog să rup
din ea o bucată de rai,
iadul mă îngrozește,
dar fărâma de-o rup
înclină balanţa
în partea ce grea
şi sunt obligată
să gust din amândouă egal,
de vreau să-mi păstrez
echilibrul precar.

Oficial


Azi a venit oficial primăvara mea. Am plecat de-acasă hotărîtă să merg pe jos pînă în staţia de autobuz şi cînd am ieşit în Mareşal Prezan mi-am zis „dar de ce-aş lua-o la stînga, cînd pot s-o iau la dreapta, să traversez şi să merg pe lîngă gardul Herăstrăului?”
Zis şi făcut, că eu nu stau mult pe gînduri, sunt om de acţiune. Bine, femeie de acţiune, nu săriţi.
Apoi, dacă tot am traversat, de ce-aş fi luat-o pe lîngă parc şi nu direct prin parc, pe alei, că doar nu dau turcii tocmai azi să mă grăbesc la adăpost.
În parc, primăvară plină, copii cu role, cu placa, copii cu clasa în ora altfel, o învăţătoare cu capsa pusă şi-o floare mare, albă prinsă-n piept pe post de mărţişor care încerca să ţină în frîu o mînă de fete ce nu înţelegeau nici să le pici cu ceară de ce nu au voie să meargă pe toată aleea, că e goală şi trebuie să stea încolonate pe margine, departe de pista pentru biciclişti.
Am privit-o în ochi şi mi-a părut rău de ea, era aşa stresată, nefericită, pătrunsă de importanţa acelui drum pînă la Muzeul Satului şi de datoria de a face ziua un munte de plictiseală pentru cele 10 fete şi 5 băieţi pe care-i scosese la aer.
M-am depărtat şi-am tot auzit-o cum oprea iar şi iar grupul, cum urla şi gesticula de speria porumbeii dornici de înprietenire pe bază de bucăţi de covrig sfărîmate.
Am ridicat din umeri şi-am mers mai departe, doar nu era să-mi stric zenul pentru o exaltată ca ea.
În aer persista un miros de cîine ud, deşi nu era nici măcar un căţel pe alei, pe la terase au început amenajările şi curăţenia de primăvară, se înlăturau frunzele şi resturile de astă-toamnă, se repara pe ici pe colo, mai un ciocan, mai un cancioc de mortar, mai o bormaşină, lîngă o tarabă cu floricele se adunaseră deja primii beţivi cu berea-n mînă, doi îndrăgostiţi îşi şopteau cuvinte fierbinţi, li se aprinseseră ochii ca stelele-n noapte, din rana unui copac bătrîn curgeau bucăţi mari de lemn putrezit, colţul ierbii era de verdele cel mai verde şi printre copaci, pe covorul de frunze moarte o domnişoară cafenie mă trata cu coada.
M-am apropiat cît am putut, i-am tras o poză şi i-am şoptit ” Pîs-pîs, domnişoară, n-ai vrea totuşi să-mi arăţi şi mustăţile? Poate-mi dai şi-un autograf, că tot suntem aici doar noi două.” A ridicat capul, m-a privit indignată şi-a luat-o la picior printre tulpinile groase. N-am reuşit s-o mai prind decît o dată-n fugă, că s-a ascuns de ochii mei indiscreţi. Nu i-am plăcut, ce să-i faci? Eu nici nu credeam că sunt aşa urîtă. Oricum, i-am furat un zîmbet, mi l-am agăţat de coada ochiului şi-am plecat mai departe.
În poarta muzeului după o bancă îşi dormea somnul de veci culcată regulamentar pe spate, cu picioarele ţepene-n sus, o cioară, motiv de reflecţie, pentru că vezi, pînă şi ciorile mai mor de bătrîneţe sau de ce-or muri ele.
Dincolo de gard casele bătrîneşti îşi întindeau bîrnele la soare, din spatele pridvoarelor cuminţi pîndeau suflete de ţărani desculţi dezrădăcinate şi ele şi aduse-n mijlocul oraşului odată cu pereţii pomostiţi cu lut, balegă şi paie, în faţa mea două pensionare ieşite la plimbare tocau mărunt o cunoştinţă comună.
Am ieşit din parc şi-am aşteptat regulamentar la semafor să se facă culoarea verde, să pot trece. Lîngă mine aşteptau doi adolescenţi, un biciclist, două tinere ieşite la alergat şi-n beţiv care m-a privit direct, uimit şi-a rămas cu gura căscată în urma mea, de parcă cine ştie cu ce l-aş fi trăznit de nu s-a mai putut mişca.
Cînd spun eu că am lipici la toţi ciudaţi nu mă crede nimeni, doar Marina care s-a obişnuit cu mine în lungile noastre drumuri de seară către casă.
Dacă vă uitaţi bine, undeva între frunzele moarte vedeţi şi codiţa cafenie cu care n-a gratulat urecheata. V-am pus-o s-o fac de rîs, bineînţeles.
17097711_1099339596859342_8283711209081089023_o

De primăvară


O legendă germană spune că, atunci cînd a terminat de făcut lumea cu toate ale ei, Dumnezeu a făcut zăpada și a rugat florile să-i împrumute din culorile lor pentru ea. Florile toate s-au codit, n-au vrut să-și dea culorile, doar ghiocelul mititel și timid a oferit zăpezii puritatea albului său. Dumnezeu l-a răsplătit atunci și l-a lăsat să vestească primăvara.

E  Martie. O primăvară frumoasă să aveți!

20170227_164154

Visul


Ședeam pe o bancă într-o gară fără case de bilete, fără birou de informații, fără trenuri. Era o zi calmă şi senină, in jurul meu oamenii se grăbeau absenți, doar eu admiram un câmp imens de floarea soarelui crescut pe peroane, printre șinele ruginite de dorul trenurilor ce-și uitaseră drumul către gară. Liniştea era deplină, până şi paşii grăbiţi erau fără ecou, oamenii călcau uşor imponderabil pe peroanele cu dale crăpate ca pe o pardoseală de vată. Florile mari, vesele, cu feţele rotunde ridicate spre cer râdeau tăcut. În jur era verde mult, soare, o căldură blândă de început de lume, pace şi zâmbet.
Priveam cu ochii larg deschişi şi mă întrebam cum de-am nimerit tocmai în gara aceea și cum am să plec de acolo, doar eu aveam un drum de făcut și drumul acela părea important din moment ce ajunsesem acolo, pe peron. Trecătorii, preocupaţi priveau în lături, niciodată în ochi. Nimeni nu vorbea cu nimeni, telefoanele nu existau, viaţa curgea ca o apă liniștită în cîmpie, pe lângă ei. Erau tineri toţi, oameni drepţi, în putere, copii subţiri, cu muşchi palpitând sub haine, o lume de oameni atletici, sănătoşi, un pic alungiţi, ca-n filmele ruseşti pe care ni le dădea televiziunea română odinioară. Chipurile senine aveau frunţi înalte, neumbrite de niciun gând.
În mijlocul lor doar eu îmi ţineam obrazul în palmă, zâmbeam florilor cu petale aurii de soare şi-mi odihneam picioarele obosite pe o bancă lângă intrare. La picioare îmi aşezasem o sacoşă mărişoară, aproape goală. Nu ştiu ce căram în ea şi chiar mă miram, privind-o, cât de disproporţionat de mare era pentru bagajul acela minuscul, ce-ar fi încăput într-o geantă de mână. Eram singurul zâmbet dintr-o gară tăcută din care nu mai pleca niciun tren dar era însorită cu sute de feţe rotunde de floarea soarelui.
Simţeam cum creierul se relaxează uşor şi-şi leapădă una după alta fiecare grijă, gând după gând. Coborau pe rând în pământul de sub tălpi şi deasupra lor pământul se închidea simplu, ca şi cum acolo trebuia să le fie locul de la începutul lumii. Locul comorilor ascunse peste care paşii oamenilor calcă neştiutori şi nepăsători.
Singurele feţe rotunde, singurul semn de viaţă sub un cer înalt de un albastru atât de clar că te dureau ochii privindu-l erau doar florile ce priveau după soare. M-am trezit zâmbind. E un semn, unul pe care-l aştept demult, cu teamă. Era normal să vină acum, când teama a dispărut şi a rămas liniştea.

Mîine


Mîine nu e în calendar,
e doar un cuvînt ce ne-amăgeşte
că timpul nu e limitat.
Există doar un azi întîrziat
pînă în zori,
cînd ne trezim şi ne-amînăm viaţa
cu o zi.
„E timp, ne spune gîndul,
e timp, de mîine facem totul cum trebuie,
dar azi,
azi e o nouă zi cu întrebări fără răspuns,
cu răsărit şi cu apus
şi sunt atîtea de făcut
în intervalul ăsta scurt,
prea scurt pentru trăit.
De mîine…
de mîine-i altceva şi vom vedea.”,
apoi zilele trec pe rînd,
cu ieri cu azi,
cu amînări,
cu renunţări,
cu răsărit pierdut
şi cu apus grăbit,
cu goană de secunde
şi stol de ore-n zbor,
pînă cînd mîine nici în vis nu mai apare
şi nici visul nu mai e decît o amintire
în gîndul celor ce rămîn
să-mpartă răsăritul şi apusul
între imperiosul azi
şi improbabilul mîine.
Pentru că mîine nici nu există
e doar iluzia unui azi
întîrziat cu un răsărit de soare.

Risipit


Tot ce am e doar un vis risipit
în văzduh,
un vis frumos cu tine, cu noi,
în nopţile iernii târzii
în care până şi îngerii dorm,
un vis plăpînd, acelaşi mereu
ce zboară stingher între mine şi tine,
ridicând uneori semne aplecate
de întrebare.
Între noi e-o fărâmă de dor,
un petec de cer pe care
cerșesc în zbor pescăruși
și cenuşa sălcie a norilor grei
ce acoperă trist
ultima rază firavă de soare
între cer și pămînt, între noi amîndoi.

Adevărul


A fost un timp, demult,
cînd se potcoveau purecii
cu 99 de oca de fier,
un unic adevăr ce-a invadat lumea,
s-a așternut pretutindeni, ca prima
zăpadă căzută-n deșert și oamenii
s-au prosternat în fața lui
ca la a doua venire
a lui Cristos.
Au făcut cruci largi,
au îngenuncheat
și l-au îmbrățișat,
au privit apoi suspicioși în jur și
li s-a făcut teamă
de atîta adevăr împrăștiat peste tot.
Cu ură s-au privit unii pe alții,
cu dispreț,
cum să vadă Ion același adevăr cu Gheorghe?
Uite, chiar și sărăntoaca satului privește
cu ochi mari la adevărul lor
imaculat.
Asta e inadmisibil, oameni buni,
așa ceva nu se poate, e contra legilor,
contra naturii!
Suntem toți oameni, dar nu la fel,
a strigat de la tribuna improvizată adhoc
pe spinări încovoiate de țărani,
Ilie-al Floarii,
că el e mai vocal.
Nu poate fi un adevăr și pentru noi și pentru ei,
se știe asta din străbuni,
a perorat infatuat și oamenii-au aplaudat
înflăcărat.
Normal, cum de ei nu s-au gîndit
de la-nceput
și-au îngenuncheat așa, fără păcat?
S-au aplecat,
și-a smuls fiecare bucata lui de adevăr și au plecat.
Ciuntit și hăcuit de moarte, adevărul a sîngerat
puțin și-a sucombat.
De-atunci există-n lume adevăr pe măsura
fiecăruia.
Ion are adevărul lui,
Gheorghe are și el bucata lui generoasă
de adevăr,
Măria la fel,
Ilie-al Floarii are cea mai mare bucată,
normal,
că el era cel mai vocal.
Pînă și capra vecinului
își behăie printre uluci bucata ei
de adevăr
păscută-n miezul verii cu firele de iarbă
crescute din stropii de sînge supți
de pămîntul însetat.
Din cînd în cînd, în piața publică se mai adună
oamenii să-și scoată adevărul
la plimbat,
să-l prezinte lumii cosmetizat,
în varianta lui îmbunătățită,
iată Ion i-a pus căciulă de-astrahan,
Măria panglici de mătase,
Ilie-al Floarii potcoave aurite,
priviți la ei cît de mîndri sunt,
cît s-au schimbat de cînd s-au împroprietărit
cu adevărul personal.
Doar adevărurile lor
s-au sălbăticit
și-au devenit
intolerante,
de cîte ori se întîlnesc
se-njură și-și dau cu pietrele drumului
în cap.
Vedeți voi, le-a ajuns blestemul
sîngelui vărsat
cînd adevărul imaculat,
rupt în bucăți,
a sucombat nevinovat.

Ca lupul, colţii


Îmi înfig unghiile-n palme
ca lupul colţii în lîna moale
a mieilor furaţi de la ţîţa oii,
aş urla, dar buzele
muşcate pînă la sînge tac.
Tăcerea izbeşte pereţii,
îşi frînge aripile în gratiile
ferestrei, ca un puşcăriaş
condamnat la închisoare
pe viaţă.
Deschid larg uşa şi-o gonesc,
o văd cum aleargă
bezmetică
printre picioarele trecătorilor,
pe sub roţile maşinilor
pe care le mînă drumul
cu vîntul în pupa, uite-o,
se-mpiedică în rîsul unui copil,
cade,
o culege din praf limba caldă
a unui căţel, se scutură,
se clatină şi tresare,
deschide larg ochii,
priveşte atentă, recunoaşte
pasul tău gol,
cum răsună pe iarba crudă
în drum spre casă.
E fericită,
îi curge părul pe spate, vîlvoi
cînd sperie vrăbiile
de pe alei, aleargă într-un suflet,
trînteşte poarta şi mă priveşte
triumfătoare, în ochi.
Acum s-a cocoţat
pe pervazul lat al geamului
din vestibul şi te aşteaptă.
Îi aud inima cum bate
“tic-tac,
tic tac,
tic.tac”.
Aşa bate inima ei cînd e
nerăbdătoare. A mea cîntă.

Înrădăcinare


Plîng pietrele strivite de valul
ce spală pe rînd
frunze
şi lacrimi moarte demult,
brazii se smulg
şi se aruncă măreţi
din înalt,
eterni sinucigaşi tăcuţi,
lacul deschide larg
gura şi-i soarbe
cu sete
în adîncul fără fund.
În pieptul muntelui
rămîne rana,
rădăcinile smulse urlă
mut
sub cerul pătat
de-un vultur rătăcit în înalt.
Salcia pletoasă
îşi apleacă
genunchii şi sărută apa
cu pletele lungi.
Sub genunchiul ei
îmi îngrop tăcerea
şi-aştept o vrăjitoare
să rupă vraja,
să pot încolţi albastru
în umărul stîncii,
sub cerul înalt pătat
de un zbor răzleţ.