ia-mă cu tine cînd pleci,
împachetează-mă
şi pune-mă în buzunarul de la piept.
vreau să simt cum miroase cîmpul
după ploaie
cum freamătă pădurea
cum se tulbură apa învolburată
de pîraie repezi,
să simt aroma de pămînt roşu, însetat
şi de iarbă crudă.
o să stau cuminte,
nici n-o să mă simţi
doar din cînd în cînd
o să respir adînc
şi-o să-mi umplu plămînii
cu tine,
cu cîmpul plin de rouă,
atunci vei simţi o bătaie de inimă
în buzunar
şi-o să ai grijă să nu mă striveşti.
mă iei?

O să-mi adun cuvintele
şi-o să le îmbrac
în hârtie de mătase,
o să le aşez
unul lângă altul
pe fundul valizei prăfuite,
o să împachetez poveştile
şi-o să le pun cuminţi
deasupra,
o să-mi adun durerile
într-un sac
şi o să-l leg bine cu
panglică albastră.
O să-mi spăl rănile
să nu ademenesc lupii
cu miros dulce-acrişor
de sânge cald,
o să încalţ pantofii cu toc
păstraţi special pentru
ziua aceasta,
o să-mi ascund
lumina ochilor sub pleoape
şi o să plec.
Stai liniştit,
absenţa mea n-o să te doară,
voi parfuma tăcerile
cu ambră, patchouli, flori de iasomie
şi liliac şi le voi împrăştia
pretutindeni
pe unde paşii mei
au lăsat semn,
pe unde ochii mei
te-au iubit,
pe unde mîinile mele
te-au mîngîiat.
Doar cheia o voi uita
pe dinăuntru.

Prindeam rădăcini.
Simţeam seva urcând vie,
învolburată, până în inimă.
Şi inima-mi creştea ca pâinea
dospită în cuptorul verii.
Înălţam crengi, priveam cu mirare
cum înmuguresc,
simţeam cu pulsează prin ele
viaţa în verde crud.
Mi-am agăţat dreapta de cer
şi cerul a cîntat cu ciocîrlii,
avea albastru clar în ochi.
Am ridicat stînga şi-am prins
de-o rază luna şi ea a luminat
în palma mea, ademenea
firele de iarbă ce tremurau
şi se-nălţau sub boabe rotunde
de rouă.
Înfloream.
Eram primăvară.

pentru ce-aş fi putut să ştiu şi n-am ştiut,
pentru ce-aş fi putut să fac şi n-am făcut,
pentru ce-aş fi putut iubi şi n-am iubit,
pentru ce-aş fi putut gîndi şi n-am gîndit,
pentru ce-aş fi putut simţi şi n-am simţit,
pentru ce-aş fi putut trăi şi n-am trăit,
sunt vinovat.
pentru toată viaţa ce se întîmplă în voi,
pentru aripa frîntă şi pentru zboruri noi,
pentru lumina zilei şi-ntunecatul nor,
pentru stelele nopţii şi strălucirea lor,
pentru lacrima şi zîmbetul ochilor,
pentru şoapta iubirii şi chinul durerilor,
sunt vinovat.
nici n-aş putea să vă mai mint
cînd tot ce era viu în mine, a murit.
eu, condamnatul tuturor
cad în genunchi şi vă implor,
aprindeţi rugul, ardeţi-mă-n iad.
mai mult nu merit, sunt vinovat.