Povești în imagini

de

Pe fir


Treceau zilele una după cealaltă, cu repeziciune şi noi ne bucuram că trec, eram epuizaţi. Viitoarea mireasă avea mîinile plină de vopsea în ulei de-o culoare căcănie, frate-meu nu dormise de vreo trei zile, eu mă scurgeam prin noroaiele ce păreau că vor să ne acopere cu totul. Plouase toată săptămîna, sîcîitor, mocăneşte. Butoaiele de la streaşină erau pline cu apa verzuie în care se puiau în voie țînțarii, la uşă aşteptau înşirate cizme de cauciuc pline de noroi pînă la glezne, bucăţile de celofan ce acopereau covoarele nu mai aveau culoare. Să fi fost ora 7,30 cînd a oprit la poartă camionul cu remorca plină. Ajunsese cortul. Acasă nu eram decît eu cu viitorii miri. Trei Doamne şi toţi trei. Ne-am cam înverzit la faţă.
– Mă neică, lasă camionul aici să găsesc şi eu oameni să-l descarc, a zis cu jumătate de gură frate-meu.
Şoferul s-a uitat un pic chiorîş la el, s-a uitat apoi pe rînd la mine, la mîinile miresei şi-a aprobat.
– Caută frate, că te aştept. Vă ajut şi eu, că nu pot pleca fără camion.
Bun om, pîinea lui Dumnezeu. Da’ noi tot trei era, nu ne înmulțisem între timp. Pe cine să chemi, că era în mijlocul săptămînii, adică joi. Toţi erau împrăştiaţi pe la servicii, cu treburi, ca oamenii pe la țară, că dacă nici ei n-au ce face pe orice vreme, nu mai are nimeni.
– Eu îl sun pe Mărin, a zis frate-meu cu o jumătate de gură. Ia dă-l dracu’, trebuie să vină să mă ajute, că altfel toată ziua nu mai scap de el.
– Sună-l şi pe Gheorghe, am plusat eu, convinsă că două întrebări nu strică.
Gheorghe a venit bucuros, se plictisise de cînd stătea în casă şi aştepta să stea ploaia. A venit chiar şi Mărin. Ne-am făcut cinci. Tot era bine Și mai bine a fost cînd, de undeva, din neant, a mai răsărit şi tata cu un vecin cu nasul roşu. Noi, fetele, am ieșit din cărți. Bucuria noastră. S-au uitat ei la camion, l-au măsurat, i-au dat ocol şi-au scuipat în palme şi-au purces la treabă. Cît să le ia unor bărbaţi în putere să golească un camion de fiare? Puţin. Au terminat şi dacă au terminat s-au pus la scuteală să se cinstească cu o cană de vin.
După ce-au zvîntat cana de vin, tata s-a evaporat şi odată cu el a făcut paşi şi vecinul cu nasul roşu. Au rămas tinerii să sape gropi, să monteze stîlpi de susţinere, să întindă prelata, să monteze cortul. S-a agăţat fiecare de coada unei cazmale şi dă-i bătaie, că pînă seara mai e mult, dar şi muncă e destulă. Eeei, da’ nici de săpat gropi nu era floare la ureche! Au lucrat ei ce-au lucrat şi-au obosit.
– Luciii, e ceva de mîncare?, a strigat frate-meu dornic de pauză.
– E, cum să nu fie, doar gătesc de trei zile. Hai la masă.
N-au aşteptat să-i chem de două ori. Au rezemat repede cazmalele de gard şi s-au înfiinţat în bucătărie. Mai un pahar de vin, mai o glumă, mai o urare, s-a încălzit atmosfera şi s-a mai luminat puţin la faţă şi mireasa, că tare se ma înnegrise în zilele alea. Da’ şi băieţii s-au abţiguit şi s-au încălzit bine. Pas să mai vrea unul să iasă la găurit pămîntul!
– Hai mă, ce faceţi aici? Ieşiţi afară, că mă lipsiţi de aer, i-am alungat eu, delicat.
– Mai stai, fată, şi tu puţin, că nu dau turcii, m-a îndemnat frate-meu.
– Staţi aşa că suntem fraieri, a zis Mărin deodată şi s-a pleznit cu palma peste frunte. Băi, voi ştiţi că eu am burghiul din ăla de făcut gropi? Ce ne mai chinuim la cazma? Mă duc să-l iau. Aşteptaţi-mă că viu repede!
Bucuroşi, băieţii au chiuit.
– Bă, că proşti mai suntem! Hai, Mărine, du-te şi întoarce-te repede, că mai bem noi un pahar pînă una alta. Să nu stai cu grijă, bem unul şi pentru tine, ca să nu rămîi în urmă.
Mărin a rîs, şi-a luat căciula-n mînă şi-a fugit pe uliţă-n sus. Ca un făcut, pînă şi ploaia s-a plictisit să ţîrîie şi-a plecat către nord, împinsă de-un vînticel subţire. În urma ei cerul s-a spălat de nori şi-a ieşit un soare cald şi strălucitor, de-am zis că vine luna lui mai, nu mijlocul lui noiembrie. Parcă ne străluceau ochii mai tare, de speranţă. Uite frăţică, mai ţine Dumnezeu şi cu amărîţi ca noi!
-Hai noroc, Gheorghe!
-Hai noroc mă Titi, casă de piatră! Bea cumnată şi tu ceva cu noi, să aibă urătura efect.
– Du-te mă dracu’, că nu pun eu gura pe vin, l-a respins cumnată-mea, ofensată.
– Da nu-i nimic, îţi dăm o gură de ţuică, a rîs Gheorghe, fără ranchiună.
Mireasa s-a întors la vopsitul geamurilor, eu la cratiţele mele iar ei doi au ieşit să tăinuiască afară o ţigară şi să privească pe uliţă-n sus după Mărin care nu se mai vedea, nu se mai auzea. Timpul trecea în legea lui, că doar nu era să stea pe loc să aştepte după noi. Eu mă pregăteam să vîr în cuptor şarja a doua de cozonaci (urmau încă vreo zece şarje), spatele mă lăsase, călcîiele mă dureau. Am pus cozonacii la cuptor şi m-am aşezat să răsuflu cinci minute. Tocmai atunci a sunat telefonul. Am dat să răspund, dar frate-meu a ajuns mai repede lîngă telefon şi mi-a aruncat peste umăr.
– Răspund eu. Ăsta, siiigur e Mărin să-mi spună că n-a găsit burghiul. Să vezi ce-l dau dracu’ dacă-mi face asta.
Totuși, la capătul firului era mătușă-mea Mărioara, avea să se certe cu mine. Pe Mărin ia-l de unde nu-i, îl înghiţise pămîntul.
– Sună-l, mă Titi, tu. Vezi ce dracu face, o fi căzut în beci, că tot era încălzit.
S-a conformat Titi şi-a format numărul iar telefonul a sunat şi iar a sunat şi tot a sunat, în gol. Mărin, nicăieri. Efectul încălzitor al băuturii începuse să dispară şi băieţii se schimbau la faţă pe măsură ce enervarea creştea şi înjurăturile deveneau mai spumoase. Nu le venea neam să se întoarcă la săpat cu cazmaua, așteptau burghiul ca pe iacă-cui.
Frate-meu, tot mai nervos, nici nu mai punea receptorul în furcă decît pentru a întrerupe un apel ca să iniţieze altul. Mai avea puţin şi arunca cu aparatul de perete. În starea asta tensionată, pe cînd ridica receptorul după al şaselea apel, ca să-l iniţieze pe-al şaptelea, surprizăn-am mai venit ton, se auzea doar o respiraţi sacadată, undeva pe fir.
– Alooo!, a strigat Titi de-a răsunat holul. Alooo, e cineva acolo? Pune domne, dracu’, receptorul în furcă, vreau să vorbesc.
La capătul celălalt, ”domne” respira adînc și tăcea.
– Băi, ăsta, n-auzi să închizi telefonul? Alo!
– Alo, se aude gîfîitul de la celălalt capăt.
Frate-meu a devenit brusc atent.
– Mărine, tu eşti mă?
– Da, mă, io sunt!
– Au, fir-ai al dracu’, noi ne dăm de ceasul morţii aci că nu mai ajungi şi tu stai cocoţat pe firul de telefon, mă?, i-a revenit inima lui frate-meu și l-a luat la trei păzește, de ziceam că că se bat turcii la gura lui . Dă-te jos că viu peste tine şi te omor, auzi!
– Acuși ajung!, s-a conformat bietul Mărin și chiar a venit în fugă. Cîns s-a întors, avea o frumuseţe de cucui în frunte. Căzuse de pe fir.

de

Povestea rudarului


Ion era un rudar bătrîn ca vremea, nu mai știa nici el cîți ani avea. Cioplea linguri de lemn din lemn moale, de salcie, de salcîm. Uneori, doar uneori, făcea și cîrpătoare, dar rar de tot, dacă te rugai mult de el, că avea nevoie de un anumit lemn și el era bătrîn și prăpădit, nu putea să-și taie singur, trebuia să ceară de la alți rudari care erau mai în putere ca el. Iar rudari, oameni și ei, nu prea-i dădeau, trebuia să se roage mult de ei. Aveau și ei familii de hrănit.
Ion avea o casă, pe-un ogaș. O casă începută și neterminată, cu ochi orbi în loc de ferestre, cu tencuiala căzută pe ici, pe colo. Cînd se apucase de ea era tînăr, avea muiere și cred că-și visa o familie numeroasă. Între timp muierea-i murise, neamurile-l uitaseră iar el rămîsese singur să îngrijească de-o fată. Fata lui, Ioana să-i zicem, era cam întîrziată. Mare, lălîie, cu dinți mari și rari,ședeau hainele pe ea ca dinții în gura-i mare și veșnic rînjită. Rîdea din orice, și dacă-i arătai un deget o apuca o veselie de o adunai de pe jos, după ce te molipseai și tu de rîsul ei și nu știai cu care mînecă să-ți ștergi lacrimile și cu care mînă să te ții de burtă.
Ioana era veselă, desculță și flămîndă. Tot timpul ronțăia cîte ceva, de la poame verzi, la mămăligă rece, buzunarele ei erau burdușite cu de-ale gurii.
Ei, pentru toate ale gurii, bietul Ion, bătrînul, cioplise la linguri toată viața și cu toată munca lui nu reușise să scape de sapa de lemn în care-și proptea anii. Nu reușea și pace.
Mai scăpam din cînd în cînd cu cîte ceva de-ale gurii în poală pe la el și atunci se bucura și rîdea ca un copil cu gura știrbă și găunoasă. Dacă-i scăpam și-o sticluță de vin pe lîngă colțul de pîine, era în stare să stea-n genunchi să-mi pupe mîinile. Nu-l lăsam, dar mă așezam un pic pe prispa de pămînt bătătorit să mai ascult la povești. Și-mi povestea de tinerețea lui furtunoasă și de muiere lui frumoasă pe care o furase într-o noapte de la socru-său de la Melinești, de cum veniseră rudarii s-o ia, dar el nu le-o mai dăduse, o ascunsese într-o șură și pusese paie pe ea. L-au bătut rudarii atunci de l-au lăsat lat, dar ea n-a ieșit de sub paie să se ducă cu ei, a tăcut mîlc pînă cînd i-a auzit c-au dat colțul. Abia cînd n-a mai auzit niciun murmur a coborît și l-a oblojit pe bărbatul ei.
Eu căscam gura la cuiburile de ciori din salcîmii ce-nconjurau căsuța din ogaș și-mi imaginam cum coborau rudarii care cu topoare, care cu bîte, să-l bată pe flăcăul ce le pîngărise neamul.
Ioana hoinărea ca mai tot timpul, pe aiurea, prin sat. Se lipea de cîte o poartă și nu pleca de-acolo pînă nu se îndura gospodina să-i strecoare ceva de pomană. Lua repede bucatele din mîna muierii, șoptea un bogdeaproste cu capul în pămînt și-o zbughea către casă. O auzeam cum aleargă pe uliță zdup-zdup-zdup, se cutremura pămîntul sub tălpile ei goale. Cînd se apropia de casă domolea pasul, În dreptul porții se oprea, se ridica pe vîrfuri și trăgea zăvorul, apoi intra liniștită pe poartă, cu zîmbetul larg și limba strecurată printre dinții rari.
– De unde vii, fa, ușarnico?, o lua Ion la întrebări.
– Ia, de colea, răspundea ea evaziv și se așeza lîngă mine să-mi arate ce primise.
– Ioano, de ce nu intri tu direct în curte, de stai să deschizi poarta și s-o închizi de fiecare dată?
– Ia, da di șe-avem poartă? Nu să intrăm pe ea?
Era logic, de ce altceva ar fi avut oamenii poartă? Doar gardul le lipsea definitiv, dar nu conta. Ei știau că-n dreptul porții se termină curtea, era normal să tragă zăvorul să iasă în drum, așa cum normal era să te așezi cuminte și să strigi la poartă cînd vii pe la ei, nu să intri ca pe moșia ta la ei în curte.