Pe fir


Treceau zilele una după cealaltă, cu repeziciune şi noi ne bucuram că trec, eram epuizaţi. Viitoarea mireasă avea mîinile plină de vopsea în ulei de-o culoare căcănie, frate-meu nu dormise de vreo trei zile, eu mă scurgeam prin noroaiele ce păreau că vor să ne acopere cu totul. Plouase toată săptămîna, sîcîitor, mocăneşte. Butoaiele de la streaşină erau pline cu apa verzuie în care se puiau în voie țînțarii, la uşă aşteptau înşirate cizme de cauciuc pline de noroi pînă la glezne, bucăţile de celofan ce acopereau covoarele nu mai aveau culoare. Să fi fost ora 7,30 cînd a oprit la poartă camionul cu remorca plină. Ajunsese cortul. Acasă nu eram decît eu cu viitorii miri. Trei Doamne şi toţi trei. Ne-am cam înverzit la faţă.
– Mă neică, lasă camionul aici să găsesc şi eu oameni să-l descarc, a zis cu jumătate de gură frate-meu.
Şoferul s-a uitat un pic chiorîş la el, s-a uitat apoi pe rînd la mine, la mîinile miresei şi-a aprobat.
– Caută frate, că te aştept. Vă ajut şi eu, că nu pot pleca fără camion.
Bun om, pîinea lui Dumnezeu. Da’ noi tot trei era, nu ne înmulțisem între timp. Pe cine să chemi, că era în mijlocul săptămînii, adică joi. Toţi erau împrăştiaţi pe la servicii, cu treburi, ca oamenii pe la țară, că dacă nici ei n-au ce face pe orice vreme, nu mai are nimeni.
– Eu îl sun pe Mărin, a zis frate-meu cu o jumătate de gură. Ia dă-l dracu’, trebuie să vină să mă ajute, că altfel toată ziua nu mai scap de el.
– Sună-l şi pe Gheorghe, am plusat eu, convinsă că două întrebări nu strică.
Gheorghe a venit bucuros, se plictisise de cînd stătea în casă şi aştepta să stea ploaia. A venit chiar şi Mărin. Ne-am făcut cinci. Tot era bine Și mai bine a fost cînd, de undeva, din neant, a mai răsărit şi tata cu un vecin cu nasul roşu. Noi, fetele, am ieșit din cărți. Bucuria noastră. S-au uitat ei la camion, l-au măsurat, i-au dat ocol şi-au scuipat în palme şi-au purces la treabă. Cît să le ia unor bărbaţi în putere să golească un camion de fiare? Puţin. Au terminat şi dacă au terminat s-au pus la scuteală să se cinstească cu o cană de vin.
După ce-au zvîntat cana de vin, tata s-a evaporat şi odată cu el a făcut paşi şi vecinul cu nasul roşu. Au rămas tinerii să sape gropi, să monteze stîlpi de susţinere, să întindă prelata, să monteze cortul. S-a agăţat fiecare de coada unei cazmale şi dă-i bătaie, că pînă seara mai e mult, dar şi muncă e destulă. Eeei, da’ nici de săpat gropi nu era floare la ureche! Au lucrat ei ce-au lucrat şi-au obosit.
– Luciii, e ceva de mîncare?, a strigat frate-meu dornic de pauză.
– E, cum să nu fie, doar gătesc de trei zile. Hai la masă.
N-au aşteptat să-i chem de două ori. Au rezemat repede cazmalele de gard şi s-au înfiinţat în bucătărie. Mai un pahar de vin, mai o glumă, mai o urare, s-a încălzit atmosfera şi s-a mai luminat puţin la faţă şi mireasa, că tare se ma înnegrise în zilele alea. Da’ şi băieţii s-au abţiguit şi s-au încălzit bine. Pas să mai vrea unul să iasă la găurit pămîntul!
– Hai mă, ce faceţi aici? Ieşiţi afară, că mă lipsiţi de aer, i-am alungat eu, delicat.
– Mai stai, fată, şi tu puţin, că nu dau turcii, m-a îndemnat frate-meu.
– Staţi aşa că suntem fraieri, a zis Mărin deodată şi s-a pleznit cu palma peste frunte. Băi, voi ştiţi că eu am burghiul din ăla de făcut gropi? Ce ne mai chinuim la cazma? Mă duc să-l iau. Aşteptaţi-mă că viu repede!
Bucuroşi, băieţii au chiuit.
– Bă, că proşti mai suntem! Hai, Mărine, du-te şi întoarce-te repede, că mai bem noi un pahar pînă una alta. Să nu stai cu grijă, bem unul şi pentru tine, ca să nu rămîi în urmă.
Mărin a rîs, şi-a luat căciula-n mînă şi-a fugit pe uliţă-n sus. Ca un făcut, pînă şi ploaia s-a plictisit să ţîrîie şi-a plecat către nord, împinsă de-un vînticel subţire. În urma ei cerul s-a spălat de nori şi-a ieşit un soare cald şi strălucitor, de-am zis că vine luna lui mai, nu mijlocul lui noiembrie. Parcă ne străluceau ochii mai tare, de speranţă. Uite frăţică, mai ţine Dumnezeu şi cu amărîţi ca noi!
-Hai noroc, Gheorghe!
-Hai noroc mă Titi, casă de piatră! Bea cumnată şi tu ceva cu noi, să aibă urătura efect.
– Du-te mă dracu’, că nu pun eu gura pe vin, l-a respins cumnată-mea, ofensată.
– Da nu-i nimic, îţi dăm o gură de ţuică, a rîs Gheorghe, fără ranchiună.
Mireasa s-a întors la vopsitul geamurilor, eu la cratiţele mele iar ei doi au ieşit să tăinuiască afară o ţigară şi să privească pe uliţă-n sus după Mărin care nu se mai vedea, nu se mai auzea. Timpul trecea în legea lui, că doar nu era să stea pe loc să aştepte după noi. Eu mă pregăteam să vîr în cuptor şarja a doua de cozonaci (urmau încă vreo zece şarje), spatele mă lăsase, călcîiele mă dureau. Am pus cozonacii la cuptor şi m-am aşezat să răsuflu cinci minute. Tocmai atunci a sunat telefonul. Am dat să răspund, dar frate-meu a ajuns mai repede lîngă telefon şi mi-a aruncat peste umăr.
– Răspund eu. Ăsta, siiigur e Mărin să-mi spună că n-a găsit burghiul. Să vezi ce-l dau dracu’ dacă-mi face asta.
Totuși, la capătul firului era mătușă-mea Mărioara, avea să se certe cu mine. Pe Mărin ia-l de unde nu-i, îl înghiţise pămîntul.
– Sună-l, mă Titi, tu. Vezi ce dracu face, o fi căzut în beci, că tot era încălzit.
S-a conformat Titi şi-a format numărul iar telefonul a sunat şi iar a sunat şi tot a sunat, în gol. Mărin, nicăieri. Efectul încălzitor al băuturii începuse să dispară şi băieţii se schimbau la faţă pe măsură ce enervarea creştea şi înjurăturile deveneau mai spumoase. Nu le venea neam să se întoarcă la săpat cu cazmaua, așteptau burghiul ca pe iacă-cui.
Frate-meu, tot mai nervos, nici nu mai punea receptorul în furcă decît pentru a întrerupe un apel ca să iniţieze altul. Mai avea puţin şi arunca cu aparatul de perete. În starea asta tensionată, pe cînd ridica receptorul după al şaselea apel, ca să-l iniţieze pe-al şaptelea, surprizăn-am mai venit ton, se auzea doar o respiraţi sacadată, undeva pe fir.
– Alooo!, a strigat Titi de-a răsunat holul. Alooo, e cineva acolo? Pune domne, dracu’, receptorul în furcă, vreau să vorbesc.
La capătul celălalt, ”domne” respira adînc și tăcea.
– Băi, ăsta, n-auzi să închizi telefonul? Alo!
– Alo, se aude gîfîitul de la celălalt capăt.
Frate-meu a devenit brusc atent.
– Mărine, tu eşti mă?
– Da, mă, io sunt!
– Au, fir-ai al dracu’, noi ne dăm de ceasul morţii aci că nu mai ajungi şi tu stai cocoţat pe firul de telefon, mă?, i-a revenit inima lui frate-meu și l-a luat la trei păzește, de ziceam că că se bat turcii la gura lui . Dă-te jos că viu peste tine şi te omor, auzi!
– Acuși ajung!, s-a conformat bietul Mărin și chiar a venit în fugă. Cîns s-a întors, avea o frumuseţe de cucui în frunte. Căzuse de pe fir.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.