Costică


De la poza asta au trecut 9 ani. El e Costică, mînzul care ne-a crescut pe toți. Mie mi-a crescut dragostea de cai și doi copii. La început au fost toți mici, copii cu bucurii de copil. Nu prea știai ce gîndește, el și mînz era atipic. Venea lîngă gard, și-apăsa cu fruntea în plasa de sîrmă, să-l pupe copiii. Erau mici toți pe atunci, el mînz, ei prunci care abia se țineau pe picioare. Și-a păstrat obiceiul toată viața. Mergea pe lîngă maică-sa în legea lui, cu gîndul dus departe și picioarele tîrșite prin praful drumului. Odată, Gheorghe, omul de casă al socrilor mei, a avut proasta inspirație să-l tragă de coadă. Credea că e atît de leneș, că nici măcar nu-și va trage coada din mîna lui. Era să rămînă fără dinți, cu rapiditatea cu care clipești. Atunci și-a cîștigat dreptul de a fi considerat un cal adevărat, nu o mîrțoagă. Nu-i plăceau bețivii, nu-i plăceau certurile, nu suporta să fie înjurat, nu suporta oamenii nervoși, nu-l suporta pe bărbatu-meu și-l mușca ori de cîte ori voia să-l pună-n ham. Iubea copiii. Cînd plecau la adăpat îl trăgeau lîngă poartă, se urcau pe grămada de lemne și-l încălecau singuri, fără șea. El aștepta cuminte să-i simtă în siguranță pe spinarea lui și se lăsa strunit de mînuțele lor mici. Îi purta ca pe-o comoară, cu grijă, să nu-i lovească. Ei erau mici, el crescuse mare și ciolănos, știa deja cît de grea e căruța plină, își cîștiga singur dreptul la porția de otavă.
După ce-am plecat noi l-a dat unor rude care-l legau să pască în curtea bisericii. Viața lui s-a schimbat radical dar, cumva incredibil pentru un cal, ne păstra și pe noi prin gîndurile care-l însoțeau tot timpul. Poza e făcută în 2010, la 5 ani după ce n-o mai văzuse pe fiică-mea. Erau în curtea bisericii, o petreceau pe ultimul drum pe soacră-mea. În ochii lui citesc și acum tot. O viață de om, o viață de cal, ce mai contează? O iubire pierdută.
Mi-e dor de el ca de copilul meu părăsit după o căsnicie ratată.
44821_143885865644786_3586511_n