Pe mine să mă întrebați de moarte, dragii mei, că eu m-am născut murind și nu știu pe nimeni care să fi venit pe lume asta trecînd prin moartea lui. Nu doar c-o cunosc, pot spune că mi-a devenit apropiată în timp, chiar dacă la început a fost doar călăul pus să-mi împlinească sentința.

Eu trăiam, de fapt, bine de tot în dimensiunea în care eram, eram fericit, eram împlinit, știam să-mi fac toate plăcerile și nimeni nu avea voie să-mi reproșeze ceva. Eram un golan al vremurilor planetei mele, de aceea m-au și condamnat la viață cînd s-au săturat de revoltele mele. M-au închis într-o celulă strîmtă și întunecată din care auzeam uneori niște certuri înfiorătoare, iar alteori doar o șoaptă cît un oftat. Pe măsură ce trecea timpul, călăul strîmta celula, pînă cînd a ajuns să mă îmbrace ca o piele. Atunci s-a împlinit termenul la care urma să fiu executat. Odată am adormit și m-am trezit cu genunchii la gură într-un sac atît de strîmt, încît simțeam cum îmi taie pielea și știam că voi sîngera acolo pînă la moarte, dacă nu mor sufocat înainte. Atunci mi s-a arătat prima dată moartea. Știu că vouă vi se poate părea plictisitor dacă vă spun că și pe planeta mea tot moartea este călăul, dar n-am ce să vă fac, veți simți singuri pe pielea voastră, cînd vă va veni timpul.

M-a luat de mînă și m-a dus într-o lume necunoscută, cu oameni necunoscuți, unde urlau cîinii în prin curți. Știam că-s cîini, deși în lumea mea nu văzusem niciodată specia asta. Mi-au plăcut, era fascinant să-i privesc cum ridică boturile și dau drumul zgomotului aceluia prelung ce se numește urlet și pe care oamenii îl găsesc înfiorător. Un gînd rapid a trecut de la ea la mine. ”Trebuie să te las aici, sentința ta trebuie împlinită azi.” M-am revoltat, toți condamnații se revoltă, doar nu credeți că acceptă cineva să moară fără niciun cuvînt. Aveam dreptul la o ultimă dorință și-am cerut o țigară. Moartea a plecat după țigări și a durat un timp pînă s-a întors, chiar mai aveam puțin și muream pe bune, ceea ce mă încînta enorm pentru că astfel sentința mea nu mai putea fi dusă la îndeplinire și tribunalul ar fi fost obligat să mă aducă înapoi, pentru rejudecare.

Numai că moartea s-a întors și gîndul ei m-a dus din nou afară unde mi-a arătat o femeie frumoasă, cu ochii albaștri în lacrimi și-un balon imens sub piele. Uite, o vezi, mi-a zis? Dacă mori va trebui s-o iei cu tine în moarte, pentru că în balonul ăla e celula ta. Poate că ție-ți va fi bine, dar ea se va destrăma, din ochii care acum îți plac vor mînca viermii pămîntului și din carnea albă vor rupe bucăți minuscule furnicile, ca să-și hrănească odraslele. Carnea se va învineți și va putrezi un timp, pînă nu va mai rămîne decît o mînă de oase goale sub pămînt. Toți cei care-o iubesc acum te vor blestema veșnic pentru că le-ai răpit-o. Vei rămîne condamnat pe veșnicie și nu te vei mai putea întoarce niciodată acasă. Alegerea e a ta.

Nu[LS1]  voiam să iau pe nimeni cu mine și, mai ales, nu voiam să fiu condamnat la veșnicie, așa că am revenit la locul supliciului și mi-am acceptat sentința cu bună știință, nu înainte de a-mi rosti ultima dorință. Voiam să vină după mine cînd o chem. Ea a rîs, mi-a zis că habar n-am ce-i cer, dar a fost de acord, apoi s-a stins și s-a făcut întuneric la loc. Lumina care m-a izbit cînd sentința m-a izbit, m-a făcut să urlu.  

Au urmat clipe interesante. Oamenii la care am ajuns s-au bucurat, apoi s-au întristat, apoi s-au îmbătat cu un lichid roșu despre care am bănuit că e sînge proaspăt și m-am speriat, normal. Eram îngrozit să văd în ce loc sălbatic am ajuns și mai ales în ce corp minuscul și neputincios eram nevoit să-mi trăiesc de-acum viața. Îngrozitor! M-am îmbolnăvit și moartea s-a prezentat, cuminte, la apel. Nu prea avea chef de mine, dar promisese, așa că m-a repezit de la început. ”Deja mă chemi? Nici măcar nu s-a uscat cerneala pe certificatul de deces. Spune repede ce vrei, că n-am timp de prostii.” Și n-a avut, a plecat cum a venit, val vîrtej, de n-am mai apucat nici să plîng.

Copilăria în corpul ăsta a fost un chin. Școala pe care voi o faceți e cea mai mare prostie ce poate fi inventată de cineva. Cînd aveam vreo 8 ani pînă și moartea a venit de bună voie să mă scape de chin. M-am trezit cu ea lîngă pat într-o noapte în care am adormit plîngînd după ce nu reușisem să scriu cum voia mama. Atîta bătaie am mîncat în anul ăla, încît mi-am dorit să am o putere să dispar. Moartea m-a luat de mînă și m-am trezit. ”Hai să mergem”, mi-a zis și eu m-am ridicat cu ea ca și cum n-aș fi fost. Eram ușor ca un fulg, nu mă mai durea nimic. Priveam de sus la corpul mic și chinuit, prin de cucuie și vînătăi și eram fericit. Mîna morții era caldă și blîndă, iar în mine creștea o liniște mare, doar că liniștea n-a durat mult. S-a aprins lumina și mama a început să urle și să-și smulgă părul din cap, tata mă zgîlțîia și-mi trăgea palme să mă trezesc, ochii albaștri ai mamei erau din nou plini de lacrimi și gura de urlet, iar eu m-am trezit că strig la ea să nu mai plîngă, că sunt bine și n-am plecat niciunde, sunt acolo.

Moartea m-a privit cu milă și mi-a dat drumul să mă întorc în corpul minuscul ce zăcea în pat. ”Lasă c-oi veni mîine”, mi-a zis și-a dispărut. Au urmat luni de zbatere în care ea venea să mă țină de mînă iar oamenii se chinuiau s-o gonească. Pînă și vrăjitoare au adus, credeau că-s posedat. Trebuia să plec atunci, dar mi-a fost milă de ochii mamei.

Să știți că moartea a fost blîndă cu mine, mi-a dus în lumea mea, pe rînd, cam tot ce-am iubit, să nu mai fiu singur cînd voi reuși să mă întorc. M-a lăsat cu plînsul goarnelor, cu lumina lumînărilor, tot mai singur și mai izolat. Să mă pot desprinde mai ușor. Cumva, din călău îmi devenise prezență constantă. Am mai chemat-o de cîteva ori să mă ia, iar ea a venit cuminte și-a încercat să mă treacă dincolo. A doua oară, pentru că eram atît de obosit că nu mă mai puteam ține pe picioare, m-a învăluit într-un întuneric de catifea și m-a legănat pînă am adormit. Era atît de bine în brațele ei, că trezirea la realitatea acestei lumi m-a durut fizic și m-a enervat. De-atunci nu mă mai apropii de oameni.

Am mai simțit-o într-o vară, venise să ia un bătrîn. S-a așezat ușoară pe umăr și toată liniștea ei s-a scurs în mine. Ah, ce atingere iubită, cum de-o uitasem? Am simțit cum mă înfior și-o lumină mare s-a așternut în jurul meu. ”Lasă-mă să-l iau, i-a venit timpul, e inutil să încerci să-l smulgi, că el nu mai poate trăi aici”. L-am lăsat și ea a plecat cu el fără să întoarcă capul.

Acum cîțiva ani ne-am certat și de atunci n-a mai dat pe la mine. Se coborîse să ia ce iubesc mai mult pe planeta asta și m-am luptat cu ea corp la corp. Am învins, pe moment, dar nu mă laud cu asta. Știu că e undeva aproape, pîndește, știu și că ar vrea să-și ia revanșa, dar o aștept pregătit. O să-i dau ce și-a dorit totdeauna. Sufletul meu.

---

 [LS1] ne

Dorințele lui Fărîmiță

Trei dorințe mari și late are Fărîmiță. Prima dorință e să poată zbura, așa cum a văzut el într-un film că  făceau oamenii din orașul din nori. Întindeau mîinile și să-și dea drumul de pe acoperiș fără să pățească nimic. A doua e să aibă o mamă bună-bună, care să fie odihnită, să nu se enerveze, să nu țipe și să nu-l bată. A treia dorință e să vină Moș Crăciun și la el într-o iarnă. Măcar o singură dată de-ar veni și i-ar aduce un cățel mic-mic, fie și maidanez, după aceea nu i-ar mai cere niciodată nimic-nimic.

De patru ani îi scrie scrisori și le vîră în cutia roșie din fața oficiului poștal, așa cum l-a învățat mamaie de la doi cînd era mai mic. În primul an și-a dat seama că nici nu putea să vină, pentru că și el era mai prost și nici nu știa să scrie. Cum să citească moșul o scrisoare fără cuvinte? I-a desenat un cățel, cum s-a priceput și el. Mic-mic, l-a făcut, abia se vedea pe un colțișor de hîrtie, trebuia să te uiți bine de tot să vezi că are patru picioare și-o codiță ca o ață. Nici nu și-o fi dat seama că e cățel, s-o fi gîndit că e un șoarece.

Așa trebuie să se fi întîmplat, că-n anul acela, chiar înainte de Crăciun, a urcat șoricelul din baie tocmai pînă la ei, la etajul 7. Ce s-a mai chinuit mama să-l prindă, dar șoricelul era mai rapid și mai șmecher, nu s-a lăsat deloc păcălit. Fărîmiță s-a bucurat tare în sufletul lui, că nu voia ca mama să-i omoare prietenul, se împrieteniseră la cataramă. Fărîmiță îi ducea fărîmituri de la masă și-n schimbul lor, șoricelul îi asculta toate ofurile. Lui putea să-i spună tot, că nu se ducea să-l pîrască nici la mama, nici la tata, nici nu îl certa cum mai face cîteodată doamna la școală. Pînă la urmă, șoricelul s-a săturat de capcane puse peste tot și a plecat de bună voie, sau poate că și-a găsit o altă familie mai bună, unde să se joace cu alți copii.

Nu mai e fericit de cînd a plecat șoricelul, chiar și doamna l-a întrebat la școală ce are de este așa abătut. Nici ei nu poate să-i spună, că l-ar chema pe tata la școală și l-ar certa, tata s-ar duce acasă și s-ar certa cu mama și mama l-ar bate iar, ca atunci cînd și-a rupt mîna. Nu, nu mama e de vină că s-a rupt mîna cînd a dat cu el de pămînt, el e de vină, că e copil rău și-o face de rîs la prietenele ei care vin să le ghicească dimineața în cafea. Știe că e rău și se străduiește să devină cuminte și bun așa cum își dorește mămica, dar nu poate. Are un întuneric mare în el, de care nu poate scăpa deloc. Pleacă uneori, apoi se întoarce cum închide ochii și-l face să ude patul în fiecare noapte. Ce n-a făcut să scape de el! A vrut să stea la pîndă și a ținut ochii deschiși cît a putut de mult, să-l vadă cînd se strecoară să intre în el și să-l gonească, dar somnul l-a răzbit și întunericul și-a făcut de cap în fiecare noapte. Ah, de-ar putea să nu mai doarmă deloc!

Pînă și-n spital i s-a întîmplat rușinea într-o noapte. Tocmai se pregătea să-l roage pe doctor să nu-l mai dea acasă, să-l ia acasă la el, sau să-i găsească alt tătic mai bun, care să n-o supere atît de tare pe mami, că atunci nici mami nu l-ar mai bate atît de rău și-ar putea și el să stea în bancă fără să se strîmbe de durere de cîte ori atinge scaunul. Știa că doctorul l-ar fi ajutat, vorbeau infirmierele c-a mai ajutat și alți copii necăjiți, dar n-a mai apucat să-i spună că noaptea a intrat întunericul cel mare în el și dimineața l-a certat infirmiera că a udat salteaua. Vai, ce femeie rea, aproape la fel de rea ca mami cînd se enervează tare. Fărîmiță a avut noroc cu noroc cu mămica lui Vlăduț care-a ridicat vocea și-a amenințat-o că dacă mai scoate un cuvînt o lasă fără serviciu. Atunci, infirmiera a tăcut mîlc, dar tot l-a smucit o dată de mîna ruptă, de i-au dat lacrimile. Nu voia, dar nu putea să se abțină.

Nu vă întrebați ce nume e ăsta, normal că nu-l cheamă Fărîmiță, are și el nume de om, ca toți oamenii. Îl cheamă Pavel Viorel, are 10 ani și e cel mai mic copil din clasa lui, ba chiar cel mai mic copil de clasa a III-a din școală. Tocmai pentru că e atît de mic ține doamna învățătoare la el. În fiecare zi îi aduce cîte ceva bun de mîncare, doar lui din toată clasa. ” Ia, mă copile, de mănîncă și tu, că ai să rămîi mic și cînd vei fi mare”, îi zice de fiecare dată, iar el mănîncă și-o lasă să-l mîngîie pe creștet.

Nu i-a spus, dar s-ar mulțumi numai cu mîngîierea, că de mîncare mai găsește și acasă, dar de mîngîiat nu-l mîngîie nimeni altcineva. Uneori îl mai ținea în poala mamaie de la doi, cînd tata venea beat și fără bani acasă, iar mama era nervoasă. Atunci se strecura ușurel pe ușă și stătea cîteva zile la mamaie, pînă se hotăra mama să vină să-l ia. Pe vremea aia nu intrase întunericul cel mare în el, abia mai tîrziu a intrat, acum 3 luni, cînd mamaie a căzut din picioare și-a murit. S-au adunat vecinii, au aprins lumînări într-o găleată cu nisip la ușă, a venit popa, a luat-o și-a dus-o la groapă. Mamaie mirosea a ceară arsă și-a tămîie și nu mișca nici măcar un deget și gata, n-a mai văzut-o niciodată de atunci. Mai vine uneori, în vis, să-i spună să fie cuminte. ”Să fii cuminte, Viorele mamă, să te rogi frumos seara și să n-o mai superi pe mă-ta, că te omoară, mamă și eu nu mai sunt să te apăr”. Așa-i zice în vis, cum îi zicea și cînd îl ținea în poală pînă termina de plîns. Acum chiar nu mai are pe nimeni care să-l ajute să plîngă, de-aia i-ar plăcea ca doamna să-l mîngîie și-n locul bunătăților aduse.

Azi e o zi rea, simte și parcă nu-i vine să ajungă acasă. E miercuri și miercurea ia tati banii. Ar trebui să fie liniște măcar o zi, dar simte că nu va fi. Nu poate spune de ce simte asta și de ce e sigur că ceva se va întîmpla fix în ziua asta. Poate pentru că aseară, cînd s-a rugat la îngeraș și i-a repetat cele mai arzătoare dorințe ale lui, ceva l-a atins pe umăr. De frică, și-a dat drumul pe el și-a udat covorul. A pus repede pantalonii de pijama în mașina de spălat și a închis ușa, dar sigur a văzut mami azi și-o să-l bată. Dacă vine și tati beat, atunci o să ia bătaie de la amîndoi.

Azinoapte a visat-o iar pe mamaie. Nu i-a mai zis să fie cuminte, doar l-a mîngîiat pe creștet cum face doamna cînd îi aduce bunătăți. Cînd a plecat, a oftat. Poate că ea, de acolo de unde e, vede tot și știe că aseară a fost rău-rău și că a ascuns fapta cea rea. De-aia nu-l ajută nici Doamne-Doamne, de aceea nici Moș Crăciun nu vine și îi e tot mai clar că nu va primi niciodată cățelul dorit și nici mămică bună nu va primi vreodată. Măcar de-ar putea zbura…

• Faceți-mi doamnă și mie loc, ce v-ați lățit așa, pe două scaune!

Femeia de pe scaun tace și-și lasă bărbia-n piept, obosită. Pieptul generos i se ridică ritmic, mîna stîngă se desprinde de pe spătarul scaunului din față și cade moale pe scaunul de alături și ea începe să sforăie ușurel, datorită poziției în care i-a căzut capul. E chiar curios cum a reușit să adoarmă cu toată gălăgia din jur.

• Ia uite la ea, după ce că e grasă, mai stă și lăbărțată. Noi stăm aici ca sardelele-n cutie și ea doarme ca belfera. Nu te supăra, cucoană, ai cumpărat bilet dublu? Ai plătit să ne vezi cum ne chinuim și cum curg apele pe noi pe focul ăsta? Domn șofer, dă-o domnle dracului de treabă, de ce faceți favoritisme în microbuz? După ce că-s locuri puține și dumneata iei călători peste măsură, mai  ții și locurile ocupate cu bașoldine bătrîne și nesimțite. Auzi, fă doamnă, dă-te mai încolo, să stau și eu, că nu mai pot. Sunt borțoasă, mi s-au umflat picioarele.

De pe scaun, nicio mișcare, ba nici sforăitul nu se mai aude, e doar o respirație mică, șuierătoare. Din îngrămădeala din spate, se ridică glasul unui tînăr cu cămașa lipită de burtă.

• Mai taci dracu, fă, Vasilico, de cînd ești tu borțoasă? Cine o fi prostul care să te fută și pe tine, că nu se apropie nici dracu de bună voie.
• Iete, de-azinoapte! Care e mă, urîtule treaba ta? Ce te bagi tu în vorbă cînd nu te întreabă nimeni? Bine că ești bun de gură, că de altceva, vai de tine. De cînd ți-a murit, ia spune, sau n-a mers niciodată cum trebuie?

Un rîs general umple aerul fierbinte din microbuzul supra-aglomerat.

• Domn șofer, dă domn-le drumu la aer, că murim aici, mă! Ce dracu faci acolo de ne ții ca-n saună.

Șoferul nu răspunde. Se uită pe fugă în oglinda retrovizoare să vadă cine vorbește, scoate cotul pe geam și-njură-n barbă.

• Deschide, fă, geamul, că aerul nu merge.
• Ia, sări și nea Ion, că și el e om. Nu vreau să deschid geamul, că mă trage curentul și mă dor măselele. Să dea drumul la aer.
• Nu merge aerul, strigă într-un tîrziu și șoferul de pe scaunul lui și ridică amîndouă mîinile de pe volan, într-un gest de neputință. Ori deschideți geamurile, ori coborîți la prima, că eu n-am chef de discuții în mijlocul de transport. Așteptați autobuzul următor.
• Iote la el, recalcitrantul! Stai, bre, cu mîinile pe volan, că ne răstorni dracu-n șanț, de ne adună ăștia cu fărașul.
• Lasă, fă, mori liniștită, că tocmai ce-i luai muierii un kil de lumînări, sunt pregătit, îți aprind una dacă mori.
• Aprinzi și tu pe dracu. Vezi că poate mori tu înaintea mea, că ești prea prost. Hai, fă, femeie, dă-te mai încolo, că mă enervez de tot. Ți-ajunge cît te-ai întins.

Cum femeia nu dă niciun semn, în continuare, tînăra o zgîlțîie un pic, să o trezească. Capul adormitei se mișcă ca o popică, prea greu pentru gîtul ca un arc întins și posesoarea lui se întinde într-o rînă, lăsînd la vedere o gură larg deschisă, în care se odihnește o limbă vineție. O bătrînă țipă.

• Vasilico, ce făcuși, fă? O omorîși!

Speriată, Vasilica își trage mîna și-o scutură, de parcă s-ar fi ars de hainele adormitei.

• Ba io nu, mamă Matildă! Nimic nu-i făcui, doar pusei mîna pe ea și uite, căzu așa, într-o rînă. Da respiră, uite, respiră!
• Respiră, da, a sărit cu gura și-un bărbos de alături, Respiră, dar se cam poticnește. O fi bolnavă. O cunoaște cineva?

Întrebarea adresată tuturor și nimănui se rostogolește peste scaune și oameni, se învîrte prin spatele microbuzului și se întoarce pînă la scaunul șoferului fără să primească niciun răspuns.

• Oprește dom sofer, ce dracu, moare femeia asta aici! Trage pe dreapta s-o dăm jos, cheamă salvarea! Vasilico, deschide dracu geamul ăla că nu mori! Fă-i aer, poate-și mai revine.

În fine, se prinde și șoferul că e musai să oprească și trage pe dreapta, după o curbă. Deschide ușile și lasă oamenii să coboare. În jur nici țipenie de om, cîmpie întinsă cît se vede cu ochii. Doar într-un dud uriaș la marginea șoselei, vreo zece ciori se ceartă ca la ușa cortului. Cum se văd liberi, oamenii se împrăștie ca potîrnichiile și-ntr-un final nu mai rămîne în microbuz decît femeia culcată-ntr-o rînă și domnul bărbos care chemase salvarea. Omul încearcă s-o întindă mai bine, să-i elibereze cît de cît căile respiratorii, dar e deja tîrziu și corpul inert pare mai greu ca plumbul. Buzele-i sunt deja vinete și limba i se umflase curios de mult în gură, ajunsese să-i umplă cu totul cavitatea bucală. În pumnul înțepenit strînge o hîrtie. Cu greu, omul reușește să-i desfacă degetele rigide și să-i smulgă hîrtia mototolită dintre ele. Cu un scris stîngaci, cineva mîzgălise pe ea cîteva cuvinte. ” Mă cheamă Julieta. În geantă am o cutie cu pastile de tensiune și-o lumînare. Să nu mă lăsați să mor ca un cîine, fără lumină”.

Beau.

De ce bei, Ilarie?- mă întreabă soacră-mea, ieri. Uite-așa de-al dracu beau, ca să vă mirați voi ca proștii. Beau din banii mei, nu din banii voștri. Din munca mea beau, din sudoarea frunții mele pline de funingine.

Ce vă holbați așa la mine, mă? Vă e silă de-un bețiv? Păi, de ce să vă fie? Stați cu mine la masă? Nu stați, că sunteți subțiri ai dracu, nu vă așezați voi în colțul ăsta, lîngă unul ca mine. Pentru voi sunt bun doar cînd aveți nevoie, cînd își face cioara cuib pe coș. Sunt bun să urc pe acoperiș, să vă scap de grijă, să nu luați foc. Sunt bun de sărbători, să puneți mîna pe umărul meu, să vă meargă bine, re-ați ai dracului de proști. Uite la mîinile astea! Uite, taică tu, că ești mai mic, vezi? A intrat fumu-n carne, de nu se mai curăță nici cu sodă caustică. O să mor și-o să duc cu mine toată funinginea. Doar ochii-n cap ce-i mai am albi, dar tare-mi e că și ăia o să se înnegrească curînd și-o să umblu pe stradă ca un strigoi, să sperii copiii și babele evlavioase. Atunci să vă văd cum fugiți ca potîrnichiile de mine. Aha, cînd aveți nevoie toți mă chemați, pe urmă vă e greu să-mi dați un scaun să-mi potolesc și eu tremurul din picioare cît timp dau peste cap deștul de țuică pe care mi-l turnați, cu milă, în pahar.

Beau, mă, de-al dracu beau și de viață amară. Pînă și muierea a plecat de-acasă unde-a văzut cu ochii, cică s-a săturat să tot spele după mine, de parcă e vina mea că mi-a intrat funinginea asta și-n suflet. S-a dus să șteargă babe la cur prin Italia, că acolo e mai curat, mai igienic.

Acu 6 luni s-a întors, că ea s-a săturat să se spetească afară, să ridice la babe și să spele după ele. Păi, n-ai zis tu, fă, că te-ai săturat să speli după mine, acum te-ai săturat și după babe?

Da, mă Ilarie, dac-am fost proastă și n-am știut că babele e grele și e rele ale dracului pe-acolo pe la ei. Habar n-ai tu, mă, cum arunca nebuna cu bastonul după mine și cum mă blestema pînă m-am săturat și-am scuipat-o între ochi. I-am zis și io atunci, ho fă, nebuna dracului, că plec! Am să mă duc uite, mă duc la omul meu bun, că el mă primește și mă ține-n puf, fă, nu ca voi. Iote că venii, Ilarie, că de-aia te-am luat și nu mai plec niciodată eu de la tine.

M-am bucurat, normal că m-am bucurat că s-a întors, e muierea mea. A adus cu ea  un geamantan de haine și niște pantofi care-o fac atît de înaltă, că tre să dau capul pe spate s-o văd bine cînd e încălțată cu ei. Mie mi-a adus doar un rest de apă pe fundul unei sticle cumpărate în aeroport. Ce să-i faci, toate e scumpe, Ilarie, abia am avut bani să mă întorc. Lasă, că nici nu-mi trebuie mie așa mult. Să fiu sănătos și să muncesc. Da ce să spui, m-a luat cu mîngîieri, cu vorbe bune, că i-am lipsit, că vrea să fac dragoste cu ea. Iete-a dracu, s-a simandicosit pe-acolo, nu-mi mai zice s-o fut, ea face dragoste. Vax! Am tufut-o, să mă țină minte, că și-așa eram stătut, dar am făcut pe necuratu, că a rămas grea de cum m-am dat jos după ea. Imediat a tulit-o pe ușă să vomite.

Aoleo, să vezi belea, Ilarie, că rămîsei grea.

Lasă, fă, că e bine! M-am bucurat, ca prostu, normal. Lasă că e bine, că oamenii trebuie să se înmulțească, că de-aia trăiesc pe gogoloiul ăsta. Tu șezi blîndă și ai grijă să-mi naști un copil sănătos, lasă că muncesc eu și trăim amîndoi. Bine-am zis, eram convins de spusele mele și, oricum, parcă-mi creștea ceva, așa, în piept, ca niște aripi mari. Mă făcusem mai ușor.

Acu vreo săptămînă au apucat-o durerile facerii. Să vezi necaz, că leapădă asta copilul, m-am gîndit.

Fă, păi acu te-ai gîndit tu să naști? Mai așteaptă, să facă măcar 7-8 luni și el, să mai crească. Ea, nimic. Au și au și nu mai pot!

Ce-ai, mă Ilarie, n-ai mai văzut copii născuți înainte de vreme? Cresc și ei ca ăialți, ce să facă. Cum să-l țin dacă mi s-a rupt apa?

Păi, și eu ce să fac, fă, acu? Ce să pot face eu, amărîtul, să nu mori?  

S-o chemi pe mămica, că știe ea ce să facă. Sună la salvare și mă duc la spital. Nu mai sta ca idiotu-n drum (altfel o zis, dar era și ea în durerile facerii, am iertat-o). Am chemat-o pe mă-sa, mă-sa a chemat salvarea și pe seară m-am ales cu un băiat. Să vezi minune, băiatul meu a venit pe lume de 4 kile, de-am îngenuncheat și i-am mulțumit lui Dumnezeu că n-a lăsat-o să-l ducă 9 luni, că creștea-n ea de nu-l mai scoteau afară, îmi omora ăsta muierea.

Alaltăieri m-am dus de l-am declarat. I-am pus numele Gheorghe, să-l cheme ca pe tata, fie-i țărîna ușoară, că toată viața m-a bătut la cap: însoară-te Ilarie, însoară-te și fă și tu un băiat, să-mi ducă numele mai departe. Iaca, am făcut-o și pe asta, a venit și băiatul, o să doarmă și taica liniștit acolo pe lumea ailaltă, pe unde-o fi. Am luat hîrtia și m-am dus să-mi scot muierea și copilul din spital, dar să vezi, mă taică, să vezi de ce beau eu fix din ziua aia. Mi-am luat și eu copilul în brațe să mă uit la el și era gata-gata să-l scap în cap, noroc c-a fost soacră-mea rapidă și l-a prins. Gheorghe-al meu e negru ca tăciunele, mă! Negru-negru, ca funinginea de-o scutur de pe coș.

Ce făcuși, fă, îți schimbară ăștia copilul și tu nici nu-ți dai seama! Al cui e urîtu ăsta? Du-te și du-l înapoi și ia-l dracu pe-al nostru. Muierea se uita ca proasta la mine, nu mișca un pas. Atunci a intervenit soacră-mea, că așa intervine hoașca exact cînd nu e treaba ei.

Bă Ilarie, mumă, tu ești cel mai prost bărbat din lume. Cum al cui e, mă, cum al cui e? Al tău e, al cui altul?

Bine, fa, păi așa negru? Io sunt alb, de unde-a ieșit ăsta ca curul ceaunului?

I-auzi un se găsi albu! Mă, prostule, nu te uiți și tu niciodată în oglindă, să vezi că te sperii singur?

Fa, mumă, io sunt negru de funingine, nu sunt negru de tot!

Ești pe dracu. Tu ai înghițit atîta funingine de te-ai înnegrit pe dinăuntru, mă. Ți s-a înnegrit sămînța, de unde era să iasă copilul alb?

Beau, fi-r-aș al dracu, beau că-s prost, beau pînă amorțesc și nu mai simt nimic, după aia iar o să beau și după ce mă trezesc mă las dracu de meserie. De trei zile beau întruna, dar nu îmbăt neam.

Și voi, ăștia, ce vă holbați așa la mine? N-ați mai văzut coșar?

voiam să-ți strig ”te iubesc!„

dar iubirea s-ar fi rătăcit

printre picioarele celor ce rîvnesc

la ușa noastră și s-ar fi strivit

sub noroiul bocancilor.

hai, obișnuiai să-mi zici,

hai să nu dăm mărgăritare porcilor.

 

doar două cuvinte-aveam de zis

dar ar fi părut că vreau

să te smulg cu ele din alte brațe

ce se întind generos spre tine.

uite, ea nu te iubește, dar te vrea

nici alta nu ar zice nu

nici ea, nici ea, nici cealaltă

sunt atîtea femei frumoase

pe care încă nu le-ai iubit,

care încă nu te-au avut

cuvintele mele ar fi sunat straniu

și te-ar fi speriat.

lasă, mai e timp,

viața e lungă, nu-i așa?

o să le cioplesc cîndva

în coaja unui copac

le vor citi doar păsările

primăvara,

cînd vor începe să-și facă cuib.

ție, suflete al meu

totdeauna, mi-au spus

totdeauna unul iubeste mai mult,

celălalt se iubește mai mult

așa e viața, nu poți tu s-o schimbi

poți doar s-o trăiești

s-o rupi din moarte bucată cu bucată

zi cu zi, cu unghiile,

ca pe pietre

totdeauna, ziceau

totdeauna soarele răsare dimineața

niciodată în miezul zilei

niciodată în apusul vieții

de aceea iubește azi

că mîine nu mai ai pe cine

oamenii cresc și se ascund de dragoste

sub umbrela poftelor trupești

totdeauna, ai grijă

totdeauna să ai grijă de inima ta

că nu e de piatră

nu trece iubirea peste ea ca apa peste pietre

iubirea murdărește

iubirea jupoaie

iubirea mutilează

e cel mai crud război.

totdeauna, să știi

totdeauna iubirea moare

și nici măcar nu există un cimitir al iubirilor moarte

nimeni n-a ridicat vreodată un stîlp de lemn

nimeni n-a cioplit pe el semnele numelui ei

nici n-ai să ai unde aprinde o lumînare

pentru sufletul iubirii rătăcit în întunericul neființei

în care-a căzut cînd n-a mai ars

cînd n-a mai valorat nici măcar cît un bănuț de argint

pus pe ochi la morți.

Niciodată, le-am răspuns

niciodată nu voi închide ochii cerului

peste inima mea.