• Faceți-mi doamnă și mie loc, ce v-ați lățit așa, pe două scaune!

Femeia de pe scaun tace și-și lasă bărbia-n piept, obosită. Pieptul generos i se ridică ritmic, mîna stîngă se desprinde de pe spătarul scaunului din față și cade moale pe scaunul de alături și ea începe să sforăie ușurel, datorită poziției în care i-a căzut capul. E chiar curios cum a reușit să adoarmă cu toată gălăgia din jur.

• Ia uite la ea, după ce că e grasă, mai stă și lăbărțată. Noi stăm aici ca sardelele-n cutie și ea doarme ca belfera. Nu te supăra, cucoană, ai cumpărat bilet dublu? Ai plătit să ne vezi cum ne chinuim și cum curg apele pe noi pe focul ăsta? Domn șofer, dă-o domnle dracului de treabă, de ce faceți favoritisme în microbuz? După ce că-s locuri puține și dumneata iei călători peste măsură, mai  ții și locurile ocupate cu bașoldine bătrîne și nesimțite. Auzi, fă doamnă, dă-te mai încolo, să stau și eu, că nu mai pot. Sunt borțoasă, mi s-au umflat picioarele.

De pe scaun, nicio mișcare, ba nici sforăitul nu se mai aude, e doar o respirație mică, șuierătoare. Din îngrămădeala din spate, se ridică glasul unui tînăr cu cămașa lipită de burtă.

• Mai taci dracu, fă, Vasilico, de cînd ești tu borțoasă? Cine o fi prostul care să te fută și pe tine, că nu se apropie nici dracu de bună voie.
• Iete, de-azinoapte! Care e mă, urîtule treaba ta? Ce te bagi tu în vorbă cînd nu te întreabă nimeni? Bine că ești bun de gură, că de altceva, vai de tine. De cînd ți-a murit, ia spune, sau n-a mers niciodată cum trebuie?

Un rîs general umple aerul fierbinte din microbuzul supra-aglomerat.

• Domn șofer, dă domn-le drumu la aer, că murim aici, mă! Ce dracu faci acolo de ne ții ca-n saună.

Șoferul nu răspunde. Se uită pe fugă în oglinda retrovizoare să vadă cine vorbește, scoate cotul pe geam și-njură-n barbă.

• Deschide, fă, geamul, că aerul nu merge.
• Ia, sări și nea Ion, că și el e om. Nu vreau să deschid geamul, că mă trage curentul și mă dor măselele. Să dea drumul la aer.
• Nu merge aerul, strigă într-un tîrziu și șoferul de pe scaunul lui și ridică amîndouă mîinile de pe volan, într-un gest de neputință. Ori deschideți geamurile, ori coborîți la prima, că eu n-am chef de discuții în mijlocul de transport. Așteptați autobuzul următor.
• Iote la el, recalcitrantul! Stai, bre, cu mîinile pe volan, că ne răstorni dracu-n șanț, de ne adună ăștia cu fărașul.
• Lasă, fă, mori liniștită, că tocmai ce-i luai muierii un kil de lumînări, sunt pregătit, îți aprind una dacă mori.
• Aprinzi și tu pe dracu. Vezi că poate mori tu înaintea mea, că ești prea prost. Hai, fă, femeie, dă-te mai încolo, că mă enervez de tot. Ți-ajunge cît te-ai întins.

Cum femeia nu dă niciun semn, în continuare, tînăra o zgîlțîie un pic, să o trezească. Capul adormitei se mișcă ca o popică, prea greu pentru gîtul ca un arc întins și posesoarea lui se întinde într-o rînă, lăsînd la vedere o gură larg deschisă, în care se odihnește o limbă vineție. O bătrînă țipă.

• Vasilico, ce făcuși, fă? O omorîși!

Speriată, Vasilica își trage mîna și-o scutură, de parcă s-ar fi ars de hainele adormitei.

• Ba io nu, mamă Matildă! Nimic nu-i făcui, doar pusei mîna pe ea și uite, căzu așa, într-o rînă. Da respiră, uite, respiră!
• Respiră, da, a sărit cu gura și-un bărbos de alături, Respiră, dar se cam poticnește. O fi bolnavă. O cunoaște cineva?

Întrebarea adresată tuturor și nimănui se rostogolește peste scaune și oameni, se învîrte prin spatele microbuzului și se întoarce pînă la scaunul șoferului fără să primească niciun răspuns.

• Oprește dom sofer, ce dracu, moare femeia asta aici! Trage pe dreapta s-o dăm jos, cheamă salvarea! Vasilico, deschide dracu geamul ăla că nu mori! Fă-i aer, poate-și mai revine.

În fine, se prinde și șoferul că e musai să oprească și trage pe dreapta, după o curbă. Deschide ușile și lasă oamenii să coboare. În jur nici țipenie de om, cîmpie întinsă cît se vede cu ochii. Doar într-un dud uriaș la marginea șoselei, vreo zece ciori se ceartă ca la ușa cortului. Cum se văd liberi, oamenii se împrăștie ca potîrnichiile și-ntr-un final nu mai rămîne în microbuz decît femeia culcată-ntr-o rînă și domnul bărbos care chemase salvarea. Omul încearcă s-o întindă mai bine, să-i elibereze cît de cît căile respiratorii, dar e deja tîrziu și corpul inert pare mai greu ca plumbul. Buzele-i sunt deja vinete și limba i se umflase curios de mult în gură, ajunsese să-i umplă cu totul cavitatea bucală. În pumnul înțepenit strînge o hîrtie. Cu greu, omul reușește să-i desfacă degetele rigide și să-i smulgă hîrtia mototolită dintre ele. Cu un scris stîngaci, cineva mîzgălise pe ea cîteva cuvinte. ” Mă cheamă Julieta. În geantă am o cutie cu pastile de tensiune și-o lumînare. Să nu mă lăsați să mor ca un cîine, fără lumină”.