Nenoroc


Mi-aş ascunde mintea de gînduri
cum îţi ascunzi ochii de lumină
în dosul ochelarilor negri
şi uite ce nenoroc,
pentru gînduri nu s-au inventat încă,
ochelari negri.
Mă aşez pe-o margine de suflet
ca pe-o margine de pat
şi le cînt cum le cînţi copiilor s-adoarmă,
cîntecul trezeşte vise hotărîte
să zboare, nu pricep că aripile
le sunt arse ca ale fluturilor de noapte
atraşi de flacăra plăpîndă
a lumînării. Întind mîna şi le alung
cum mături dintr-o mişcare
paharele de pe masă cînd cheful s-a spart
şi musafirii toţi au plecat,
visele se împrăştie speriate
şi-şi ard sistematic aripile
în flacăra ochilor.
Tînjesc după leagănul unei inimi
cum tînjeşte însetatul
după un strop de apă, în deşert.
Mi-aş ascunde mintea de gînduri
cum îţi ascunzi ochii de lumină
în dosul ochelarilor negri
şi uite ce nenoroc,
pentru gînduri nu s-au inventat încă,
ochelari negri.

De înviere


La Izvoare, în seara aceasta se aprindea Focul.
Cît timp gospodinele făceau ultimele pregătiri, dădeau o fugă și pe la cimitir să curețe mormintele celor dragi, să nu vină învierea peste buruieni, gospodarii tăiau mieii și ce se mai găsea de tăiat și pus pe masă, tinerii umblau toată ziua cu camionul prin sat după buturugi nefolositoare, cauciucuri, lemne pe care gospodarul nu le folosește nici măcar la foc, că-s greu de spart.
Toate lemnele adunate de pe la porți se răsturnau în marginea ogașului, în fața bisericii.
Pe seară, cînd ziua se îngîna cu noaptea, mult înainte de începutul slujbei de înviere, se primeneau și se adunau pe rînd în fața bisericii, la foc. Tinerii, cu tinerețea, mai beau mai rîdeau, se distrau, biserica cu durerea ei, aștepta tăcută învierea.
Cînd începea slujba și apăreau rînduri-rînduri enoriașii de pe la casele lor să întîmpine cum se cuvine învierea Domnului, inevitabil se isca un conflic pe care părintele Aurel cu greu îl ținea în frîu.
Pe de o parte îl trăgea ața afară la tineret, că și sufletul lui era tînăr, pe de alta îl trăgea datoria și inima la slujbă în biserica plină de babe și de oameni familiști, serioși. Cei de afară nu stăteau doar afară, mai dădeau din cînd în cînd cîte o tură și prin biserică, pe la bunici, pe la părinți și tulburau cu veselia lui slujba.
Odată se încrunta părintele și tuna din ușa altarului cu vocea lui clară, curată ”ieșiți afară dacă nu respectați slujba!”, apoi se întorcea la versetul suspendat.
Babele mai tăceau speriate, își mai dădeau coate iar tinerii își băgau coada între picioare și ieșeau afară. Peste un timp veneau alții de erau un continuu du-te vino pe ușa bisericii, chiar și după ce babele de pe scaune, ostenite de-atîta bîrfă, trăgeau un bine-meritat pui de somn.
Era seara în care mi-era milă de părintele, care chiar se străduia să iasă totul perfect, săracul. Și-avea o voce! Și rostea cuvintele apăsat, pătrunzător, cu inimă, de-mi dădeau lacrimile cînd scotea masa în fața bisericii și ținea slujba la lumina lumînărilor și-a stelelor,sub privirea nedumerită a păsărilor ce-i țineau isonul pe jumătate adormite din copaci. Peste stradă, în cimitir licăreau stelele lumînărilor aprinse la căpătîi, că era păcat să iei lumină înainte de-a le duce și morților din ea, din focul uriaș săreau scîntei în toate părțile, cîte un rîs cristalin spărgea cînd și cînd liniștea nopții.
După ce se termina slujba, ne miruia Aurel, dădea cu spray pe cele mai tinerele și mai nurlii, puneam oul de schimb și luam sfintele paști, din focul uriaș nu mai erau decît cîțiva cărbuni.
Rupeam o mîna de iarbă din curtea bisericii, s-o punem pe prag, să ne fie bine, un cărbune încins s-avem de descîntat contra deochiului peste an și-o luam încet către casă. Pe drum oamenii nu se salutau ca de obicei, unii fuseseră martori la înviere, ceilalți abia se duceau să fie. Doar în zori cînd se întîlneau la izvor își aruncau veseli
– Cristos a înviat, Ioane!
– Adevărat a înviat, neică!

Cu sufletul în palmă


Vînd suflet!
Îl dau ieftin, la ofertă, cado! Nu mai e el prea arătos, recunosc şi nici întreg nu mai este. E zdrenţuit şi obosit de atîta purtat la vedere. Din loc în loc are petice, cusute cam strîmb. De, cum m-am priceput şi eu să-l repar. Pe suflet viu am reparat, aşa că-mi veţi ierta neîndemînarea, habar nu aveţi cît e de greu să operezi fără anestezie.
Are şi cicatrici uşoare, curate, ca nişte fire subţiri de mătase. Acestea sunt cele mai vechi. Se vede treaba că pe atunci, demult, ştiam să cos mai bine, după aceea mi-am pierdut dexteritatea. E adevărat, şi timp mai mult a trecut şi poate că atunci era mai mic, aşa, pe măsura unui copil nedorit.
Că şi sufletele astea sunt pe mărimi, unele mai mari, altele mai mici, unele mai tari, altele mai slabe, mai emotive. Al meu a fost de dat. Unul mare, imens, nici nu-l puteam duce în braţe, mă durea pieptul. L-am pus ca pe un ghiozdan în spate, dar m-a îngenunchiat. Trebuia să-l dăruiesc, nu am avut de ales și am dat cu generozitate, oricui simţeam că are nevoie. Ştiţi şi voi că unii oameni au sufletele ciunte. Se nasc aşa, fără cîte o mînă, sau picior, fără inimă… Eu aveam din prea plin, cum să nu le fac o bucurie? Am rupt din el bucăţi mari şi le-am oferit tuturor cu mîinile întinse.
Mulţi s-au înghesuit să ia bucăţile proaspete, trandafirii, palpitînde, doar erau pe gratis. Se călcau în picioare, încerca fiecare să apuce bucata cea mai mare, am rămas cu palmele goale imediat. Am rupt alte bucăţi, am gratulat cu ele alţi oameni. Mai veseli, sau mai trişti, unii chiar încruntaţi şi preocupaţi, toţi le-au luat ca şi cum li s-ar fi cuvenit, au întins mîna, au apucat şi au plecat mai departe fără să mă vadă. Eram ca un student flămînd ce-mparte fluturaşi la metrou. O mînă întinsă fără chip. Au trecut în goană fără să-mi mulţumească. Ei au plecat, palmele mi-au rămas goale. Nu mi-a părut rău, aveam de unde da. Am rupt iar şi iar, pînă am ajuns de nu mai pridideam să cos frumos marginile rupte.
Oamenii se grăbeau, nu aveau timp să aştepte după mine să-mi vindec răni de suflet. Dă-le încolo, rănile astea nici măcar nu se văd şi cicatricile au rămas, unele sîngerează şi dor încă. Rău dor.
Unii n-au ştiut ce să facă cu bucata de suflet luată de la mine. S-au trezit cu ea în mînă, uimiţi, de parcă nu ei se bătuseră pentru ea, să apuce s-o smulgă din faţa altora. Au aşezat-o preş la uşă şi au călcat peste ea. Păi cum să bagi în casa ta orice suflet străin? A plouat, a nins, a bătut vîntul în drumul lor, iar ei şi-au şters conştiincios picioarele pe preşul de la intrare, să nu-şi murdărească casa.
A trebuit să mă aplec umilă, să culeg bucată cu bucată din faţa uşii lor. Erau zdrobite şi murdare, pline de lacrimi, dureau ca naiba. Le-am spălat, le-am oblojit cum am putut şi le-am cusut pe rînd de sufletul rămas, ăsta de vreau să-l scot acum la vînzare.
Nu mai merge dăruit, oamenilor nu le mai place aşa, folosit şi obosit. Stau de ceva timp cu mîna întinsă şi nimeni nu se mai opreşte să se servească, să ia cu voluptate, cu frenezie ca altădată, poate că nici eu nu mai ştiu să mai ofer cu toată inima, cu palma întinsă, am mai mare grijă, ţin bucăţile-n căuş, cu parcimonie, nu le mai dau oricui.
Şi mi-a mai rămas atît de puţin… doar nişte zdrenţe înlăcrimate, pe care nu mă mai îndur să le fac bucăţi, de aceea m-am hotărît să-l dau cu totul, la ofertă.
Vreau în schimb doar o piatră. Una lucioasă, netezită de valul mării şi arsă de soarele verii, potrivită, să nu atîrne greu că am îmbătrînit şi nu mai pot căra atîta greutate, una care să nu se poată sparge, să nu doară, să nu lăcrimeze. Să nu mai pot fi tentată să-o fac şi pe ea bucăţi şi s-o dăruiesc oamenilor care nu merită. Pentru că eu încă nu-i cunosc iar ei îmi iau sufletul din palmă ca şi cum li s-ar cuveni şi-şi şterg de el tălpile pantofilor pe preşul din faţa uşii, să nu cumva să intre în casele lor mari şi frumoase cu picioarele murdare de suflet omenesc.

Prea devreme


Cu două ore în urmă, cînd intram în casă şi-i săream în braţe, Doda a lăcrimat. Aş fi plîns şi eu cu ea, dar promisesem că n-o s-o fac, trebuie să mă ţin de cuvînt, altfel o să plec imediat acasă. Spun prostii, rîd, mă întind lîngă ea în pat, îi povestesc ce învăţ la şcoală, sunt fericită. Mă prefac fericită pentru ea, lumina cu nimb întunecat a ochilor mei. Doda vrea afară. Se ridică greu pe marginea patului şi pe frunte i se ivesc boabe mari de transpiraţie. Ieşim pe prispă. Noaptea e senină, cerul negru e împodobit cu mii de stele şi cu lună nouă.

-Mamă, vreau să rămîn puţin singură, mă laşi?, întreabă Doda cu glas mic iar mătuşa se grăbeşte să intre în casă la musafiri. Sunt acolo frate-meu, mama şi tata, vărul Costel, mătuşa Sofica de peste drum cu mama ei, vecinele de alături şi tanti Dida, soţia miliţianului care are casa în faţa noastră. Copiii au plecat la culcare demult. Unchiul Florea povesteşte ceva cu glas stins, ceilalţi îl ascultă concentraţi. E atîta linişte între ei că-mi pare că-s tîlharii ce s-au adunat la sfat într-o criptă de cimitir. Focul arde sub plita pe care fierbe agale o oală cu boabe de porumb. Unchiul Florea a scos o cană de vin roşu din beci, a turnat în pahare şi paharele aburesc pline, neatinse de nimeni pe scaunul aşezat în mijlocul casei şi aşternut cu şervet înflorat. Toţi stau cu ochii în pămînt şi umerii plecaţi, cocoşaţi sub greutatea poveştii.

-Fluturaş, o să-ţi spun ceva, dar te rog să-mi promiţi că nu spui la nimeni.

-Promit, sigur! Suntem doar noi două, nu?

-Da, noi două. Ca totdeauna.

Cu o mînă stă sprijinită-n baston, cu cealaltă strînge tare de umărul meu. Mă doare, dar înghit şi tac. Aş ţine-o în braţe ca pe o păpuşă dacă aş putea. Să n-o mai doară. Ea oftează lung.

-Eu o să mor, Fluturaş.

Tuşesc. Un ghem de piatră s-a aşezat în gît şi mă sufocă. Mă doare gura de cît am vorbit şi pleoapele de cît n-am plîns pînă acum.

-Nu o să mori. Pe mine cui mă laşi?, şoptesc cu glasul stins.

Oftează lung şi tace. Boabe de lumină rotunde  i se preling pe obraz şi picură pe rînd pe mîna mea. Mă ard, apoi se răcesc şi-mi simt mîna udă. Îi privesc faţa palidă în lumina rece a lunii. Întind mîna liberă şi-i şterg uşor obrajii. Ea scutură capul şi buclele negre plutesc o clipă în jurul ei, umbrind-o.

-Lasă-le. E timpul lor.

-Nu e, îi zic. O să plîng şi eu cu tine şi mama o să mă certe. Am promis că nu plîng, ca să pot veni la tine. Tu nu ştii…

-Ba ştiu, prostuţo. Nu sunt eu mai mare? Eu ştiu tot, ai uitat? Iar acum ştiu c-am să mor şi n-am să mai văd niciodată merii înfloriţi. N-am să mai ascult privighetoarea. O auzi? Îşi face cuibul în crîng. Cînd eram mai mică am descoperit, o dată, unul. Avea doi pui golaşi şi urîţi, nu aveau pene, erau vineţi, cu ochii mari şi ciocurile deschise. Nu mi-au plăcut.

Privesc întunericul în direcţia cîntecului şi tac. La marginea gardului, o salcie pletoasă îşi apleacă crengile pline de mîţişori galbeni. Alături, un cais e atît de plin de floare, că luminează. La picioarele noastre zambilele şi micşunelele varsă în aer parfum. De peste deal se aud brotăcei, iar de sus, luna aruncă o lumină albastră şi rece peste sat. Tac şi tremur, nu de frig, mi-e frică. Alături simt respiraţia chinuită a Dodei. Nu-mi mai întorc privirea spre ea, îmi ţin răsuflarea şi-o las să-şi liniştească gîndurile pe care le simt îngrămădite sub fruntea lată, translucidă, prin care se văd vinişoare albastre de sînge. Îmi spun că asta trebuie să fie explicaţia sîngelui albastru şi că Doda mea cu pielea ei străvezie şi cu ochii mari, negri, umbriţi de gene dese e de viţă nobilă, cu sînge albastru, aşa cum scrie în cărţi.

-Doamne, cîtă frumuseţe! Cu ce-am greşit de nu mă laşi să mă mai bucur şi eu măcar un an de primăvară?, şopteşte cu revoltă şi-n colţul ochiului îi scapără, pentru o secundă, o stea. Ascult, nu ştiu ce altceva pot face.

-O să trăiască toţi neputincioşii ăştia şi toate babele ce mi-au mîncat zilele în ultimele luni. Vin la mine, Fluturaş, se aşează pe scaun şi vorbeeesc toată ziua de morţi, de boală, de tăiat via, de semănat, de copii. „Ce necaz pe tine, muică, să stai în pat pe vremea asta. Nu te mai ridici şi tu, să te plimbi, măcar, că o să înţepeneşti acolo.” Aşa-mi zic, cît timp mama îmi mai face o injecţie cu morfină. Cred că eu nu ştiu că abia aşteaptă să mor să-mi mănînce coliva şi să se întoarcă la vieţile lor banale. Prefăcutele! Rîd şi se bucură de viaţă iar eu simt cum putrezesc şi urlu de durere în pat. Le urăsc. Îi urăsc pe toţi prefăcuţii ăştia care se învîrt pe lîngă mine ca nişte ulii. Şi pe mama o urăsc. Nu ştii tu, ţine o lumînare în sertarul de la capul patului meu. Am descoperit-o. E acolo, nouă, mare, cu o cutie de chibrituri lîngă ea. Lumînare de mort. Abia aşteaptă să scape de mine.

-Nu-i adevărat. Te iubeşte. Ştiu eu. Şi nea Florea te iubeşte.

-Să te uiţi în sertar, să vezi că nu mint. I-am prins vorbind pe hol, alaltăieri. Mi-au cumpărat rochie de mireasă. Nu-ţi vine să rîzi?

Nu-mi vine nici să deschid gura să zic ceva, doar mă sufoc şi oricît m-aş strădui nu reuşesc să opresc două lacrimi fierbinţi să se întîlnească în barbă. Mă doare umărul pe care mi-l strînge cu degetele osoase şi pieptul vrea să-mi crape, să iasă afară inima ce nu mai are loc în el. Îmi vine să strig dar n-am glas şi-mi înghit greu strigătul, îl simt cum alunecă dureros pe beregată.

-Nici nu mai vreau să trăiesc. Mă doare atît de tare că-mi vine să-mi sap singură groapa. Nu aş mai vrea decît o primăvară ca asta. Aş da orice pentru ea.

Se aude uşa şi-mi şterg rapid obrajii cu degetele şi nasul cu mîneca, să nu mă vadă mama.

-Vouă nu vi s-a făcut frig, Dodă, mamă? Hai în casă, la căldură. Hai, că oi fi obosit şi o să răciţi afară.

Doda se scutură ca de friguri.

-O să venim. Trimite-l pe nenea să mă ia, nu vreau cu tine, o expediază repede pe mama şi-şi întoarce privirea obosită spre mine.

-Să nu spui, Fluturaş. E secretul nostru, da? Cînd o să plec o să-ţi dau un semn. Vom şti doar noi două, ca totdeauna. Te iubesc, Fluturaş. Te-am iubit de cînd m-au lăsat să te iau în braţe. Erai aşa mică! Mă strîngeai tare de deget şi mă priveai cu ochii ăştia mari, iar eu mă simţeam importantă şi fericită, ca şi cum aş fi fost mama ta. Să nu mă uiţi. Promiţi?

Eu dau uşor din cap fără să deschid gura, nu pot,  vreau să mai pot sta puţin cu ea, măcar puţin. I-aş spune că o iubesc, dar nu ştiu cum, aş vrea să vină o zînă bună şi să facă o vrajă, să întîrzie timpul. Nu ştiu să mă rog, dar de-aş şti, l-aş ruga pe Dumnezeul acela mare şi nemilos să mi-o mai lase puţin. E prea devreme, Dumnezeule, nu vezi că mai avem nevoie de timp? În camera în care doar lumina focului joacă pe pereţii daţi cu var proaspăt, alb, nu-mi vede nimeni genunchii cum tremură şi mă trag în jos. Undeva, într-un pom cîntă răguşit un cocoş şi-un cîine îi răspunde cu-n lătrat scurt. Din vecini alţii îi ţin isonul. Începe o nouă zi. E prea devreme, Dumnezeule, mult prea devreme.

Tu ești mic, nu știi nimic


Săream în sus de bucurie când, în câte o duminică însorită, mama mă gătea şi mă lăsa să iau autobuzul către Grindeni. Acolo mă aşteptau mamaie, tataie şi uneori aveam norocul să-i găsesc acasă şi pe verii mei.
Îmi puneau au mei câte o sticlă de vin şi-un boboc de gâscă şi mă urcau în rată, nu înainte să mă mai verifice o dată şi să-mi atragă a zecea oară atenţia să fiu cuminte şi să nu vorbesc neîntrebată. Inima începea să-mi bată mai tare imediat ce ieşeam pe poartă.
În zece minute -cât făcea rata de la noi până la intersecţia de la Grindeni- deja o lua la galop. Când coboram din rată gâfâiam de parcă parcursesem alergând tot drumul. În faţa porţii mă opream şi parcă nu-mi mai venea să apăs clanţa, să intru, aş fi stat să-mi mai trag un pic sufletul. Mi-era totuşi ruşine să mă aşez pe banca de la poartă, ar fi ieşit imediat vecinii să verifice dacă neamurile mele sunt acasă sau nu şi să-i ia la rost că mă ţin să aştept la poartă. Îmi făceam curaj şi mă rugam ca primii care-mi ies în cale să fie mamaie cu tataie.
Din bucătărie răzbătea miros de ciorbă proaspătă, mămăligă caldă, friptură cu usturoi şi lapte fiert. Picam totdeauna înainte de ora mesei. Înghiţeam în sec şi intram.
– Sărut mâna, Tanti!
– Ptiu, bată-te să te bată! Ţapănă soacră mai ai, totdeauna vii când trebuie să punem masa! Cum de te gândişi să mai dai pe la noi?
-…. nu ştiam ce să răspund, doar puneam ochii în pământ şi tăceam.
– Hai nu mai sta ca o mireasă acolo, intră în casă şi dezbracă-te, punem masa acu’.
Scăpam din ochii mătuşă-mii şi ieşeam la aer. îl căutam pe tataie întâi, să-i sar de gât. Cu el îmi regăseam noi toate cuvintele. Apoi mă duceam s-o pup pe mamaie şi să-i repet că eu sunt Luci, nu Săndica. Săndica era la liceu, la Craiova. De când căzuse de pe scara podului, mamaia mă confunda totdeauna cu vară-mea. Uitase sărăcuţa cum mă cheamă.
– Hai la masă, tată! Cheamă-l şi pe Florea, că nu mă aude, nu ştiu pe unde umblă.
Ne adunam cu toţii în jurul mesei pe care trona rotundă şi aurie ca o lună plină, mămăliga cea de toate zilele. La Grindeni, o masă fără mămăligă era o masă săracă. Tataie lua o papiotă, măsura din ochi o bucată de aţă, o rupea cu dinţii şi tăia mămăliga felii egale. Tanti punea în farfurii, nea Florea apărea cu o cană aburită în care făcea spumă vinul roşu proaspăt scos din beci.
– Tu mănânci? mă întreba de fiecare dată tanti.
Când eram mică aveam tot timpul tendinţa de a spune „nu”, apoi salivam tot timpul mesei. Ea nu întreba a doua oară, eu nu îndrăzneam să cer după ce am refuzat iar bucatele proaspete de pe masă miroseau dumnezeieşte. Numai când mă gândeam la farfuria cu lapte proaspăt fiert cu mămăligă, îmi lăsa gura apă. Nu o primeam niciodată dacă nu mâncam toate felurile. Înghiţeam în sec şi îmi făceam de lucru pe lângă ei.
– Şi ce mai face, Luci, mă-ta?
– Bine.
– Tac-tu e bine?
– Da, e bine.
– S-a apucat să facă gardul pentru care mi-a cerut bani luna trecută, sau a băut deja banii şi nu mai are cu ce cumpăra blană?
– Nu ştiu.
– „Tu eşti mic, nu ştii nimic. Tac-tu în pod, jupoaie oaia.”, râdea nea Florea un pic răutăcios, bătându-şi joc de stinghereala mea. Eu făceam feţe-feţe şi nu ştiam unde să mă ascund. Mi se părea ruşinoasă această replică pe care mi-o arunca râzând de fiecare dată şi-mi venea să plâng. Tataie se întuneca şi îi rămânea mâncarea în gât, mamaie, absentă, părea că nu-l aude, tanti îi mai dădea câte un cot şi-i făcea semn să tacă. Tăcea, doar ochii lui albaştri nu mă scăpau o clipă din săgeata lor.
Pe toată durata mesei îmi punea întrebări din materia şcolară. Nea Florea era învăţător şi de câţiva ani director de şcoală generală. Toţi elevii îl iubeau că era un omuleţ blând şi serios, cu privire deschisă, care nu ridica niciodată vocea la ei. Nici la mine nu a ridicat niciodată vocea, dar tremuram fără să vreau în faţa lui. Îl priveam cum mânca zâmbind în timp ce-mi punea întrebări şi-i urmăream cu privirea degetele veşnic pătate de tutun, gândindu-mă că degetele lui arată ca ale mele când nu aveam răbdare ca nucile să se desfacă singure din coaja lor.
Începea cu matematica şi calculele mentale şi termina cu probleme de logică. Astea îmi plăceau cel mai mult şi limba mi se dezlega totdeauna pe măsură ce problemele deveneau mai grele. Nu-mi spunea niciodată dacă am greşit sau nu, trecea pur si simplu de la o problemă la alta, până când termina de mâncat, de parcă scopul lui nu era acela de a-mi testa mie cunoştinţele şi reacţiile, ci de a-şi ocupa plăcut timpul până când termina de mâncat. Când se sătura îşi turna un pahar de vin şi se ridica, neuitând niciodată să spună „sărut mâna pentru masă.”
Azi ar fi fost ziua lui. A plecat demult, după o grea suferinţă, încercând să fenteze moartea până în ultimul moment. Nu pot să nu mă gândesc acum că acesta era de fapt felul lui de a evita să discute cu mine probleme ce-l rodeau şi de care nu eram responsabilă. Mi-era drag cu ochii lui albaştri umbriţi de sprâncene albe stufoase şi rebele, cu părul leonin pieptănat pe spate şi degetele veşnic pătate de tutun. Fuma enorm, doar ţigări fără filtru, Mărăşeşti. Atunci când s-a dus, singurul lucru pe care l-a cerut, a fost o ţigară. Ca un condamnat la moarte, şi-a cerut dreptul la ultimul fum. L-a primit şi a trecut dincolo fericit, cu ţigara în mână. Drept bonus, vară-mea i-a băgat în buzunarul hainei un pachet întreg. Să aibă cu ce afuma pe drumul lung al prea multelor vămi.