Cu sufletul în palmă


Vînd suflet!
Îl dau ieftin, la ofertă, cado! Nu mai e el prea arătos, recunosc şi nici întreg nu mai este. E zdrenţuit şi obosit de atîta purtat la vedere. Din loc în loc are petice, cusute cam strîmb. De, cum m-am priceput şi eu să-l repar. Pe suflet viu am reparat, aşa că-mi veţi ierta neîndemînarea, habar nu aveţi cît e de greu să operezi fără anestezie.
Are şi cicatrici uşoare, curate, ca nişte fire subţiri de mătase. Acestea sunt cele mai vechi. Se vede treaba că pe atunci, demult, ştiam să cos mai bine, după aceea mi-am pierdut dexteritatea. E adevărat, şi timp mai mult a trecut şi poate că atunci era mai mic, aşa, pe măsura unui copil nedorit.
Că şi sufletele astea sunt pe mărimi, unele mai mari, altele mai mici, unele mai tari, altele mai slabe, mai emotive. Al meu a fost de dat. Unul mare, imens, nici nu-l puteam duce în braţe, mă durea pieptul. L-am pus ca pe un ghiozdan în spate, dar m-a îngenunchiat. Trebuia să-l dăruiesc, nu am avut de ales și am dat cu generozitate, oricui simţeam că are nevoie. Ştiţi şi voi că unii oameni au sufletele ciunte. Se nasc aşa, fără cîte o mînă, sau picior, fără inimă… Eu aveam din prea plin, cum să nu le fac o bucurie? Am rupt din el bucăţi mari şi le-am oferit tuturor cu mîinile întinse.
Mulţi s-au înghesuit să ia bucăţile proaspete, trandafirii, palpitînde, doar erau pe gratis. Se călcau în picioare, încerca fiecare să apuce bucata cea mai mare, am rămas cu palmele goale imediat. Am rupt alte bucăţi, am gratulat cu ele alţi oameni. Mai veseli, sau mai trişti, unii chiar încruntaţi şi preocupaţi, toţi le-au luat ca şi cum li s-ar fi cuvenit, au întins mîna, au apucat şi au plecat mai departe fără să mă vadă. Eram ca un student flămînd ce-mparte fluturaşi la metrou. O mînă întinsă fără chip. Au trecut în goană fără să-mi mulţumească. Ei au plecat, palmele mi-au rămas goale. Nu mi-a părut rău, aveam de unde da. Am rupt iar şi iar, pînă am ajuns de nu mai pridideam să cos frumos marginile rupte.
Oamenii se grăbeau, nu aveau timp să aştepte după mine să-mi vindec răni de suflet. Dă-le încolo, rănile astea nici măcar nu se văd şi cicatricile au rămas, unele sîngerează şi dor încă. Rău dor.
Unii n-au ştiut ce să facă cu bucata de suflet luată de la mine. S-au trezit cu ea în mînă, uimiţi, de parcă nu ei se bătuseră pentru ea, să apuce s-o smulgă din faţa altora. Au aşezat-o preş la uşă şi au călcat peste ea. Păi cum să bagi în casa ta orice suflet străin? A plouat, a nins, a bătut vîntul în drumul lor, iar ei şi-au şters conştiincios picioarele pe preşul de la intrare, să nu-şi murdărească casa.
A trebuit să mă aplec umilă, să culeg bucată cu bucată din faţa uşii lor. Erau zdrobite şi murdare, pline de lacrimi, dureau ca naiba. Le-am spălat, le-am oblojit cum am putut şi le-am cusut pe rînd de sufletul rămas, ăsta de vreau să-l scot acum la vînzare.
Nu mai merge dăruit, oamenilor nu le mai place aşa, folosit şi obosit. Stau de ceva timp cu mîna întinsă şi nimeni nu se mai opreşte să se servească, să ia cu voluptate, cu frenezie ca altădată, poate că nici eu nu mai ştiu să mai ofer cu toată inima, cu palma întinsă, am mai mare grijă, ţin bucăţile-n căuş, cu parcimonie, nu le mai dau oricui.
Şi mi-a mai rămas atît de puţin… doar nişte zdrenţe înlăcrimate, pe care nu mă mai îndur să le fac bucăţi, de aceea m-am hotărît să-l dau cu totul, la ofertă.
Vreau în schimb doar o piatră. Una lucioasă, netezită de valul mării şi arsă de soarele verii, potrivită, să nu atîrne greu că am îmbătrînit şi nu mai pot căra atîta greutate, una care să nu se poată sparge, să nu doară, să nu lăcrimeze. Să nu mai pot fi tentată să-o fac şi pe ea bucăţi şi s-o dăruiesc oamenilor care nu merită. Pentru că eu încă nu-i cunosc iar ei îmi iau sufletul din palmă ca şi cum li s-ar cuveni şi-şi şterg de el tălpile pantofilor pe preşul din faţa uşii, să nu cumva să intre în casele lor mari şi frumoase cu picioarele murdare de suflet omenesc.

Nimicuri de vineri, 31 martie


Nu există o logică a îndrăgostirii, te îndrăgosteşti şi gata, te-a legat fedeleş, nu mai ştii de respiri au ba, de e zi sau noapte, nu vezi gropile şi dai în ele, cazi şi zîmbetul ăla de retardat nu te părăseşte nici dacă-ţi rupi piciorul. El poate să fie oricum, chel, ştirb, chior, gras, să tragă un picior după el, poate să se uite cruciş, nu contează, ţie ţi se pare rupt din soare. E fatalitatea şi cînd se întîmplă să-ţi pună ea piedică, nu mai scapi orice ai face. Rău este că dragostea asta oarbă nu te păleşte cît eşti necoaptă (adică atunci e ca o joacă, ispitele-s multe şi criteriile de îndrăgostire sunt altele), nu ţi se arată de la început să ştii sigur „gata, de-acum altul nu mai există”. E ca andropauza, te lasă să te faci de rîs de cîteva ori, abia apoi îţi dă lovitura de graţie.
Relaţia poate să meargă sau nu, depinde cum ţi-au picat cărţile. Glumesc.
Atunci cînd doi oameni maturi se întîlnesc duc în spate toate iubirile şi eşecurile trecute şi aduc cu ei tot bagajul de trăiri trăite din care mai extrag cîte ceva şi pun în balanţă cu ceea ce primesc acum, aici. Uneori balanţa înclină către trecut, mai ales temerile atîrnă greu şi atunci lanţul de iubire se rupe ca o aţă de papiotă, din aceea de-o cumperi din Europa la ofertă. Degeaba-i mai faci nod, nimic nu mai e la fel de clar ca la început, rămîne nodul şi ăsta macină şi macină, pînă sapă o prăpastie de netrecut la mijloc, între tine şi el. Vă despărţiţi.
Rămîi singură, plîngi puţin (dacă eşti mai instabilă pui şi de-o depresie, că cine nu le-a făcut pe toate nu e om), înjuri mult, îl înjuri, îl acuzi, i-ai sparge capul de-ai putea, apoi uşor-uşor te linişteşti şi te întrebi unde-ai greşit. Uneori descoperi fisura în bagaj, alteori nu. Cert e că după un timp îţi trece şi-ţi aduci aminte momente pe care le sărbătoreaţi împreună. Ziua voastră, a lui, a ta, melodia voastră, dansul vostru, cafeaua voastră, totul are aşa un iz vechi de „a fost odată în doi”.
Îl ierţi, te ierţi şi din cînd în cînd te întrebi „Oare, el se mai gîndeşte vreodată la mine, la tot ce-a fost unic şi irepetabil între noi?”. Şi-o mai aduce aminte măcar în vis cum îţi spunea „tu eşti minunea din viaţa mea, te voi iubi şi dincolo de moarte”. Vine inevitabil un moment în care gîndul îţi fuge peste ani, înapoi şi te ispiteşte cu „Ce-o mai face EL? O fi sănătos? O fi iubit? O fi fericit?”. Te trezeşti că-i doreşti să fie bine chiar dacă tu, după el, n-ai reuşit să mai treci vreodată pragul dintre tine şi altcineva. Asta doar dacă ai iubit aşa cum doar o singură dată se iubeşte în viaţă, total, definitiv, secetos şi dacă tot ce mai poţi da după aceea e o carcasă goală în care doar teama de singurătate te face să mai aşezi din cînd în cînd cîte ceva.
Nu mă băgaţi prea tare-n seamă, de la Nichita mi se trage şi-a lui vîrstă de aur a iubirii.

Tăceri


Pînă la tine
tăcerile mele erau liane
în mijlocul pădurii,
trăiau ascunse adînc,
ferite de razele crude
de soare.
Inima-mi bătea egal,
tic-tac, tic-tac,
închisă între gratiile
unei colivii albastre,
pînă la tine.
Oamenii roiau
în hohote în jurul meu,
vorbele lor erau
săgeți otrăvite
ce se înfigeau adînc,
pînă în sînge.
Eu nu m-am împlinit
în nimeni
atît de perfect rotund
ca în tine, de cînd,
mînă în mînă,
tăcerea mea și tăcerea ta
plimbă luna plină
prin vacarmul
marelui oras.