copii

de

Păsărelul


A intrat din greșeală pe geam cînd nici pisica nu se aștepta așa că s-a speriat, a zburlit coada și s-a înfipt scuipînd în fundul sub-patului. Eu aveam vreo doi ani și-un strop, suficient cît să mă țin singură pe picioare și să întind dornică mîinile să-l prind.
– Păsărelul, mamă! Vreau eu păsărelul mic!, ceream imperativ cu amîndouă mîinile în aer și capul dat pe spate. Nu voiam să-i fac rău, voiam doar să-l strîng puțin la piept, să-l fac prietenul meu. L-aș fi iubit mult, cel mai mult pe lumea asta și-ar fi fost vrăbiuța cea mai fericită din toate timpurile. Eram pregătită să-l pup direct pe ciocul ca o agrafă minusculă, cafenie.
Mama se chinuia să-l ușuie cu un prosop făcut sul, să-l scoată afară, dar mica pasăre speriată mai tare ca pisoiul de sub pat nu reușea neam să nimerească fereastra pe unde intrase. Se lovea pe rînd cînd de toc, cînd de perete, cînd de geamul transparent, ca o muscă verde intrată vara la răcoare din plin soare.
– Stai dracului cuminte, vrei să te ciupească să-ți facă bubă la deget? Ăsta e rău ca o cloșcă, ai uitat ce ți-a făcut cloșca în primăvară? Ai uitat, nu-i așa?, m-a săgetat mama cu ochii ei mari, albaștri. Mi-am strîns repede mîinile pe lîngă corp și-am privit îngrijorată degetul dolofan care mai purta încă cicatricea unei ciupituri pînă la os. M-am temut, apoi m-am uitat la zbaterea micii vietăți cenușii și-am uitat de cloșcă. Păsărelul avea aripi cît palma mea și ochișori mici-mici, negri care nu priveau mînios. Nu avea cum să mă ciupă. Am întins iar mîinile și exact atunci mica pasăre a trecut razant printe mîinile mele și m-a atins pe frunte cu aripa. Eram în culmea fericirii și țipam cît mă țineau plămînii de m-a auzit tata de afară și-a venit într-un suflet să vadă ce mi se întâmplă. Cum a deschis ușa, cum am țipat mai tare, că de acum păsărelul avea mai multe locuri prin care să scape afară. Tata a închis ușa repede, fără să-și dea seama pe moment ce mă face să plîng.
– Las-o deschisă, Vițule, să iasă amărîtul ăsta afară, l-a rugat mama.
– Nu. Hai să-l prindem să-l prăjim, s-a băgat în joc cînd a văzut mica vietate iar eu am început să urlu de-a binelea, că nu voiam un păsărel prăjit, voiam un păsărel prieten. Pînă la urmă l-a prins în prosop prilej să sar într-un picior și-l trag de pantaloni să mi-l dea mie.
– Nu ți-l dau, tătuțule, că te ciupește. Lasă să-l dea tata afară, să se ducă și el la puii lui.
– Nuuu, dă-mi-l mie!, îl ceream imperios, fără să ascult nicio explicație. Îl vreau, e al meu!
Bietul tata, cînd s-a convins că nu o scoate la capăt cu mine, i-a învelit cu grijă aripile în prosop și mi l-a dat. Eu am întins mînuțele spre el și cînd să-l apuc bine, să nu-mi scape din prosop, păsărelul și-a aplecat rapid capul și m-a ciupit cu putere de deget. Mi-am tras mîinile și le-am dus supărată la spate.
– Nu-l mai vreau, taie-l și prăjește-l!, am rostit sentința, mînioasă, printre suspine. Voiam să moară, mama lui de păsărel.

vrabie5

de

Mustul


Soarele poleieşte blînd curtea cu boltă de vie. Strugurii graşi, rubinii şi grei aşteaptă să fie culeşi, frunzele ruginite se aştern covor în fiecare dimineaţă. Din grădina de peste drum roua se ridică în abur cald şi o pace de început de veac stă aşternută peste toată suflarea. Departe, în apa Jiului se aud gîştele cum se strigă şi împrăştie apa, în curte un cocoş îşi fîlfîie aripile şi răspunde mîndru unei găini ce cotcodăceste fericită că s-a eliberat de ou. Din curtea vecină behăie un miel întîrziat.
Sub bolta joasă cu struguri e agitaţie în dimineaţa asta. Maica calcă apăsat şi-şi unduie şoldurile masive sub fusta de finet, se grăbeşte să mestece mămăliga, lîngă ea dădica Eta întoarce nişte peşti ce se prăjesc molcom în tigaia aşezată pe pirostriile joase din vatră, bărbaţii îşi fac de lucru pe afară cu un ceaun imens cu apă fierbinte cu care vor să cureţe o putină abia scoasă din beci. Alături stă o albie mare şi albă, proaspăt curăţată de păienjenii din pătul, găleţi de diferite mărimi sunt la îndemînă, saci de plastic aşteaptă cuminţi pe un spătar de scaun.
De după perdea se iţeşte capul blond al unei copile de vreo doi ani, ce se freacă somnoroasă cu pumnii mici la ochi. Nasul abureşte sticla ferestrei şi limba i se plimbă umedă pe buze, în timp ce ochii privesc miraţi agitaţia de afară. Nimeni nu o bagă încă în seamă. dădica e la vatră, Maica mestecă în mămăligă aşezată pe un scăunel cu trei picioare prea îngust pentru şoldurile ei mari şi ţine ceaunul cu tălpile adunate ca palmele pentru rugăciune, Taicu nu se vede pe bătătură iar Neniţu nu ştiu ce caută azi acasă cu tot cu tractor. Curat lucru nu este, de sunt cuprinşi toţi ca de o febră. Pînă la urmă se dă jos din pat şi iese aşa, desculţă şi dezbrăcată, să afle ce se întîmplă. Nimeni nu o observă, e liberă ca pasărea cerului, deocamdată.
– Neniţule, mă iei şi pe mine în tractor?
Bărbatul masiv, negricios, cu mînecile cămăşii suflecate şi mîinile pline de ulei de motor, tresare.
– Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, mă speriaşi! Hai că te iau, după ce te îmbraci şi te încalţi. Vrei să răceşti? Etăăă, vezi că s-a trezit fata, du-te şi îmbrac-o, strigă la nevastă-sa şi-şi vîră iar mîinile şi capul sub capota ridicată. Din vatră femeia bombăne, vizibil iritată. Ochii îi lăcrimează de la fum, pe frunte are broboane mari de sudoare, în părul scurt, ondulat, de culoarea spicului de grîu are fărîmituri de cenuşă şi miros de peşte prăjit.
– Of, nu putea să mai aştepte şi ea nu pic? Hai că mă duc acu’, să scot peştele ăsta.
Bărbatul o zoreşte fără să mai ridice privirea din motorul tractorului.
– Hai că se face tîrziu.
Femeia nu-i mai răspunde, scoate peştele prăjit, pune altul în tigaie, se îndreaptă de şale şi-o apucă de mînă pe copila care-şi făcuse deja de lucru cu picioarele goale într-o băltoacă. Oftează, o spală repede cu apă rece pe tălpi, îi trece cu pîna udă peste faţă, o ridică sub-braţ şi intră grăbită cu ea în casă. În cîteva minute pitica e îmbrăcată, încălţată, gata să descopere lumea. Fuge direct la tractorul pe care bărbatul îl terminase de meşterit şi întinde mîinile, cere s-o ia în braţe. Omul îşi şterge palmele de ulei cu o cîrpă neagră, o ridică repede deasupra capului cît s-o audă rîzînd graseiat şi o aşează pe scaunul tare al tractorului.
Acum priveşte lumea de sus şi parcă îi vine ameţeală. Stă nemişcată, să nu cumva să se răstoarne matahala cu ea, aşa cum are intenţia. Al naibilui tractor, crezi că stă nemişcat şi cînd colo, el se unduieşte de zici că e om beat.
– Ce e aia Neniţule?
– O putină, scumpo.
– Şi la ce e bună putina?
– Să punem strugurii în ea, să facem mustul.
Aha, acum s-a prins. Fac must şi ceva cu struguri.
– Neniţule, da’ cum facem must?
– Lasă draga neniţului că o să vezi tu. Culegem strugurii, îi punem în putină, îi zdrobim şi iese mustul.
– Nicule, las-o pe aia mică şi hai că e gata masa. Dă-o jos că nu trebuie să stea ea cocoţată în tractor, strigă agitată dădica şi cît e de mare, neniţu ştie că nu trebuie să se pună cu ea cînd e nervoasă, aşa că sare repede din tractor şi-ntinde mîinile după copilă.
– Hai cu neniţu jos. Trebuie să mîncăm apoi să aduc apă să spălăm putina.
– Da te întorci repede?
– Mă întorc.
Gîgîlicea coboară şi începe să exploreze bătătura care arată parcă altfel acum, cu putină în mijloc. Maica mai aruncă o găleată de apă pe albia de lemn, seamănă cu cea în care o îmbăiază pe ea în fiecare seară.
– Ce faci, Maică? Îi faci baie?
– Dă Maică…. îi fac baie.
– Cui?
– Mustului!
Bun… a mai aflat ceva. Mustul face baie în albie. Trebuie să vină de departe, dacă vine atît murdar.
Se aşează toţi pe lîngă masa îngustă pe care abureşte în mijloc mămăliga aurie ca soarele ridicat pe cer, peştele aşteaptă cuminte în farfurie lîngă o bucată albă de brînză de oaie şi o strachină cu lapte de capră aşteaptă cu lingurile cuminte aşezate în ea. Mănîncă în grabă, în linişte, de parcă cineva îi aşteaptă în picioare să termine masa. Se ridică grăbiţi cu toţii, Maica adună blidele, Dădica înfăşcă o găleată şi dispare în vie. Fetiţa rămîne descumpănită în mijlocul bătăturii. S-ar duce după Dădica dar nu îndrăzneşte că în dimineaţa asta este fioroasă. Stă cu Taicu, care bate cu un ciocan în cercurile mari de fier care strîng putina de burtă.
– Ce faci, Taicule?
– Îi strînge taicu cercurile.
– Da’ de ce? Nu o doare?
– Nu o doare, taicule! Strîng cercurile să nu curgă mustul printre doage.
Hm… Acum mustul curge, dar mai devreme Maica voia să-i facă baie. E ceva ce nu înţelege aici.
– Taicule, cum e mustul?
– Cum să fie, Taicule? Dulce!
Ha! Înseamnă ca o să se înţeleagă foarte bine, pentru că ei îi plac mult chestiile dulci.
Se întoarce Neniţu între timp. Tractorul încă e cald şi apa curge printre obloanele remorcii, nu poate sta în butoaie, dacă se hurducă pe toate hîrtoapele. La poartă se face noroi, numai bun să joace copiii cu picioarele în el.
_ Mamăăă, scoate-o pe boţana aia din baltă, s-a făcut ca o purcea! Vocea Dădicăi e ca un tunet. Cum o aude, boţana fuge în curte, la adăpost.
– Fă, nebuno, ce cauţi în noroi, vre să răceşti să mă omoare mă-ta? Vino-ncoa, fi-ţ-ar curu-al dracului, că-ţi trag două de ţi-l roşesc! Hai să te spăl şi să nu te mai mişti de aici că jar mănînci, ai auzit?
Aude ea, că doar nu e surdă, aude şi tace, ştie că nu-i de glumă cînd amîndouă muierile sunt nervoase. Proaspăt spălată pe picioare şi frecată pe obraji, cu o felie mare de pîine unsă cu magiun în mînă stă cuminte pe scăunel şi priveşte la agitaţia din curte. Toţi au intrat în vie. Neniţu începe să iasă deja cu strugurii înghesuiţi în saci de plastic. Bieţii de ei. Erau aşa frumoşi în vie… ce-or fi avînd cu ei? Îi răstoarnă în putină şi pleacă înapoi. Maica se învîrte pe la bucatărie. Miroase a ciorbă de gîscă.
– Maică, vreau şi eu ciorbă!
– Da cînd ai flămînzit? Nu e gata ciorba, aşteaptă să se facă!
– Da’ mi-e foame.
Normal că-i e foame, ce poate să-i fie unui copil cînd nu are voie să facă nimic?
– Ţi-e foame, ţi-e foame! Doar ce ţi-am dat să mănînci. Parcă eşti Miţa, numai pe aia o lăsam să fiarbă oala pe foc şi mînca carnea înainte de a fierbe de ne trezeam la masă că nu mai am ce pune în farfurie.
– Înseamnă că şi ei îi ela tare foame, nu-i aşa Maică?
– Îi era, maică, tot timpul îi era, de ziceai că niciodată nu-i dădeam să mănînce, aşa se băteau turcii la gura ei.
– Turcii? De ce?
– Ce puiule, ce de ce?
– De ce se băteau? Nu erau cuminţi?
– Offf, că sucită eşti, înnebuneşti omul de cap. Taci şi stai cuminte acolo, că am treabă.
Nu prea-i vine să stea cuminte pe scaun. Se ridică şi dă o tură prin bătătură pe la găini.
– Maicăăăă! Gîştele unde sunt?
– La baltă, unde să fie.
– Ce fac acolo, la baltă?
– Stau în apă, se scaldă şi mănîncă peşte, şi lăon, şi mormoloci.
– Da nu aveam peşte şi acasă? De ce trebuia să plece?
Neniţu tot cară saci de struguri şi-i aruncă în putină. Îi deşartă acolo şi pleacă înapoi în vie. După un timp se întoarce cu alt sac, iese şi Dădica din vie,  iese şi Taicu. Dădica se strecoară în bucătarie lîngă Maica iar Taicu şi cu Neniţu se apucă să zdrobească strugurii din putină. Au nişte pari mari, mari de tot şi cu ei lovesc pe rînd în struguri.
– Arată-mi şi mie, Neniţule!
– Vino să te iau în braţe! Uite, vezi cum apare mustul?
– Cum?
– Vezi sucul ăla roşu? Ăla e mustul.
– Şi cum îl speli?
Bărbatul nu-i mai răspunde, rîde, o pune jos şi se întoarce la strugurii din putină. Cînd oboseşte face pauză şi-şi şterge fruntea cu dosul palmei. Maica îi cheamă pe toţi la masă. Neniţu îşi ia pitica în braţe şi între două înghiţituri îi îndeasă şi ei cîte o lingură de ciorbă. O răsfaţă. Nu tot timpul stă Neniţu cu ea la masă. Şi azi nu vrea la Dădica. După masă, Taicu dă drumul la must în albie. Aha, pentru asta era albia, nu pentru spălat, Maica habar nu are.
– Vino să-ţi dea taicu must, o îmbie bătrînul şi copila se apropie uşurel si duce la gură cana cu lichidul sîngeriu şi înspumat. E duuulce, maaamă, ce bun e! Sare, bate din palme şi cere iar.
– Mai vreau, Taicule!, dar bătrînul rîde şi refuză.
– Nu acum, ţi-ajunge, o să te ia burta şi ne bate dădică-ta pe amîndoi. N-ai văzut ce supărată e? Are ochi la ceafă, tăicuţule, asta ne vede de oriunde s-ar afla.
Pe marginea albiei se adună viespile atrase de dulceaţa sucului de struguri. Tot vin, tot vin şi dacă continuă aşa, o să rămînă fata fără must.
– Şu, şu, le loveşte şi le alungă ca pe găini, dar viespile nu-s aşa docile şi prea puţin le pasă de băţul copilei, îl ocolesc şi se aşează din nou la ospăţ.
– Heeei, e mustul meu! Taicule, astea îmi beau tot mustul.
– Lasă-le Taicule că te înţeapă, stai linistită, că nu-l beau ele pe tot, îţi rămîne destul şi ţie.
– Da’ e mustul meu! Plecaţi, na, plecaţi, e mustul meu!
– Fa nebuno, fi-ţ-ar fundul al naibi, pleacă de acolo că te înţeapă viespiile şi te umfli de mori. Pleacă naibilui că vin şi te bat bat eu de-ţi trece, strigă dădica de peste drum, din vie. Încruncată, puştioaica bombăne şi se bate înainte cu insectele insistente.
– Păi da, să plec şi să bea ele tot, lasă că ştiu eu…nimeni nu mă crede, le gonesc singură. Plecaţi mă, n-auziţi, e mustul meu, nu vă mai las, aţi băut destul.
– Fa, te înţeapă, nu auzi, strigă femeia de peste gard, fără să ridice capul, de parcă simpla atenţionare e suficientă să o apere pe cea mică, sau măcar să aibă de ce se lega cînd una din viespi se va enerva şi-o să-şi înfigă acul în carnea fragedă, iar ea o să-i administreze drept compensare palmele trebuitoare la fund. În definitiv nu ar fi primul copil înţepat de viespi şi dacă de vorbă bună nu înţelege, o să înţeleagă din umflături. Şi totuşi, mare minune, nu o înţeapă nici o viespe. Nu-şi pun ele mintea cu un copil de doi ani şi-un pic, dar nici nu pleacă de pe albia de must, dulceaţa lui e irezistibilă pentru tot roiul. De nervi, copila plînge. Neniţu ridică un sac cu struguri pe umeri şi aleargă către ea.
– De ce plîngi, neniţule?
– Îmi beau astea tot mustul.
– Nu-l beau, puiule, că are neniţu grijă, du-te tu cu Maica de te culcă, că-l păzesc eu.
– Promiţi?
– Promit.
E linişte şi răcoare în casă. Ascunsă sub păturică, cu Maica bună şi caldă lîngă ea, adoarme fericită. Se trezeşte tîrziu, îngrijorată. Dacă Neniţu nu a putut opri viespile? Afară toată lumea e veselă şi albia e tot plină de must dulce, roşu sîngeriu şi spumos. Puştioaica zîmbeşte şi-aleargă desculţă către albia plină.
– Vezi că a avut Neniţu grijă? Hai să mai bei o gură de must, îi întinde bărbatul ceşcuţa plină cu lichidul rubiniu. Copila bea cu poftă şi mustul îi desenează mustaţă roşie sub nas. E fericită.
– Mai vreau, Neniţule, plusează, plină de speranţă. Dădica se încruntă şi intervine rapid.
– Mai vrei pe naiba! Nu-i mai da, Nicule, vrei să facă pe ea la noapte?
Împăciuitor, neniţu pune ceşcuţa pe marginea albiei şi-o mîngîie pe creştet.
– Mai lăsăm şi pe mîine, Neniţule, dacă il bem pe tot azi, mîine ce mai bem?
Pitica oftează din tot sufletul. E bun şi mîine, dacă nu-l beau nenorocitele alea de viespi pînă atunci. Neniţu cară găleţile pline în butoiul din beci. Bine că-l duce în butoi, măcar nu mai beau ele, urîtele şi nesătulele. Noaptea cade întunecată peste căsuţa de sub boltă şi toată lumea e fericită. Adoarme într-un tîrziu şi ea, în braţe la Taicu, lîngă focul pe jarul căruia se frig usor cîţiva porumbi de lapte.
Lucia Stroilă
Bucureşti, 2013

de

Masa cu trei picioare


-Las-o fa, Mărioară, muică, de ce te superi tu că merge la ăia, nu sunt şi ei ai noştri?
– Mamă, te rog să taci! Ştiu eu ce fac. Ăia nu au nici ce pune pe masă şi ea… ce, la mine nu are ce mânca?
– Las-o, muică, aşa-s copiii. Le dau eu un kil de făsui să bage în oală, să nu simtă. Cât să mănânce un pui de patru ani, fa? Nu te gândeşti si tu că-i rupi sufletul?
– Nu mai are ce căuta acolo, punct. Și mata să-ți vezi de treabă, să nu te bagi. Ei comedie!
Nici pâs n-a mai zis mamaie. A ieșit repede afară cu colțul basmalei pus peste gură. Avea ochii roșii, am văzut-o eu cu coada ochiului, din colțul de pedeapsă. Nici nu s-a uitat la mine și mie-mi vine acum să bat din picior și să sar cu pumnii la tanti asta grasă și rea. Mă ustură ochii și-mi ard obrajii și urechile de rușine.
Dar ce-am făcut? De ce-i atât de supărată pe mine? Doar m-am jucat cu verișorii mei cei buni. Așa a zis mama, că-s și ei la fel de buni ca Sanda și Marian. Păi, dacă ei nu se joacă cu mine, atunci cine? M-am dus cu mamaie şi tataie la vie, îmi place să merg pe câmp, așa scap de răutăţile şi loviturile Sandei pentru câteva ore. Mi-e acru între atâtea lacrimi şi ură, nu mai vreau să stau ghemuită într-un colt până îmi pleacă batalioane de furnici prin picioare. N-am mai râs de nici minte nu mai știu. Înainte mai plecam cu tataie la grădină, dar nu mai am voie nici acolo, de când a venit tanti după noi și l-a certat pe tataie.
Bietul tataie, n-avea nicio vină. Uda răsadurile, cobora cumpăna cu găleată în gropan, umplea două căldări mari cu apă, apoi le punea pe straturi. Eu ședeam cuminte lângă gropan, pe ciuci ședeam. Nici papuceii nu-i murdărisem, nici rochița n-o pătasem. L-a certat pe bietul Tataie, tii ce l-a certat, de-au auzit vecinii de peste pod și el a plâns, l-am văzut eu. Cică nu avea destulă grijă de mine şi puteam să cad în gropan. Cum să cad? Nu mi-a spus mie Tataie până unde pot să mă apropii să privesc broaştele ce sar în apă? Îmi plăcea şi mie să stau să privesc la el cum scoate apă şi cum se înclina cumpăna. De un capăt atârna o funie cu găleată, de celălalt un pietroi cât mine de mare și găleata are nişte pietre legate de ea, dar sunt muuuult mai mici. Tataie spune că trebuie să atârne greu, să se scufunde găleata. Când voia să scoată apă, tataie trăgea de sfoară şi găleata cobora cuminte în gropan. De câte ori se apropia de gropan, broaştele verzi ce se încălzeau la soare săreau speriate în apă, ieșeau din nou când trecea pericolul, desi erau fraiere, că tataie nu le făcea nimic, nu le călca, ce, toată lumea știa că e mare păcat să le calci, atunci se mânie Dumnezeu şi dă ploaie cu piatră îngheţată, iar dacă le iei în mână te umpli de bube pe mâini. Se fac mâinile urâte şi nimănui nu-i mai place să te atingă.
Uneori îmi vine să cred că tanti e bărbatul în casă. Ea e cea mai mare, de două ori cât nea Florea şi vorbeşte mult, totdeauna supărată. Mă mai uit din când în când să vad când începe să-i crească mustaţă ca lui tataie, da pe furiș mă uit, că dacă mă prinde, aia sunt.
Ieri, când tataie punea boii la car să plece la vie, am plâns o jumătate de oră pe lângă el să mă ia. Până la urmă m-a urcat şi pe mine în car, cu mamaie cu tot, că a insistat mamaie, altfel nu mă lua. Ce, se pune el cu nebuna care-l face de râs? Da’ mamaie nu se teme așa, ba uneori se mai rățoiește și ea când se enervează tare-tare.
-Ia-o Lisandre, i-a zis lui tataie, ia-o, că dacă se plictiseşte o ducem la Adelina, să se joace cu ăia mici și tataie n-a mai zis nimic, doar mi-a făcut loc în car.
– Cea, Bălan, a zis ușurel și l-a mângâiat pe Bălan cu vârful biciuștii, de jos, de pe lângă car, că așa-i tataie, nu urcă niciodată în car, merge tot pe lângă boi.
– Tataie, matale nu te urci în car? Nu te dor picioarele?
– Nu taicule, stai cuminte acolo, lasă că tataie merge pe jos.
– Da nu ted or picioarele, tataie?
– Nu mă dor, tăicuțule.
Așa zice tot timpul, că nu-l dor, dar eu știu că minte, îl aud în fiecare seară cum se plânge când se urcă în pat, da-i e milă de boi, să nu le fie greu. Îi ducea de lanţ, altoind uşurel când pe unul, când pe celălalt. Nu dă taiaie să-i doară, doar ca să-l asculte… îi mângâie, pe înţelesul boilor.
Via e departe, la marginea satului. Acolo s-au adunat toate viile, una după alta, care pitită după gard, care umbrită de nuci. A noastră nu are decât doi duzi la cap. Nu are gard, îi erau de ajuns parii pe care se urcă toţi lăstarii.
Mamaie lega lăstarii de par, se apleca și aduna cu mâinile amândouă lăstari din toate părţile. Când îi prindea pe toţi, îi înghesuia pe capătul parului, ridica mâna, lua ața din gură, apoi lega bine, cu două noduri, să nu se desfacă la primul vânt. Apunca apoi secera de pe umăr și harșt, tăia dintr-o mișcare toate vârfurile. Un timp mi-am făcut de lucru pe lângă ei, am carat frunze la boi, am zgârmat cu bățul în mușuroaiele de furnici și le-am scos ouăle afară, furnicile m-am înțepat și m-a durut, am plans.
Pe urmă n-a mai fost așa ușor, mă dureau picioarele, mi s-a făcut sete de-a trebuit tataie să se ducă la car să aducă troaca cu apă, apoi s-o ducă înapoi și iar s-o aducă, setea copiilor nu trece așa cu una cu două.
-Du-o la Adelina, Lisandre, s-a plictisit şi de-acum nu mai facem nimic dacă o ţinem după noi, a zis mamaie și eu abia așteptam s-o aud că-mi zice să plec.
M-am prins de mâna lui tataie și-am plecat printre vii.
Verii mei sunt doar un pic mai mari ca mine și nu-s așa înțepați ca Sanda, îmi seamănă, umblă desculți, sunt murdari pe la gură și aleargă cât e ziua de lungă după un cerc gol.
-Adelină, a apucat să zică tataie, dar mătușa nu l-a mai lăsat, că i-a luat repede vorba din gură.
-Lasă tată, stai liniştit. Am eu grijă de ea, ți-o dau deseară întreagă acasă. Gabi, Costelee, luați-o și pe asta mica cu voi. Și-am plecat cu ei doi să alerg după curcani pe bătătură. Mi-a plăcut tare cu ei doi.
Gabi e doar cu un an mai mare ca mine. Costel e bărbatul în casă, de câte ori striga tanti Adelina, el sărea repede s-o ajute. Îi aducea crengi, coceni, făină, dădea la pui, punea apă la animale.
Mătușa făcea mămăligă şi fierbea oala de făsui în mijlocul bătăturii, pe pirostrii. Când a terminat de gătit, a chemat-o pe Gabi să pună masa. Gabi a alergat într-un suflet, a luat masa rezemată de perete și-a așezat-o direct acolo, lângă foc. Masa lor e scundă, făcută special în ţara piticilor, are trei picioare şi e rotundă. Lângă ea a pus scăunele la fel de mici, ca pentru noi.
Tanti Adelina a pus o strachină mare cu făsui în mijloc, a răsturnat mămăliga, a tăiat-o felii cu ața și ne-a dat la fiecare câte o lingură în mână. Eu nu am vrut să stau la masa, că mi-era rușine și mă gândeam că o să mă certe tanti, dar ei au zis că nu mănâncă fără mine. Nu era să-i las nemâncați, nu? Am pus mâna pe lingură și-am luat și eu din strachina de făsui. Bun a fost, așa bun cum n-am mâncat niciodată. Strachina s-a golit imediat și mătușa a mai umplut-o o data. Zâmbea și mă tot ăndemna să mănânc mai mult, să nu termine verii mei tot înainte să mă satur eu. Mi-a plăcut asta, că zâmbea.
Ne-am umflat burțile și-am trecut iar la joacă. Nici nu știu când a trecut timpul și-a strigat mamaie la poartă. Eram ca un pui de lele, plină de praf și toate cele, dar eram fericită, le-am și promis că mă întorc și a doua zi.
-Mamaie, am mâncat ciorbă cu lingura din strachina de lemn și am stat la masa cu trei picioare, aia rotunda. Noi de ce nu avem masă din aia mica și rotunda? Nu-mi face și mie tataie una? Și vreau și castron de lemn, ca al lor. Îmi faci tataie?
– Ei au, vai de capul lor, a clătina mamaie din cap. Doar atâta au.
– De ce mamaie?
– Dacă sunt săraci, muică, vai de ei, abia au ce pune pe masă. Mănâncă toţi dintr-un castron de lemn.
-Mamaie, dar ei nu sunt supăraţi că sunt săraci. Râd mult, nu ca noi.
Atât am vorbit pe drum, nimic mai mult.
Mamaie nu m-a certat, doar mi-a spus și așa am aflat și eu ce înseamnă să fii sărac. Nu mi s-a părut un lucru rău. Dacă ești fericit, ce contează că ești sărac? Mie îmi pune tanti în farfurie doar ciorbă cu carne și tocăniță, dar mănânc tot cu nodul în gât și mi-e teamă să nu dau un strop pe jos, să nu mă certe. Eu vreau să fiu săracă ca ei, nu băgată ca tanti și ca Sanda care mă ciupe de-mi dau lacrimile.
Da, dar acasă ne aştepta tanti cu o falcă în cer şi una în pământ. Nu am mai apucat să mai zicem nimic.
Acum eu sughit de plâns într-un colt și aștept să fiarbă apa să-mi facă baie, mamaie şi tataie îşi înghit amarul dincolo, în camera lor și tanti pune piciorul în prag.
– Nu v-o mai las, o s-o prostiţi de tot. Din seara asta doarme numai cu mine, voi nu sunteţi în stare să puneţi la punct un plod răsfăţat.
– Tataie, dar eu nu vreau să mă culc în casa mare, vreau să dorm aici, cu voi.
-Du-te cu tanti-ta, tăicuţule, nu mă mai amărâ şi tu, mergi acolo şi culcă-te cu domnii, lasă-ne pe noi în sărăcia noastră.
Mă doare inima și cred că o să mor de supărare. Eu vreau să fiu săracă ca ei, nu vreau cu domnii în casa mare.

de

Dor


Mi-e dor de prima zi de vacanţă, când soarele încălzea nisipul până ne ardea tălpile şi cireşii ne zâmbeau de sub toate crengile cu luciu de cireşe coapte şi macii ne îmbiau dintre spice de un verde pal de grâu. Mi-e dor să mă pot trezi odihnită şi plină de viaţă dimineaţa devreme, cât roua încă nu s-a ridicat de pe firele de iarbă, să alerg desculţă după bobocii de gâscă către apa Jieţului şi să-mi înmoi tălpile în apa lui curată întru botez de dimineaţă. Să mă spăl pe ochi cu apă rece şi proaspătă din fântână, ca nu cumva să risc ca odată ridicat soarele pe cer să mă spurce, Doamne fereşte, pupăza.

Mi-e dor să-mi aruc ochii roată peste grădini, să văd cum căldura ridică în abur lin roua dimineţii, să punem masa la umbra boltei de viţă vie, cu brânză de capră, pâine coaptă în ţest pe frunze verzi de nuc şi roşii proaspăt culese din grădină, să ne adunăm cu toţi pe lângă masă, veseli şi fericiţi, fără griji şi nervi, cu ochii plini de frumuseţea zilei de vară.

Mi-e dor de poveştile tatei şi de râsul molipsitor al mamei, de cântatul cocoşilor pe gard şi laudele găinilor pe cuibar, după ce-au făcut ou, de zumzetul albinelor prin florile grădiniţei. Mi-e dor de verde crud, de lucernă proaspăt cosită, de grădină fremătând de viaţă, de boboci de raţă alergând veseli să mănânce lintiţa proaspăt adunată cu minciogul de pe baltă, de pui orbi de pisică căutaţi şi adunaţi din cotloane greu de imaginat pe unde îi ascundea mama lor grijulie, de căţei graşi cu picioare scurte şi codiţă veselă, de iezi jucăuşi căţărându-ni-se în spate, de zbor săgetat de rândunică aşteptată de pui, cu ciocuri larg deschise, în cuiburi zidite deasupra uşii din verandă sau sub streaşina grajdului, de Dunărea pe malul căreia sălciile îşi apleacă creanga până sărută apa.

De flori de tei mi-e dor, de claca gureşă la tecuit de făsui, de mere verzi de sân’Petru, de pere tari, de caise cu puf auriu,  de cărţile copilăriei, de uliţa cu râset de copii şi picioare neobosite ce aleargă după minge sau după cărăbuşi cu aripi verzi în prag de seară, de porumb cu dinţi de lapte fiert în oale pântecoase, sau copt în spuza focului aprins în mijlocul drumului să alunge tânţarii şi să însoţească poveştile şi jocurile copilăriei, de cântatul greierilor la lumina lunii şi strălucirea milioanelor de stele în negura cerului.

Mi-e dor să râdem isteric speriaţi de câte un liliac orbit de lumina crudă a flăcărilor, de teamă să nu ni se încurce în păr. Auzisem noi că nu-l mai poţi scoate de acolo decât cu foarfeca  şi ne vedeam veşnic pleata ciuntită strâmb în funcţie de gheruţele ascuţite încurcate în el.

Mi-e dor de vacanţă, de mine, de o viaţă tihnită demult apusă, de bunicii mei care nu mai sunt, de o lume ce-a dispărut odată cu copiii din noi, de vigoarea şi curăţenia copilăriei fără nici o grijă. Totul e viu în minte şi mă îmbie să mă întorc mereu în locuri ce mi-au fost atât de dragi. Nu mai sunt nici copiii uliţei, nici focurile în răscruci, nici tihna de odinioară, mai e doar bolta de vie la umbra căreia încă mai punem masa, rândunici negre cu coada-n furculiţă şi-un gard bătrân, putrezit de vreme, aplecat sfios spre pământ. Farmecul a rămas ferecat undeva în amintire.

 

de

Titi


După ce s-a mai ridicat şi-a început să meargă singur, îl purtam după mine pretutindeni. Îl auzeam cum calcă des în urma mea, lipa, lipa, lipa cu picioarele lui mici şi grăsune. Nu suporta să fie luat de mână şi în general nu suporta să fie atins. Strângea tot timpul la piept, cu amândouă mâinile, o sticlă de o jumătate prevăzută cu o tetină de cauciuc fleşcăit, pe jumătate plină cu lapte, cu care avea o relaţie stabilă bazată pe dragoste necondiţionată. Şi când dormea trebuia s-o aibă alături, s-o mai mângâie din când în când în somn. Dacă nu avea sticla urla, nu neapărat şi când era goală, important era să existe şi să tragă din când în când câte o duşcă din ea. Dacă trăgea de prea multe ori aer, se oprea, o ridica în dreptul ochilor şi-o privea chiorâş de parcă ar fi vrut s-o întrebe ce-are de face pe nebuna şi nu-i administrează drogul preferat. O răsturna cu fundul în sus, scutura bine, apoi o lua lipa-lipa către bucătărie s-o pună pe mama să i-o umplă.  Mama îi punea lapte până la jumătate  el şi-o strângea din nou fericit la piept şi se întorcea tot lipa-lipa înapoi.

Într-o dimineaţă am rămas singuri acasă, doar eu cu el. Tata încălecase bicicleta şi plecase la  serviciu, mama fugise  până la o vecină cu treburi şi ne lăsase cu meseriaşul care meşterea la casă, tataie nu apăruse şi noi ne-am trezit stăpâni pe întreg teritoriul virgin pe care se ridicase casa noastră. Mai mult eu stăpână decât el stăpân, că pe vremea aia eram Don Quijote cu Sancho Panza, eu fiind Don, se subînţelege. Luam un băţ în mână şi purcedeam la cucerit teritorii noi printre beţe înalte de ştir şi lobodă înflorită, sau de flori galbene de coada vacii care mi se părea pe atunci cea mai frumoasă floare din grădină. E adevărat că grădina era doar un concept, nu exista în realitate decât o mare de nisip acoperit cu buruieni şi presărat din loc în loc cu grămezi de pietriş şi cioburi de cărămidă. La poartă era o cisternă mare, ruginită, pe care o ochisem de ceva timp şi abia aşteptam s-o explorez cu toată interdicţia pe care mi-o impusese tata sub ameninţarea bătăii.

Aveam o problemă cu autoritatea şi cu „nu ai voie acolo, iei bătaie”. Unde nu aveam voie însemna că era ceva extrem de interesant, numai bun pentru mine. Cum ocazia era perfectă, l-am luat pe puştiulică deoparte şi i-am zis:

-Titi, vino aici şi stai de pază. Eu mă urc să văd ce-i acolo sus. Uite, îţi dau băţul, dacă nu plângi.  El s-a uitat la mine ca la sticla goală, dar n-a zis nimic. S-a aşezat cuminte pe o piatră şi şi-a făcut de lucru cu băţul meu. Eu am urcat pe scara improvizată până sus pe cisternă, şi-am privit prin gaura îngustă în ea. Era pe jumătate plină cu apă roşiatică în care se reflecta o rază de lumină şi înotau veseli viermişori. M-am ridicat entuziasmată în picioare, exact la timp ca s-o văd pe mama întorcându-se grăbită acasă. M-am coborât repede şi mi-am făcut un plan de bătaie pentru data viitoare când va fi să rămânem singuri acasă. Titi era încă pe piatră, săpa o groapă în nisip.

-Oau, Titi, sus sunt peşti mici-mici şi apă multă ca la Jii! Trebuie să te duc să vezi!

El m-a privit interesat cu ochii ăia ai lui aurii şi-a bolborosit cu entuziasm:

-Bla-bla,baaa, bruuuu!, ceea ce mi-am tradus singură că însemna „Hai să-mi arăţi.”

  • Nu te duc acum, că vine mama. Să rămânem din nou, singuri. Acum să taci, să nu-i spui mamei, auzi? Că dacă-i spui nu te mai duc să vezi peştii. Avem şi scară să intrăm în apă, să vezi ce-o să ne mai jucăm.

El a dat din mână şi s-a întors la groapa din nisip, eu am plecat să mă bat cu nişte beţe de lobodă şi să visez la expediţia viitoare din cisterna de apă. Trebuia visată întâi, ca să poată fi pusă în practică. Mama a intrat repede în curte şi la prins pe Titi exact când gusta dintr-un pumn de nisip, a văzut roşu în faţa ochilor şi-a urlat după mine.

  • Luuuciii! Pe unde umbli, fiţ-ar fundu-al dracu’ că te omor acum! De ce l-ai lăsat pe ăsta să mănânce pământ? Inima mi-a tresărit şi-am speriat fluturele cu aripi pufoase, roşii, pe care tocmai îl pândeam şi eram gata-gata să-l prind, mi-am strâns în degete papucii improvizaţi din nişte sandale cu baretele tăiate şi-am rupt-o la fugă, prin bălării, înapoi.

  • Eram aici.

  • Erai la dracu’, de ce l-ai lăsat singur? Să vezi bătaia dracu’ ce-ţi dau dacă te mai depărtezi la mai mult de doi paşi de el, a continuat ea să mă ameninţe în timp ce-i băga puştiului degetele în gură şi-l obliga să scuipe nisipul pe care ăla voia neapărat să-l înghită, că-i descoperise un gust incredibil de bun iar eu mă gândeam cât de a dracu poate fi bătaia aia care mă va trimite cu siguranţă şi pe mine direct înapoi în coarnele dracului, de unde credea ea că mă întorsesem. Am tăcut mâlc şi m-am uitat urât la Titi. „Vezi tu ce-ţi fac, urâtule! Numai din cauza ta!” Mama a terminat să spele gura împuţitului cu apă, l-a pus jos, i-a vârât sticla în braţe, m-a tras de mână şi m-a aşezat cu forţa lângă el şi mi-a tras o scatoalcă după cap de mi-au dat lacrimile.

  • Să nu te mai mişti de aici că dracu te ia, m-a ameninţat din nou şi eu l-am dat dracu în gând pe dracul ăla ce aştepta neapărat să mă ia pe mine. Mi-am şters nasul cu mâneca şi l-am strâns de gât cu privirea pe Titi, care, aduna senin nisip în pumn şi se pregătea să-l bage din nou în gură.  I-am tras una peste pumnul strâns, cu toată puterea mea şi m-au usturat degetele. El a urlat, m-a privit printre genele umede de parcă ar fi vrut să mă mănânce, a umplut repede pumnul cu nisip şi mi l-a aruncat direct în ochi. Acum plângeam amândoi, eu din cauza grăunţilor de nisip care mă înţepau, el de supărare. Mama a ieşit nervoasă din bucătărie, l-a luat repede în braţe şi mi-a mai tras o scatoalcă care m-a dezechilibrat şi m-a aruncat cu nasul în nisip, m-a tras apoi de mână de m-a ridicat în picioare şi mi-a mai tras două peste spate, să-mi ajungă. Asta l-a liniştit pe puştiulică care şi-a împrăştiat satisfăcut mucii pe amândoi obrajii şi n-a mai plâns. „Lasă, lasă, tu. De nu te-oi lăsa eu sus în apă să te mănânce peştii, să vezi!”, îl ameninţam în gând în timp ce mă adunam de pe jos şi-mi ştergeam lacrimile cu dosul palmelor. M-am uitat pe furiş în jur, să văd de asistă cineva la scenă. Nu era nimeni, aşa că m-am ridicat şi m-am aşezat cuminte, lângă gard, să-l aştept pe tataie să-i povestesc.

(Va urma)