copii

de

Copacii


17239923_1111284555664846_6391611350655514260_oCum cresc copacii, mă-ntreba,
curios ca orice copil
ce vrea să crească repede.
Ca oamenii, cresc, puiule.
Copacii cresc ca oamenii,
greu,
trebuie să-i ocroteşti,
să le spui poveşti,
să-i aperi de vînturi
şi ploi îngheţate.
Atunci cresc drepţi,
înalţi
se fac copaci întregi
cu rădăcini adînci
şi inimă bună.
Copacii au inimă?, întreba
şi ridica
spre mine ochii
de culoarea frunzei noi.
Au, negreşit.
Bate în fiecare
mugur ce se desface
primăvara.
Mami, dar copacii plîng?
Plîng, dragule.
Plîng cu lacrimile ploii
de dorul oamenilor buni.

Oficial


Azi a venit oficial primăvara mea. Am plecat de-acasă hotărîtă să merg pe jos pînă în staţia de autobuz şi cînd am ieşit în Mareşal Prezan mi-am zis „dar de ce-aş lua-o la stînga, cînd pot s-o iau la dreapta, să traversez şi să merg pe lîngă gardul Herăstrăului?”
Zis şi făcut, că eu nu stau mult pe gînduri, sunt om de acţiune. Bine, femeie de acţiune, nu săriţi.
Apoi, dacă tot am traversat, de ce-aş fi luat-o pe lîngă parc şi nu direct prin parc, pe alei, că doar nu dau turcii tocmai azi să mă grăbesc la adăpost.
În parc, primăvară plină, copii cu role, cu placa, copii cu clasa în ora altfel, o învăţătoare cu capsa pusă şi-o floare mare, albă prinsă-n piept pe post de mărţişor care încerca să ţină în frîu o mînă de fete ce nu înţelegeau nici să le pici cu ceară de ce nu au voie să meargă pe toată aleea, că e goală şi trebuie să stea încolonate pe margine, departe de pista pentru biciclişti.
Am privit-o în ochi şi mi-a părut rău de ea, era aşa stresată, nefericită, pătrunsă de importanţa acelui drum pînă la Muzeul Satului şi de datoria de a face ziua un munte de plictiseală pentru cele 10 fete şi 5 băieţi pe care-i scosese la aer.
M-am depărtat şi-am tot auzit-o cum oprea iar şi iar grupul, cum urla şi gesticula de speria porumbeii dornici de înprietenire pe bază de bucăţi de covrig sfărîmate.
Am ridicat din umeri şi-am mers mai departe, doar nu era să-mi stric zenul pentru o exaltată ca ea.
În aer persista un miros de cîine ud, deşi nu era nici măcar un căţel pe alei, pe la terase au început amenajările şi curăţenia de primăvară, se înlăturau frunzele şi resturile de astă-toamnă, se repara pe ici pe colo, mai un ciocan, mai un cancioc de mortar, mai o bormaşină, lîngă o tarabă cu floricele se adunaseră deja primii beţivi cu berea-n mînă, doi îndrăgostiţi îşi şopteau cuvinte fierbinţi, li se aprinseseră ochii ca stelele-n noapte, din rana unui copac bătrîn curgeau bucăţi mari de lemn putrezit, colţul ierbii era de verdele cel mai verde şi printre copaci, pe covorul de frunze moarte o domnişoară cafenie mă trata cu coada.
M-am apropiat cît am putut, i-am tras o poză şi i-am şoptit ” Pîs-pîs, domnişoară, n-ai vrea totuşi să-mi arăţi şi mustăţile? Poate-mi dai şi-un autograf, că tot suntem aici doar noi două.” A ridicat capul, m-a privit indignată şi-a luat-o la picior printre tulpinile groase. N-am reuşit s-o mai prind decît o dată-n fugă, că s-a ascuns de ochii mei indiscreţi. Nu i-am plăcut, ce să-i faci? Eu nici nu credeam că sunt aşa urîtă. Oricum, i-am furat un zîmbet, mi l-am agăţat de coada ochiului şi-am plecat mai departe.
În poarta muzeului după o bancă îşi dormea somnul de veci culcată regulamentar pe spate, cu picioarele ţepene-n sus, o cioară, motiv de reflecţie, pentru că vezi, pînă şi ciorile mai mor de bătrîneţe sau de ce-or muri ele.
Dincolo de gard casele bătrîneşti îşi întindeau bîrnele la soare, din spatele pridvoarelor cuminţi pîndeau suflete de ţărani desculţi dezrădăcinate şi ele şi aduse-n mijlocul oraşului odată cu pereţii pomostiţi cu lut, balegă şi paie, în faţa mea două pensionare ieşite la plimbare tocau mărunt o cunoştinţă comună.
Am ieşit din parc şi-am aşteptat regulamentar la semafor să se facă culoarea verde, să pot trece. Lîngă mine aşteptau doi adolescenţi, un biciclist, două tinere ieşite la alergat şi-n beţiv care m-a privit direct, uimit şi-a rămas cu gura căscată în urma mea, de parcă cine ştie cu ce l-aş fi trăznit de nu s-a mai putut mişca.
Cînd spun eu că am lipici la toţi ciudaţi nu mă crede nimeni, doar Marina care s-a obişnuit cu mine în lungile noastre drumuri de seară către casă.
Dacă vă uitaţi bine, undeva între frunzele moarte vedeţi şi codiţa cafenie cu care n-a gratulat urecheata. V-am pus-o s-o fac de rîs, bineînţeles.
17097711_1099339596859342_8283711209081089023_o
de

Fără speranță


Îngândurată şi tăcută aprinde lumina în fiecare salon şi trezeşte copiii, care adormiţi şi speriaţi de perspectiva unei noi injecţii încep să plângă. E greu să îngrijeşti copii, suferinţa lor te doare, trebuie să ai inima puternică, să nu–i priveşti în ochii mari care te imploră să nu-i mai înțepi.
– Hopa sus să facem injecţia, puiule! Hai, că mai e una şi gata, pleci acasă!
– Nuuuu, maaaamiiii, nuuuuu, plînge micuțul pe jumătate adormit. Injecţia doare.
– Hai că suflu eu şi nu mai doare, vezi? Uite, mama Ana ştie să se mişte uşurel, să nu-l doară pe pui… Aşa, dragule. Ia uite ce-a adus mama pentru tine c-ai fost cuminte. Gata, de acum nu mai plângi, nu-i aşa? Uite, plânge şi mami dacă plângi tu. Vrei s-o faci să sufere şi ea? Eşti băieţel mare de-acum, îi şoptește ca pe un secret, uşor, la ureche micului pacient şi reuşește să-l liniştească. Pentru fiecare injecţie are pregătită o acadea, pentru fiecare pastilă amară o linguriţă de dulceaţă, o vorbă bună, un zâmbet, o jucărioară care să le distragă atenţia. De aceea o şi iubesc copiii şi-o strigă „mama Ana”. Avea şi ea doi copii, de amândoi se bucurase ca de o minune dumnezeiască. Primul fusese băiatul, mândria neamului, poate de aceea şi crescuse mai răsfăţat, fata venise mult mai târziu, când îşi pierduse speranţa că ar mai putea avea vreodată copii. Nu e mămică mai fericită ca ea, lângă ei uită şi de şicanele socrilor şi de escapadele nocturne ale soţului, totul pălește în faţa mogâldeţei cu ochi negri şi gene lungi ce-i inseninează zilele. E o fetiţă cuminte, nu plânge, nu se îmbolnăvește, nu se murdărește, nu face prostiile pe care le fac de obicei copiii. Studiază vioara, profesorul spune că e cea mai talentată elevă pe care a avut-o. Poate dă Dumnezeu şi ajunge mare, cine ştie? I-ar plăcea să ştie că are o fată care e artistă renumită pe marile scene ale lumii, totul ar căpăta un sens, chiar dacă ea nu…Dar nu, nu trebuie să gândească negativ. Va fi bine, nu poate avea ghinionul ăsta tocmai ea, după atâta suferinţă.
E dimineaţa devreme. O dimineaţă rece, înrourată şi încă adormită. În teii cu crengi ce bat noaptea în ferestrele spitalului să sperie duhurile rele ce vin să tulbure somnul copiilor, nici o pasăre nu s-a trezit, dorm toate cu ciocul sub aripă, așteaptă geana zorilor. Ana trece pe holul luminat rece de neoane albe prinse pe tavanul verde cu o cutie de lemn plină de pliculeţe de medicamente împărţite pe fiecare pacient în parte şi deschide următoarea uşă. Părul negru, cârlionţat, domolit cu agrafe la ceafă îi lasă gol gâtul alb şi pieptul generos şi-i face ochii mari, căprui să strălucească. Se termină garda, e ultimul tratament pe această tură. Nu a reuşit să închidă ochii deşi a avut o noapte liniştită, fără nicio urgenţă. Gândurile nu-i dau pace de două săptămâni, de când a descoperit semnul acela sub sînul stîng, nu ştie cum de-i scăpase atâta timp neobservat, nu ştie când a uitat să se mai îngrijească şi de ea şi acum soarta îi joacă cel mai urât renghi. Trebuie să lupte, nici nu se poate să fie mai rău de atât, altfel…
Ieri a făcut o puncţie, acum aşteaptă rezultatul ei. După reactia medicului ştie deja ce are, cunoaşte şi ea simptomele bolii, de asta o și ia cu frig de cîte ori închide ochii, dar e bună și insomnia, te ajută să iei decizii, cea de azinoapte a ajutat-o să-și dea seama că nu vrea să spună deocamdată nimic, n-ar ști cum să îmbrace vestea să-i fie mai ușor și ei, să le fie bine și lor. E timp de aşteptare.
*
– Ştii, Ana, nu are rost să te mint, lucrurile nu stau deloc bine. Va trebui să facem operaţie, să nu riscăm să se întindă mai mult de atât, o întâmpină întunecat profesorul, de cum păşeşte în cabinet. O să fiu sincer cu tine, şansele de supravieţuire sunt mici, dar nu inexistente. Se poate, totul e să vrei să lupţi, să mă ajuţi.
Încăperea înaltă se învârteşte deasupra, se simte ca-ntr-un carusel scăpat de sub control care o acoperă cu animalele de ipsos viu colorat şi riscă s-o sufoce, chiar dacă diagnosticul nu o ia chiar pe nepregătite, îl intuia.

  • Te simţi bine? Nuţi, adu-i te rog un pahar cu apă şi-un calmant, cere medicul asistentei care iese cu capul plecat și se întoarce fără zgomot cu un pahar de plastic alb plin, Ana îl apucă, mîna îi tremură și varsă puțin în poală, apoi îl pune neatins pe măsuța din față. Medicul o privește serios fără să zică nimic.
  • Nu vreau calmant, rostește Ana și se miră singură de vocea ei ce se sparge sec în aerul înghețat. Îmi trece. Vă rog să mă iertaţi, trebuie să ies, mă apasă pereţii, se ridică brusc şi-şi strange cu putere geanta la piept.
  • Sigur, o îndeamnă medicul, dar să ştii că am nevoie de un răspuns urgent, Anişoara. Nu mai avem timp de pierdut.
  • Bine, o să revin, acum nu pot, mă înţelegeţi.
    În curtea spitalului se opreşte pe o bancă să-şi tragă răsuflarea. Trebuie să înceapă tratamentul imediat, trebuie să-i spună lui Tudor, să stea de vorbă cu copiii, să… și dacă nimic nu va decurge bine? Dacă zilele ei au ajuns la final? Nu o să-şi vadă băiatul absolvind liceul, nu o să-şi însoţească fata la primul bal, nu va avea ocazia s-o vadă pe scenă, nu-şi va cunoaşte nepoţii. O vor uita, oare? Atât a fost să fie, doar o scurtă trecere din care nu a înţeles mare lucru? Îşi aude sângele cum aleargă învolburat prin vene, e semn că trăieşte încă. Sîngele ei care-i hrănește azi și viața și moartea. Cum va fi, oare, când nu se va mai auzi nimic? Nu, nu trebuie să se gândească la asta. Va trebui să lupte, pentru ea, pentru copii, pentru Tudor…
  • E deja la a patra serie de citostatice. Părul îi cade smocuri, smocuri, încă de la a doua serie, din femeia plină de nuri de acum câteva săptămâni mai e o mână de oase pe care atârnă grea pielea brusc îmbătrînită. Nu poate mânca, o dor oasele, încheieturile, tot corpul împuţinat. De mai bine de o lună zilele se perindă una după cealaltă printre gratiile ferestrei, se strecoară încet, cu primii zori, seara pleacă discret cu primul val de întuneric. Nopțile îi aduc o rază rece de lună și-o stea care plîlpîie slab prin crengile goale ale unui plop de sub fereastră. Pîlpîie ca viața ei care se chinuie să prindă o nouă dimineață. Mai are două serii și nu știe dacă mai rezistă. Sub pernă a ascuns o oglindă rotundă, prinsă într-un cadru de plastic roșu, îi e teamă să se mai privească în ea. La început o consulta în fiecare dimineață iar ea, fidelă îi arăta smocul de păr desprins, cearcănele adînci, licărul de speranță din ochi, pansamentul alb pătat ici-colo cu sînge roșu-aprins. Apoi cearcănele s-au adîncit, sprîncenele au dispărut, pleoapele au chelit, cicatricea… Dumnezeule, cicatricea aceea ca un șarpe roșu, gras, ce-i înghițise sînul! Bagă mîna sub pernă, o simte și se privește în ea cu ochii închiși, n-o mai scoate, ce rost ar mai avea? E fix așa cum se simte, bătrînă, urîtă, un mort viu. Cea mai grea îi e singurătatea, lungile ore în care nimeni nu-i deschide ușa, Tudor s-a mutat în altă cameră încă de când a început să-i pice părul și trec zile lungi în care nu dă niciun semn, fata nu vine, să nu se molipsească, băiatului îi era ruşine cu ea. De cînd e la spital n-au venit deloc în vizită și ea se bucură că nu o văd așa, legumă cu ochii duşi în fundul capului şi cu oasele craniului ce dau să iasă prin piele, măcar își vor aduce aminte cum era, nu cum este. Simte că nu mai e mult.
    Ușa salonului se deschide și doctorul se apropie cu-n zîmbet larg de patul ei. Îl privește în ochi, ei sunt serioși, o doare zîmbetul fals.
  • Anișoara, azi se termină perfuzia și poți pleca acasă, îți fac externarea. Ne vedem după trei săptămîni. Poți să-l chemi pe soțul tău să vină să te ia.
  • Nu vreau, domnule doctor. Pot rămîne aici?
  • De ce mă, curajoaso? Nu vrei să mergi acasă, să-ți strîngi la piept copiii? Îți va face bine, aerul ăsta de spital mai rău te îmbolnăvește.
  • De cînd sunt aici, domnule doctor? O lună, două? Am venit tînără, acum vedeți și dumneavoastră cum arăt. Se poate să rămîn aici? Nu vă mai încurc mult, promit.
  • Femeie, nu ne încurci. Acasă, în familie, îți va fi mai bine.
  • Eu nu am familie, domnule doctor. În afară de sora mea ați văzut pe altcineva să vină la mine? Vă rog eu frumos, nu vreau să mă vadă copiii așa.
  • Tu știi mai bine, șoptește omul cu glasul pierit. Măcar cheam-o pe sora ta să stea cu tine cîteva zile, pînă te mai pui puțin pe picioare.
  • Azi e puțin mai bine. S-a dat jos din pat, a făcut un duș ajutată de sora sa, a schimbat pijamaua, a băut cîteva guri de ceai, și-a pus puțin ruj roșu pe buze. E ziua cea mare, simte. Cînd va închide ochii nu va mai simți nicio durere, doar o lumină caldă, învăluitoare. Privește drept în ochii negri ai surorii ei și zîmbește cald.
  • Mioara, tu să ai grijă de copiii mei. Ştiu că par răi şi nerecunoscători, dar nu e aşa, sunt copii, nu ştiu ce-i viaţa. Să te gândeşti că o parte din mine va trăi mai departe prin ei. Să nu-i laşi să mă uite, te rog și nu uita să-mi aprinzi o lumânare când o veni timpul.
  • Să nu te mai aud vorbind așa, se revoltă femeia și-și întoarce privirea să nu i se citească în ea disperarea. Ana o prinde de mînă și închide ochii. O lumină caldă o învăluie și orice durere dispare. Zîmbește și zîmbetul ei are gust de ruj roșu ca sîngele.
de

Masa cu trei picioare


-Las-o fa, Mărioară, muică, de ce te superi tu că merge la ăia, nu sunt şi ei ai noştri?
– Mamă, te rog să taci! Ştiu eu ce fac. Ăia nu au nici ce pune pe masă şi ea… ce, la mine nu are ce mânca?
– Las-o, muică, aşa-s copiii. Le dau eu un kil de făsui să bage în oală, să nu simtă. Cât să mănânce un pui de patru ani, fa? Nu te gândeşti si tu că-i rupi sufletul?
– Nu mai are ce căuta acolo, punct. Și mata să-ți vezi de treabă, să nu te bagi. Ei comedie!
Nici pâs n-a mai zis mamaie. A ieșit repede afară cu colțul basmalei pus peste gură. Avea ochii roșii, am văzut-o eu cu coada ochiului, din colțul de pedeapsă. Nici nu s-a uitat la mine și mie-mi vine acum să bat din picior și să sar cu pumnii la tanti asta grasă și rea. Mă ustură ochii și-mi ard obrajii și urechile de rușine.
Dar ce-am făcut? De ce-i atât de supărată pe mine? Doar m-am jucat cu verișorii mei cei buni. Așa a zis mama, că-s și ei la fel de buni ca Sanda și Marian. Păi, dacă ei nu se joacă cu mine, atunci cine? M-am dus cu mamaie şi tataie la vie, îmi place să merg pe câmp, așa scap de răutăţile şi loviturile Sandei pentru câteva ore. Mi-e acru între atâtea lacrimi şi ură, nu mai vreau să stau ghemuită într-un colt până îmi pleacă batalioane de furnici prin picioare. N-am mai râs de nici minte nu mai știu. Înainte mai plecam cu tataie la grădină, dar nu mai am voie nici acolo, de când a venit tanti după noi și l-a certat pe tataie.
Bietul tataie, n-avea nicio vină. Uda răsadurile, cobora cumpăna cu găleată în gropan, umplea două căldări mari cu apă, apoi le punea pe straturi. Eu ședeam cuminte lângă gropan, pe ciuci ședeam. Nici papuceii nu-i murdărisem, nici rochița n-o pătasem. L-a certat pe bietul Tataie, tii ce l-a certat, de-au auzit vecinii de peste pod și el a plâns, l-am văzut eu. Cică nu avea destulă grijă de mine şi puteam să cad în gropan. Cum să cad? Nu mi-a spus mie Tataie până unde pot să mă apropii să privesc broaştele ce sar în apă? Îmi plăcea şi mie să stau să privesc la el cum scoate apă şi cum se înclina cumpăna. De un capăt atârna o funie cu găleată, de celălalt un pietroi cât mine de mare și găleata are nişte pietre legate de ea, dar sunt muuuult mai mici. Tataie spune că trebuie să atârne greu, să se scufunde găleata. Când voia să scoată apă, tataie trăgea de sfoară şi găleata cobora cuminte în gropan. De câte ori se apropia de gropan, broaştele verzi ce se încălzeau la soare săreau speriate în apă, ieșeau din nou când trecea pericolul, desi erau fraiere, că tataie nu le făcea nimic, nu le călca, ce, toată lumea știa că e mare păcat să le calci, atunci se mânie Dumnezeu şi dă ploaie cu piatră îngheţată, iar dacă le iei în mână te umpli de bube pe mâini. Se fac mâinile urâte şi nimănui nu-i mai place să te atingă.
Uneori îmi vine să cred că tanti e bărbatul în casă. Ea e cea mai mare, de două ori cât nea Florea şi vorbeşte mult, totdeauna supărată. Mă mai uit din când în când să vad când începe să-i crească mustaţă ca lui tataie, da pe furiș mă uit, că dacă mă prinde, aia sunt.
Ieri, când tataie punea boii la car să plece la vie, am plâns o jumătate de oră pe lângă el să mă ia. Până la urmă m-a urcat şi pe mine în car, cu mamaie cu tot, că a insistat mamaie, altfel nu mă lua. Ce, se pune el cu nebuna care-l face de râs? Da’ mamaie nu se teme așa, ba uneori se mai rățoiește și ea când se enervează tare-tare.
-Ia-o Lisandre, i-a zis lui tataie, ia-o, că dacă se plictiseşte o ducem la Adelina, să se joace cu ăia mici și tataie n-a mai zis nimic, doar mi-a făcut loc în car.
– Cea, Bălan, a zis ușurel și l-a mângâiat pe Bălan cu vârful biciuștii, de jos, de pe lângă car, că așa-i tataie, nu urcă niciodată în car, merge tot pe lângă boi.
– Tataie, matale nu te urci în car? Nu te dor picioarele?
– Nu taicule, stai cuminte acolo, lasă că tataie merge pe jos.
– Da nu ted or picioarele, tataie?
– Nu mă dor, tăicuțule.
Așa zice tot timpul, că nu-l dor, dar eu știu că minte, îl aud în fiecare seară cum se plânge când se urcă în pat, da-i e milă de boi, să nu le fie greu. Îi ducea de lanţ, altoind uşurel când pe unul, când pe celălalt. Nu dă taiaie să-i doară, doar ca să-l asculte… îi mângâie, pe înţelesul boilor.
Via e departe, la marginea satului. Acolo s-au adunat toate viile, una după alta, care pitită după gard, care umbrită de nuci. A noastră nu are decât doi duzi la cap. Nu are gard, îi erau de ajuns parii pe care se urcă toţi lăstarii.
Mamaie lega lăstarii de par, se apleca și aduna cu mâinile amândouă lăstari din toate părţile. Când îi prindea pe toţi, îi înghesuia pe capătul parului, ridica mâna, lua ața din gură, apoi lega bine, cu două noduri, să nu se desfacă la primul vânt. Apunca apoi secera de pe umăr și harșt, tăia dintr-o mișcare toate vârfurile. Un timp mi-am făcut de lucru pe lângă ei, am carat frunze la boi, am zgârmat cu bățul în mușuroaiele de furnici și le-am scos ouăle afară, furnicile m-am înțepat și m-a durut, am plans.
Pe urmă n-a mai fost așa ușor, mă dureau picioarele, mi s-a făcut sete de-a trebuit tataie să se ducă la car să aducă troaca cu apă, apoi s-o ducă înapoi și iar s-o aducă, setea copiilor nu trece așa cu una cu două.
-Du-o la Adelina, Lisandre, s-a plictisit şi de-acum nu mai facem nimic dacă o ţinem după noi, a zis mamaie și eu abia așteptam s-o aud că-mi zice să plec.
M-am prins de mâna lui tataie și-am plecat printre vii.
Verii mei sunt doar un pic mai mari ca mine și nu-s așa înțepați ca Sanda, îmi seamănă, umblă desculți, sunt murdari pe la gură și aleargă cât e ziua de lungă după un cerc gol.
-Adelină, a apucat să zică tataie, dar mătușa nu l-a mai lăsat, că i-a luat repede vorba din gură.
-Lasă tată, stai liniştit. Am eu grijă de ea, ți-o dau deseară întreagă acasă. Gabi, Costelee, luați-o și pe asta mica cu voi. Și-am plecat cu ei doi să alerg după curcani pe bătătură. Mi-a plăcut tare cu ei doi.
Gabi e doar cu un an mai mare ca mine. Costel e bărbatul în casă, de câte ori striga tanti Adelina, el sărea repede s-o ajute. Îi aducea crengi, coceni, făină, dădea la pui, punea apă la animale.
Mătușa făcea mămăligă şi fierbea oala de făsui în mijlocul bătăturii, pe pirostrii. Când a terminat de gătit, a chemat-o pe Gabi să pună masa. Gabi a alergat într-un suflet, a luat masa rezemată de perete și-a așezat-o direct acolo, lângă foc. Masa lor e scundă, făcută special în ţara piticilor, are trei picioare şi e rotundă. Lângă ea a pus scăunele la fel de mici, ca pentru noi.
Tanti Adelina a pus o strachină mare cu făsui în mijloc, a răsturnat mămăliga, a tăiat-o felii cu ața și ne-a dat la fiecare câte o lingură în mână. Eu nu am vrut să stau la masa, că mi-era rușine și mă gândeam că o să mă certe tanti, dar ei au zis că nu mănâncă fără mine. Nu era să-i las nemâncați, nu? Am pus mâna pe lingură și-am luat și eu din strachina de făsui. Bun a fost, așa bun cum n-am mâncat niciodată. Strachina s-a golit imediat și mătușa a mai umplut-o o data. Zâmbea și mă tot ăndemna să mănânc mai mult, să nu termine verii mei tot înainte să mă satur eu. Mi-a plăcut asta, că zâmbea.
Ne-am umflat burțile și-am trecut iar la joacă. Nici nu știu când a trecut timpul și-a strigat mamaie la poartă. Eram ca un pui de lele, plină de praf și toate cele, dar eram fericită, le-am și promis că mă întorc și a doua zi.
-Mamaie, am mâncat ciorbă cu lingura din strachina de lemn și am stat la masa cu trei picioare, aia rotunda. Noi de ce nu avem masă din aia mica și rotunda? Nu-mi face și mie tataie una? Și vreau și castron de lemn, ca al lor. Îmi faci tataie?
– Ei au, vai de capul lor, a clătina mamaie din cap. Doar atâta au.
– De ce mamaie?
– Dacă sunt săraci, muică, vai de ei, abia au ce pune pe masă. Mănâncă toţi dintr-un castron de lemn.
-Mamaie, dar ei nu sunt supăraţi că sunt săraci. Râd mult, nu ca noi.
Atât am vorbit pe drum, nimic mai mult.
Mamaie nu m-a certat, doar mi-a spus și așa am aflat și eu ce înseamnă să fii sărac. Nu mi s-a părut un lucru rău. Dacă ești fericit, ce contează că ești sărac? Mie îmi pune tanti în farfurie doar ciorbă cu carne și tocăniță, dar mănânc tot cu nodul în gât și mi-e teamă să nu dau un strop pe jos, să nu mă certe. Eu vreau să fiu săracă ca ei, nu băgată ca tanti și ca Sanda care mă ciupe de-mi dau lacrimile.
Da, dar acasă ne aştepta tanti cu o falcă în cer şi una în pământ. Nu am mai apucat să mai zicem nimic.
Acum eu sughit de plâns într-un colt și aștept să fiarbă apa să-mi facă baie, mamaie şi tataie îşi înghit amarul dincolo, în camera lor și tanti pune piciorul în prag.
– Nu v-o mai las, o s-o prostiţi de tot. Din seara asta doarme numai cu mine, voi nu sunteţi în stare să puneţi la punct un plod răsfăţat.
– Tataie, dar eu nu vreau să mă culc în casa mare, vreau să dorm aici, cu voi.
-Du-te cu tanti-ta, tăicuţule, nu mă mai amărâ şi tu, mergi acolo şi culcă-te cu domnii, lasă-ne pe noi în sărăcia noastră.
Mă doare inima și cred că o să mor de supărare. Eu vreau să fiu săracă ca ei, nu vreau cu domnii în casa mare.

de

Pe capul tău


-Măi năzdrăvanilor, treceţi odată la culcare, bate din picior bătrâna, cu prefăcută mânie.

-Nu vrem! răspunde încrezută fetiţa cât un nod cu mâinile aşezate bătăios în şolduri.

-Hai păpușa mamei, vine mă-ta acum şi luăm toți bătaie.

-Nu eşti maica mea. Şi dacă ne spui, te dau afară.

-Unde să mai dai afară? Unde să mă duc?

-Nu mă interesează. Acasă la tine, să nu te mai văd.

-Bine, dacă tu aşa vrei, uite plec, dar să ştii că tu eşti vinovată dacă mă mănâncă câinii acuma noaptea.

-Nu mă interesează.

Baba, nici una nici două, se ridică și iese pe uşă, iese şi pe poartă. Rămân copiii singuri, într-o tăcere  apăsătoare.  Cel mic, abia învăţat să meargă de-a buşilea stă să plângă. Fetiţa, răsuflă greu și încearcă să-l potolească.

-Lasă Titi, bine c-a plecat. Auzi, să facem noi ce vrea baba asta, nu-i e rusine, d’acului ea de babă urâtă. Mai bine ca a plecat, să se ducă acas’ la ea, să n-o mai văd. Ţie ţi-e frică?

Cel mic dă încet din cap, curajos, dar bărbia îi tremură şi ochii îi joacă în lacrimi când privește întunericul de afară prin geamul uşii, aşteptându-se să apară de acolo cine ştie ce monstru care să-i mănânce.

-Taci, că mie nu-mi e frică. Ce dacă e noapte? Nu vine peste noi, e uşa închisă. Auzi, da tu crezi că o s-o mănânce câinii pe babă? Da’ las’ c-aşa-i trebuie. Ce caută acasă la noi? Nu poate să stea acolo la casa ei? Nu plânge, că nu o mănâncă, știu eu, câinii nu mănâncă oameni, mănâncă doar pisici.

Băiatul plânge acum de-a binelea, cu suspine înfundate şi lacrimile înnodate în barbă. Parcă şi zgâtia de fată s-a muiat, dacă fioroșii ăia de câini mănâncă şi femei bătrâne? Se plimbă nehotărâtă şi îngândurată de la un capăt la altul al camerei. O urăște pe baba asta, îi e silă de ea şi parcă nu ar vrea s-o mai vadă niciodată, dar nici s-o mănânce câinii nu vrea. O s-o găsească mâine oamenii pe drum făcută bucăţi, plină de sânge şi toți vor fi supărați pe ea că a dat-o afară din casă, n-o să creadă nimeni că baba e de vină și nici nu poate spune că Titi a gonit-o, el nici nu știe să vorbească. Uh, dacă moare baba, ea ce face?

-Lasă Titi că mă duc eu după ea. Stai cuminte acolo, că acum vin.

Titi urlă şi mai tare, speriat de perspectiva singurătății în camera luminată slab doar de o lampă cu gaz cu sticla afumată. Fata vorbeşte mai mult cu ea, îşi face curaj să iasă în noaptea de afară, să caute baba izgonită. Deschide uşa uşor, scoate capul, îl trage înapoi, îl scoate iar, scoate și un picior, vede că nu pățește nimic şi iese pe scară. Strigă: – „Baaabooo!” – nici un răspuns. Păşeşte şovăit pe prima treaptă, apoi coboară încă una și privește peste umăr în curte. E o noapte senină, cu lună plină, curtea şi uliţa sunt luminate ca ziua. În depărtare se aude o ceartă de câini. S-au încăierat printre uluci și acum latră toți ca apucați de streche. Ulița-i pustie, nici urmă de babă. „Să vezi că pe baba asta chiar au mâncat-o câinii!”  îşi spune în gând fata şi bărbia îi tremură. O strigă de mai multe ori, abia şoptit: ”Baaaaaaboooo!” Nici un răspuns. Toată supărarea se topește și lasă loc unei spaime mai mare ca ea. „Ce fac acum?”, se întreabă necăjită și se întoarce cu umerii căzuţi la fratele ce mai are puțin și leșină de atâta urlat. Când intră pe uşă, ochii lui mari şi căprui o privesc cu o rază de speranţă.

-Nu am găsit-o, rostește repede, mai mult pentru a se încuraja singură, decât pentru copilul care nu înțelege decât că baba nu mai este de găsit. Stai liniştit, să nu mai plângi, sigur a ajuns acasă la ea. Câinii urlă depaartee, adaugă și icnește când urcă cu greu în patul înalt.Vorbește și plânge, toată tăria și hotărârea i se topiseră afară, la lumina lunii, în lătratul câinilor. Doi copii necăjiţi şi singuri plâng acum unul în braţele celuilalt, de mila unei babe dispărute în miez de noapte.

De după colt, inima babei se înmoaie de atâta durere. Deschide uşa şi intră cu pas ușor în casă.

-Of, babo, bine că ai venit! sare fata s-o întâmpine. Titi credea că te-au mâncat câinii.

-Nu m-au mâncat, maică, mi-a fost teamă când i-am văzut că-mi ies în cale şi m-am întors din drum.

-Bine ai făcut. Lasă, culcă-te la noi în noaptea asta, te duci mâine acasă. Stai aici că te duce tata acasă. Pe el nu-l mănâncă nimeni.

-Bine, dacă zici tu, rămân. Dar trebuie să vă culcaţi, că se supără mă-ta.

Împăcaţi, cu lacrimile uscate pe obraji şi nasurile şterse, copiii adorm. Baba îi privește cu drag și se întinde pe două scaune la picioarele lor. Oftează adânc și rămâne să le vegheze somnul. Fata râde cu poftă, semn că în somn nici o urmă de supărare nu are ce căuta, băiatul își suge degetul cu ochii închiși. Afară cântă cocoșii de miezul nopții și-o cucuvea își strigă numele în dudul de la poartă. ”Pe capul tău să fie, pocitanie! Să-mi lași copiii în pace.”  

 

de

Baba


Băiatul luase darul băuturii şi nu mai ştia ce e realitate şi ce e închipuire. Avea o iapă albă care învăţase toate cârciumile din sat şi se oprea pe rând la fiecare, apoi, de una singură mergea cu capul în pământ şi-l aducea cuminte acasă, mort de beat pe fundul căruţii. Se oprea la poartă şi aştepta.  Copiii de pe uliţă îl vedeau şi se urcau în căruţă peste el să-i strige măscări şi să-l tragă de mustăţi. Se trezea, lua biciuşca în mână şi-ncepea să lovească în stânga şi-n dreapta în timp ce înjura gros de câte ori cureluşa de piele îl şficuia pe spate. Copiii se împrăştiau care-ncotro şi umpleau uliţa cu ţipetele şi râsul lor. Atunci se rostogolea în praful drumului, se aduna de pe jos şi deschidea poarta. Iapa intra şi parca în faţa casei. Acolo o uita Dumnezeu până venea muierea de la câmp, o dezlega şi-i scotea o căldare de apă. I se usca, săraca, şi sufletul în ea.

Fata îi semăna babei, albă la faţă, cu ochi mici, ştrengăreşti şi buze roşii. Nu luase şi blândeţea ei senină, era încăpăţânată, independentă şi băieţoasă, nu-i sufla nimeni în ciorbă. Nu avea nevoie de bărbaţi s-o descurce în treburi, avea nevoie de ei doar în pat, între aşternuturi răcoroase de bumbac, când carnea tare îi ardea şi corpul îşi cerea partea lui de păcat. Dimineaţa le punea hainele în braţe şi-i trimitea acasă, la neveste. Dădea bani cu camătă şi îi urmărea pe datornici până recupera şi ultima dobândă, nu ajuta pe nimeni dezinteresat, nici măcar pe frate-său. Sau mai ales pe el.

Băiatul avea copii, greutăţi, gospodărie mare, fata nu s-a înţeles nici cu bărbatul, nici cu socrii şi după ce într-un acces de nebunie i-a luat la bătaie pe toţi, a ieşit pe poartă şi dusă a fost. S-a mutat înapoi în casa părintească. Îi părea babei rău că o vedea fără niciun noroc pe lume.  O ajuta, mergea la CAP ca să-i adune zile, să aibă şi ea o pensie la bătrâneţe. “Că-i necăjită tare, maică.” Fie-sa o suporta, cât o suporta, mai ales din primăvară până-n toamnă, când era de lucru pe-afară. După ce se ridicau grădinile, varza se acrea în putină şi vinul se asprea în butoi, îi aduna lucrurile într-o boccea şi-o scotea pe poartă. „Să pleci fir-ai a dracu că din cauza ta nu am nici un Dumnezeu, să te duci unde oi vedea cu ochii, să nu mai aud de tine.” Pleca baba, ce să facă?

Se oprea la poarta băiatului, răsufla adânc şi bătea. Îi deschidea nora. „Iar te-a dat nebuna afară din casă, mamă? Te-ai dus s-o ajuţi, fi-r-ar ea a dracului să fie azi şi mâine! Acum baţi iar la poarta mea, de parcă la mine fug câinii cu covrigi în coadă. Te primesc să ştii, dar de data asta dacă mai pleci, să nu mai vii înapoi, că nu-ţi mai deschid.”  Plângea baba şi se ruga de moarte cu o jumate de gură, s-audă nora, că ea nu îşi dorea cu adevărat să moară, iubea viaţa. Toată iarna tânjea pe vatră şi ofta cu ochii uzi. Se usca de dorul fie-sii.  Când începeau să curgă streşinile nu-şi mai găsea astâmpăr. Ieşea pe-afară, pierdea timpul pe la animale, intra înapoi, ieşea iar şi privea pe uliţă în sus. Aştepta ceva şi n-ar fi spus în ruptul capului ce. În câte o duminică mai însorită fie-sa, primenită prună, bătea în poartă. “Hai, fa, mumă, tu nu mai ai de gând să vii acasă? Cât mai stai la ăştia?” Atât aştepta baba. Îşi lega repede bocceaua şi dusă era. În toamnă bătea iar, spăşită, în poartă.

A ţinut-o pe drumuri câţiva ani. De la un timp se tot împiedica şi fie-sa îşi pierdea răbdarea mai repede, azvârlea mai des cu ea pe scări. Baba se ridica şi urca treptele pe brânci. Învăţase să blesteme. Într-un octombrie ploios a picat la pat. S-a stins cuminte, în două săptămâni cu spaima că dacă nu o să moară atunci, nu va mai apuca să moară în casa ei. S-a mutat în cimitirul de peste drum, să fie pe-aproape de ar fi avut fata nevoie de ea.

de

Titi


După ce s-a mai ridicat şi-a început să meargă singur, îl purtam după mine pretutindeni. Îl auzeam cum calcă des în urma mea, lipa, lipa, lipa cu picioarele lui mici şi grăsune. Nu suporta să fie luat de mână şi în general nu suporta să fie atins. Strângea tot timpul la piept, cu amândouă mâinile, o sticlă de o jumătate prevăzută cu o tetină de cauciuc fleşcăit, pe jumătate plină cu lapte, cu care avea o relaţie stabilă bazată pe dragoste necondiţionată. Şi când dormea trebuia s-o aibă alături, s-o mai mângâie din când în când în somn. Dacă nu avea sticla urla, nu neapărat şi când era goală, important era să existe şi să tragă din când în când câte o duşcă din ea. Dacă trăgea de prea multe ori aer, se oprea, o ridica în dreptul ochilor şi-o privea chiorâş de parcă ar fi vrut s-o întrebe ce-are de face pe nebuna şi nu-i administrează drogul preferat. O răsturna cu fundul în sus, scutura bine, apoi o lua lipa-lipa către bucătărie s-o pună pe mama să i-o umplă.  Mama îi punea lapte până la jumătate  el şi-o strângea din nou fericit la piept şi se întorcea tot lipa-lipa înapoi.

Într-o dimineaţă am rămas singuri acasă, doar eu cu el. Tata încălecase bicicleta şi plecase la  serviciu, mama fugise  până la o vecină cu treburi şi ne lăsase cu meseriaşul care meşterea la casă, tataie nu apăruse şi noi ne-am trezit stăpâni pe întreg teritoriul virgin pe care se ridicase casa noastră. Mai mult eu stăpână decât el stăpân, că pe vremea aia eram Don Quijote cu Sancho Panza, eu fiind Don, se subînţelege. Luam un băţ în mână şi purcedeam la cucerit teritorii noi printre beţe înalte de ştir şi lobodă înflorită, sau de flori galbene de coada vacii care mi se părea pe atunci cea mai frumoasă floare din grădină. E adevărat că grădina era doar un concept, nu exista în realitate decât o mare de nisip acoperit cu buruieni şi presărat din loc în loc cu grămezi de pietriş şi cioburi de cărămidă. La poartă era o cisternă mare, ruginită, pe care o ochisem de ceva timp şi abia aşteptam s-o explorez cu toată interdicţia pe care mi-o impusese tata sub ameninţarea bătăii.

Aveam o problemă cu autoritatea şi cu „nu ai voie acolo, iei bătaie”. Unde nu aveam voie însemna că era ceva extrem de interesant, numai bun pentru mine. Cum ocazia era perfectă, l-am luat pe puştiulică deoparte şi i-am zis:

-Titi, vino aici şi stai de pază. Eu mă urc să văd ce-i acolo sus. Uite, îţi dau băţul, dacă nu plângi.  El s-a uitat la mine ca la sticla goală, dar n-a zis nimic. S-a aşezat cuminte pe o piatră şi şi-a făcut de lucru cu băţul meu. Eu am urcat pe scara improvizată până sus pe cisternă, şi-am privit prin gaura îngustă în ea. Era pe jumătate plină cu apă roşiatică în care se reflecta o rază de lumină şi înotau veseli viermişori. M-am ridicat entuziasmată în picioare, exact la timp ca s-o văd pe mama întorcându-se grăbită acasă. M-am coborât repede şi mi-am făcut un plan de bătaie pentru data viitoare când va fi să rămânem singuri acasă. Titi era încă pe piatră, săpa o groapă în nisip.

-Oau, Titi, sus sunt peşti mici-mici şi apă multă ca la Jii! Trebuie să te duc să vezi!

El m-a privit interesat cu ochii ăia ai lui aurii şi-a bolborosit cu entuziasm:

-Bla-bla,baaa, bruuuu!, ceea ce mi-am tradus singură că însemna „Hai să-mi arăţi.”

  • Nu te duc acum, că vine mama. Să rămânem din nou, singuri. Acum să taci, să nu-i spui mamei, auzi? Că dacă-i spui nu te mai duc să vezi peştii. Avem şi scară să intrăm în apă, să vezi ce-o să ne mai jucăm.

El a dat din mână şi s-a întors la groapa din nisip, eu am plecat să mă bat cu nişte beţe de lobodă şi să visez la expediţia viitoare din cisterna de apă. Trebuia visată întâi, ca să poată fi pusă în practică. Mama a intrat repede în curte şi la prins pe Titi exact când gusta dintr-un pumn de nisip, a văzut roşu în faţa ochilor şi-a urlat după mine.

  • Luuuciii! Pe unde umbli, fiţ-ar fundu-al dracu’ că te omor acum! De ce l-ai lăsat pe ăsta să mănânce pământ? Inima mi-a tresărit şi-am speriat fluturele cu aripi pufoase, roşii, pe care tocmai îl pândeam şi eram gata-gata să-l prind, mi-am strâns în degete papucii improvizaţi din nişte sandale cu baretele tăiate şi-am rupt-o la fugă, prin bălării, înapoi.

  • Eram aici.

  • Erai la dracu’, de ce l-ai lăsat singur? Să vezi bătaia dracu’ ce-ţi dau dacă te mai depărtezi la mai mult de doi paşi de el, a continuat ea să mă ameninţe în timp ce-i băga puştiului degetele în gură şi-l obliga să scuipe nisipul pe care ăla voia neapărat să-l înghită, că-i descoperise un gust incredibil de bun iar eu mă gândeam cât de a dracu poate fi bătaia aia care mă va trimite cu siguranţă şi pe mine direct înapoi în coarnele dracului, de unde credea ea că mă întorsesem. Am tăcut mâlc şi m-am uitat urât la Titi. „Vezi tu ce-ţi fac, urâtule! Numai din cauza ta!” Mama a terminat să spele gura împuţitului cu apă, l-a pus jos, i-a vârât sticla în braţe, m-a tras de mână şi m-a aşezat cu forţa lângă el şi mi-a tras o scatoalcă după cap de mi-au dat lacrimile.

  • Să nu te mai mişti de aici că dracu te ia, m-a ameninţat din nou şi eu l-am dat dracu în gând pe dracul ăla ce aştepta neapărat să mă ia pe mine. Mi-am şters nasul cu mâneca şi l-am strâns de gât cu privirea pe Titi, care, aduna senin nisip în pumn şi se pregătea să-l bage din nou în gură.  I-am tras una peste pumnul strâns, cu toată puterea mea şi m-au usturat degetele. El a urlat, m-a privit printre genele umede de parcă ar fi vrut să mă mănânce, a umplut repede pumnul cu nisip şi mi l-a aruncat direct în ochi. Acum plângeam amândoi, eu din cauza grăunţilor de nisip care mă înţepau, el de supărare. Mama a ieşit nervoasă din bucătărie, l-a luat repede în braţe şi mi-a mai tras o scatoalcă care m-a dezechilibrat şi m-a aruncat cu nasul în nisip, m-a tras apoi de mână de m-a ridicat în picioare şi mi-a mai tras două peste spate, să-mi ajungă. Asta l-a liniştit pe puştiulică care şi-a împrăştiat satisfăcut mucii pe amândoi obrajii şi n-a mai plâns. „Lasă, lasă, tu. De nu te-oi lăsa eu sus în apă să te mănânce peştii, să vezi!”, îl ameninţam în gând în timp ce mă adunam de pe jos şi-mi ştergeam lacrimile cu dosul palmelor. M-am uitat pe furiş în jur, să văd de asistă cineva la scenă. Nu era nimeni, aşa că m-am ridicat şi m-am aşezat cuminte, lângă gard, să-l aştept pe tataie să-i povestesc.

(Va urma)

de

Mai e mult pân-o să cresc?


Am vreo şase ani, două beţe noduroase înfipte-n fund şi-o tunsoare ciudată cu cărare pe o parte, care-mi face părul să arate ca o mătură uşor ciufulită sub agrafele care abia îl domolesc un pic în frunte. E vară, cald şi parcul în mijlocul căruia tronează grădiniţa ne oferă multe posibilităţi de explorare. E plin de ierburi înalte, tufisuri, copaci cu coroane generoase ce filtrează razele soarelui, lăsând să treacă prin frunziş doar frânturi din ele. Umbră, soare, umbră, soare, mii de licurici tremurători sub crengi înalte cu păsări cântătoare şi ciori. Multe ciori croncănitoare. Sub ele noi, copiii. Băieţii în pantaloni scurţi prinşi de umeri cu bretele lungi, fetele cu rochiţe rotate. Doar eu am o rochie dreaptă, prea scurtă pentru picioarele mele atât de subţiri. Mi se văd chiloţii şi băieţii îşi dau coate când trec pe lângă ei. Răi. Nu ştiu cum de mama nu-şi dă seama cât de ridicolă sunt cu chiloţii la vedere. Ea nu ştie câte ştiu copiii de la grădiniţă? Mi-e ruşine.
Mă ascund după o bancă şi aştept să treacă pauza mare. Am un băţ cu care desenez o fată pe faţa aspră a pământului. Băţul se rupe cu un pocnet scrut. Urmele lăsate de el sunt palide, abia ghicite. Un grup gălăgios de fete şi băieţi se apropie şi se aşează pe banca de lângă mine. Trei fete se ţin de mână şi-n urma lor vin trei băieţi dându-şi coate şi trăgându-se de bretele. Mi-ar plăcea să fiu îmbrăcată ca ele. Au codiţe prinse-n funde mari deasupra urechilor, fuste creţe şi pantofi de lac. Băieţii formează un grup mult mai pitoresc. Unul are vârtej în frunte care-i face părul să stea ridicat în dreptul tâmplei stângi, ochi verzi, cămaşă cu mânecă scurtă, ciorapi înalţi, albi, din care unul atârnă în voie pe lângă glezna stângă. Celălalt, o idee mai înalt, e blond şi neastâmpărat. Vorbeşte tare şi se dă în spectacol. E mândru de pantalonii lui lungi, prinşi în talie cu o curea, ca a oamenilor mari. Al treilea, brunet, pare un copil mic pe lângă ei. E bucălat şi are ochi mari, negri, migdalaţi deasupra unui nas ridicat în vânt şi a unei guri mici cu buze roşii, de fată. Se apropie şi-i recunosc. Sunt colegii mei. Mimi, Mioara şi Ileana, iar ei Victor, Adrian şi Vasi – copilaşul. Respiraţia mi se opreşte instantaneu. Dacă mă văd? Mă pitesc bine şi tac. Nici băţul nu mai desenează, stă cuminte, uitat în ţărână, lângă piciorul meu. Fetele se aşează pe bancă, băieţii rămân în picioare şi se hârjonesc pentru că nu se hotărăsc ce-o să se joace în continuare.
– Hai, bă, Adriene! Ce facem aici? Hai să ne pitulăm, zice Victor.
– Nu vreau! Stau aici, cu Mimi, răspunde, serios, Adrian.
– Da ce faci tu aici cu fetele, mă? Hai să alergăm până la bordeiul cu gheaţă, insistă Victor.
– Nu vreau, mă, n-auzi? Vreau să stau cu Mimi.
– Lasă-l, Victore, vrea să stea cu Mimi că e gagica lui, spune Vasi şi râde cu gura până la urechi.
Ce tâmpenie şi asta cu gacicii şi gagicile. Ce-o însemna? Fetele au gagici şi secrete. Hai, măi, ce să-ţi placă atât la un băiat? Doar îi vede toată lumea cât de înapoiaţi sunt.
– Adrian are gagică, Adrian aree gagică, Adrian are gagică, dansează Victor într-un picior şi râde cu capul dat pe spate.
Obrajii lui Adrian se umflă şi faţa lui trece pe rând prin toate culorile curcubeului. Fetele chicotesc pe bancă, Mimi roşeşte şi face concurenţă rochiţei cu buline pe care o poartă.
– Taci, mă, că te bat, răbufneşte Adrian, roşu ca un rac fiert.
Victor nu tace.
– Adrian are gagică, Adrian are gagică, Adi are gagică, strigă mai tare, şi-i face în ciudă lui Adi.
Fetele se ridică ruşinate de pe bancă şi pleacă. Vasi râde şi se plezneşte cu palmele pe genunchii goi şi Adrian se umflă ca un balon, mai are puţin şi pocneşte. Bătaia pluteşte în aer şi ca să n-o piardă, băieţii o umflă. Adrian cade în spatele lui Victor dintr-o lovitură şi amândoi se tăvălesc pe aleea pietruită. Genunchii trosnesc pe pietre, băieţii îşi împart voiniceşte pumni, icnesc şi dau pe rând, să nu cumva să rămână unul mai prejos. Aş fugi că ăia doi se rostogolesc vertiginos spre mine. Vasi le face galerie pe margine. Mă uit cum se mişcă buzele lui roşii şi-mi vine să râd. Nu degeaba i se spune „copilaşul”. Dacă bătăuşii se ridică să-i dea una, s-ar rostogoli imediat cu picioarele în sus. Nu ştiu de ce mi-ar plăcea ideea. Prea face haz de o bătaie pe care el a aprins-o. Educatoarea ne-a strigat deja de două ori că s-a terminat pauza şi-n picioare mi s-au adunat colonii întregi de furnici care-mi mănâncă din carne, se plimbă pe sub piele şi nu mă lasă să mă mişc. Aş ţipa, dar mă aud bătăuşii.
– Băăăi, nebunilor! Hai sus că acu’ vine educatoarea după noi. Mă duc şi vă spun pe amândoi dacă nu vă potoliţi, se trezeşte, în sfârşit, Vasi. Uite că nu e aşa prost.

Hai băi, proştilor, ridicaţi-vă şi fugiţi în clasă, să pot şi eu ieşi de aici. Uf, nebunii sunt în stare să se bată până la prânz. Până la urmă o să plângem toţi şi-o să mâncăm bătaie la fel de la educatoare.
Într-un moment de vitejie descoperită cine ştie cum, Vasi îl trage pe Adrian de tricou. Adrian se dezechilibrează şi cade în fund. Victor prinde ocazia şi-i bagă un cap de berbec direct în stomac. Adrian începe să plângă. Avem deja o mare de lacrimi în jurul băncii de lemn vopsit. Urâcios Victor ăsta, îl urăsc. Din cauza lui se întâmplă toate relele, merită să mănânce bătaie în fiecare zi. Îl văd cum se ridică, se scutură de ţărână şi-ncepe să râdă.
– Na, mă, mai vrei bătaie? Vezi că-s mai puternic şi te bat oricând? Ţi-am spus, ţi-am spus, se laudă ca prostul.
Se ridică şi Adrian cu dâre negre oe obraz.
– Lasă că te spun eu la tovarăşa, vezi tu atunci bătaie. Nici nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea, îl ameninţă el şi-şi şterge nasul cu mâna. Sunt supărat!
– Şi ce? Eu nu sunt supărat? Sunt mai supărat ca tine, aşa să ştii. Şi nu mai vorbesc eu cu tine, nici dacă mă rogi! Şi te spun băieţilor că ai gagică, na, plusează Victor.
– Aha! Ţi-e necaz că n-ai şi tu, de-aia! Pârâciosule, continuă Adrian cearta.
– Băi, mie nu-mi trebuie gagică. Eu mă însor când m-oi face mare. Mă însor cu Ana, cea mai frumoasă fată şi tu nu o să poţi face nimic, na! N-am nevoie de gagici ca tine, mai strigă o dată Victor şi-o ia la goană către clasă.
Eu cad în fund şi privesc prostită după ei. Băiii, sunt cea mai frumoasă fată şi am deja prima cerere în căsătorie. O fi bine? Uf, dacă află mama, să vezi ce bătaie-mi iau. Mai bine tac. Lasă că-i trece şi lui Victor. Oare, cât mai e până creştem mari să ne putem însura?

de

Sunt Irina -continuare


  • Hei! Bună Irina! Ce mai faci, măi fată! Eşti gravidă! Felicitări! Uite ce burtică frumoasă ai! Ce-o să fie, băiat sau fată?
    Eu eram mută de surpriză şi de admiraţie. Anca, băieţoasa clasei, cea pasionată de motoare, maşini şi ulei de frână, cea care avea mâinile pline de vaselină şi mirosea a benzină mai tot timpul, era acum o doamnă elegantă şi frumoasă de pica! Înaltă, cu picioarele lungi cu pulpe groase înfipte în pantofi cu toc înalt, cu fustă scurtă, cu părul vopsit blond, tunsă aiurit şi machiată impecabil. O umbră de parfum bun o învăluia şi ochii negri cu gene dese mă priveau amuzaţi. M-am simţit răţuşca cea urâtă din liceu şi am privit în jur să caut o văgăună în care să-mi ascund burta, obrazul pătat şi buzele fără culoare. Ea mă privea amuzată de încurcătura pe care o ghicea în mintea mea.
  • Ce-i Irina, nu mă mai recunoşti? Aşa mult m-am schimbat?
  • Nnnuu, Anca! Doar sunt surprinsă să te întâlnesc aici! Ce cauţi în Bucureşti?
  • Cum ce caut? Aici locuiesc, lucrez,  m-am căsătorit acum opt ani!
  • Şi eu de ce n-am ştiut nimic?
  • Păi tu mai ştiai altceva în afară de Adrian şi dragostea voastră? Mă aşteptam să veniţi la nunta mea, v-am trimis invitaţie acasă, la Timişoara. Cine ştie pe unde mi-aţi umblat!
    Mi-aduceam vag aminte cum ne-a sunat mama să ne spună că am primit invitaţia la nuntă, dar noi eram în concediu prin Creta, nici nu ne-am dat silinţa să încercăm să ne motivăm absenţa.
  • Da, ai dreptate… Mi-aduc aminte acum. Eram în concediu în străinătate, îţi dai seama că nu aveam cum să venim.
  • Nu contează. Asta este. Mă bucur că ne-am întâlnit. Dar ce ai? Ţi-e rău? Eşti foarte palidă.
  • Nimic, sarcina asta… Mă cam epuizează.
  • Uite, biroul meu e în apropiere, la două scări distanţă. Vrei să urci cu mine puţin să mai stăm de vorbă?
  • Tu aici, în blocul acesta ai biroul?
  • Da. Ştii că am terminat dreptul şi de când m-am mutat în Bucureşti m-am înscris în barou iar de doi ani mi-am deschis un cabinet particular. Aici, în blocul ăsta.
  • Ciudat cum de nu ne-am întâlnit până acum! Hai să urcăm la mine, eu stau la etajul 2! Dau o cafea şi stăm liniştite că sunt singură acasă. Adrian e în cursă.
  • Hai, măi, nu se poate să fie coincidenţa atât de mare! Bine, hai la tine. Mi-e dor să stăm de vorbă. Te rog să mă laşi să dau un telefon la birou, să-i spun secretarei spun că lipsesc vreo oră, să nu mă deranjeze.
    Am urcat, am făcut o cafea, ea şi-a aprins o ţigară şi-am povestit de parcă ne despărţisem acum două zile. A fost ca o regăsire a sentimentului de siguranţă de acasă. A început ea să povestească de viaţa ei, de soţ, de gemeni, de soacră, de birou, de procese, de alergătură, de instanţă. Timp de o oră nici n-am apucat să articulez o frază, am ascultat şi m-am liniştit. Spovedania mea a venit simplu, firesc. I-am povestit de împliniri şi aşteptări, de vise ce parcă se năruiau sub ochii mei. Ea a aprins ţigară de la ţigară şi m-a ascultat cu atenţie. Nu m-a întrerupt, nu m-a judecat. M-a întrebat simplu:
  • Ai nevoie de ajutor? Spune-mi, te rog. Vrei să stau eu de vorbă cu Adrian?
    M-am simţit, dintr-odată, uşurată. Nu îndrăznisem să vorbesc despre temerile şi problemele mele nici cu mama. Anca, cu felul ei simplu şi direct de a fi reuşise să aducă pacea în sufletul meu fără să facă niciun efort. Din ziua aceea ne-am întâlnit periodic la cafeaua de ora zece. Dacă era la tribunal trecea după ce se întorcea, dacă avea altceva programat, amâna cu o oră. Câteva săptămâni am avut ora noastră zilnică de intimitate. Trebuia să aerisesc mult după ea şi părul tot îmi mirosea a fum de ţigară de începuse Adrian să-mi reproşeze că m-am apucat de fumat. Negam, dar tot mă simţeam cu musca pe căciulă. De fiecare dată îmi propuneam să-i spun Andei ca data viitoare să nu mai fumeze şi  o lăsam moartă. Nu îndrăzneam. Într-o zi a sosit Adrian înainte de ora stabilită. Ne-a găsit în bucătărie învăluite în fumul gros de ţigară. Am crezut că o să iasă urât. El a privit la noi cu mânie şi a intrat în dormitor. N-a mai ieşit de acolo până nu a plecat Anca. După ce-am închis uşa după ea a ieşit şi mi-a spus:
  • Nu vreau s-o mai văd pe asta pe aici.
    M-am enervat. Am simţit interdicţia ca şi cum tocmai el ar fi vrut să-mi reteze orice bucurie, indiferent cât de mică. Ne-am certat, i-am reproşat că vrea să mă închidă în colivie, că nu mă poate ţine legată, că m-am săturat să stau singură ore în şir şi lui să nu-i pese de mine. Adrian a plecat, cum făcea de fiecare dată când nu mai suporta reproşurile mele. A doua zi la cafea i-am zis Ancăi că ar fi mai bine să nu ne vedem o perioadă, până îi trece nebunului. Ea s-a uitat lung la mine şi a zis că nu pleacă până nu-l vede că se întoarce acasă. Când el a intrat pe uşă, ea s-a ridicat şi-a stat în faţa lui dreaptă, pe tocurile ei de 12 cm şi i-a spus privindu-l direct în ochi:
  • Dacă mai îndrăzneşti să-i interzici Irinei ceva, ai de-a face cu mine. Nu e sclava nimănui iar eu voi veni atâta timp cât Ea va fi bucuroasă să mă primească. Ce e între voi nu este problema mea, dar văd că-i nefericită şi asta este problema mea pentru că-mi este prietenă. Am fost toţi într-o clasă, ştii de ce sunt în stare. Eu cred că e cazul să te mai gândeşti şi să nu-mi declari război că o să pierzi.
    Adrian a făcut feţe-feţe şi m-a privit mânios. Anca a observat şi nu l-a iertat.
  • Degeaba te uiţi la EA mânios, uită-te aşa la MINE, dacă te-am deranjat. Cu mine vorbeşti despre mine, nu cu Irina. Tu ai idee câtă linişte îi trebuie unei femei gravide? Ştii că certurile voastre pot afecta iremediabil copilul? Ce urmăreşti? Aveţi atâţia ani de căsnicie în spate şi trebuie să vin eu să-ţi spun lucruri elementare?
    Strâns cu uşa, bărbatul meu a tăcut şi de atunci nu a mai ţipat la mine, nu mi-a mai adresat niciun epitet jignitor, nu m-a mai bruscat iar Anca şi-a căpătat dreptul de a fi la noi în casă la orice oră. O chemam să mănânce cu mine când găteam ceva bun, dacă aveam o problemă o sunam şi o întrebam, weekendurile le petreceam împreună cu familia ei când Adrian era în cursă, sau în patru când el era liber. Am făcut vacanţe împreună, am luat-o cu noi când am mers un weekend la căsuţa de la munte pentru că avea nevoie să se relaxeze departe de familie, copiii, socri, departe de trepidaţia oraşului. Adevărul e că eu nici nu ştiu cum rezista. Eu eram mai leneşă de felul meu, mai delăsătoare. Oboseam şi mă plictiseam repede, zgomotul şi insistenţele copiilor mă oboseau. Ea făcea totul cu zâmbetul pe buze.
    Înainte să nasc, Adrian a venit cu propunerea de a-i pune naşi de botez pe Anca şi pe soţul ei. Mă gândisem şi eu serios la asta, mi se părea că e cea mai potrivită pentru rolul de naşă. Ne-a fost puţin teamă că nu o să accepte, mai ales că familia lor se mărise cu o bunică pe care o aduseseră de la ţară şi soţul ei rămâsese pe moment fără serviciu. Anca nici măcar n-a clipit când a zis da, de parcă ar fi aşteptat să fie rugată, iar eu am fost fericită. Pe fetiţa mea o cheamă Anca. I-am pus cu drag numele ăsta.
    Au urmat zile grele, în care, dacă n-aş fi avut sprijinul ei permanent, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Fetiţa plângea noapte de noapte, eu nu mă odihneam, nu ştiam să-i dau să sugă,  mi-era teamă să pun mâna pe ea când o vedeam atât de mică şi încordată, cu pumnii strânşi şi picioarele adunate la burtă. Adrian era irascibil şi nopţile pierdute îl făceau ineficient la serviciu. O dată a adormit cu manşa în mână şi dacă nu era pilotul înţelegător ar fi rămas fără serviciu. Ca să-l menajez a trebuit să mă sacrific eu, dar lipsa de somn mă făcea neatentă. Eram speriată de moarte.
    Anca venea în fiecare zi şi rămânea cu fetiţa o oră, timp în care puteam să închid ochii să mă odihnesc cât de cât, iar fata mea se liniştea ca prin farmec de câte ori simţea braţele Ancăi şi urla când o luam eu. O perioadă am avut probleme cu alăptatul şi sânii, şi aşa exagerat de mari, stăteau să pocnească precum două baloane cu heliu suprasaturate. Într-o zi, când mai aveam puţin şi începeam să plâng de neputinţă, nervi şi durere, Anca s-a aplecat uşor peste mine, mi-a prins sânul în palme şi l-a masat apăsând uşor cu degetele către sfârcul iritat pe care copila îl mozolea degeaba. Câteva picături de lapte s-au prelins în guriţa ei şi plânsul a încetat. A fost prima dată când a supt cu poftă şi a dormit după masă. M-a bucurat liniştea copilei, dar m-a tulburat atingerea Ancăi, fiorii pe care i-am simţit când degetele ei lungi s-au plimbat pe sânul meu, răsuflarea pe care o simţeam aproape, pe obraz, parfumul ei fin strecurându-se prin mirosul acru de lapte şi copil mic ce nu mă mai părăsea. Am simţit o zbatere scurtă în stomac şi sângele mi-a luat-o razna. Sărutul a venit firesc. N-am mai experimentat senzaţiile care m-au străbătut prin tot corpul atunci. M-am speriat şi m-am tras ca muşcată de şarpe, cu obrajii arşi de ruşine iar Anca s-a ridicat şi-a râs nervos iar râsul ei a răsunat spart în liniştea încăperii.
  • Vezi, aşa se alăptează corect!, mi-a zis şi şi-a aprins o ţigară.
    Săptămâni întregi am visat cum se plimbau degetele ei cu unghiile îngrijite şi frumos lăcuite pe sânii mei şi cum îi sărut cu pasiune buzele umede şi catifelate. Tresăream şi mă trezeam transpirată de zece ori pe noapte. Nu s-a mai întâmplat minunea deşi mi-aş fi dorit să repet experienţa. Era un amestec de curiozitate şi dorinţă care-mi sfâşia măruntaiele şi pe care mi-era ruşine să o scot la suprafaţă. Evitam cu grijă privirea şi atingerea Ancăi, de câte ori rămâneam singure şi, în acelaşi timp, îl respingeam pe Adrian, atingerea lui îmi părea lipicioasă şi murdară, ca a unui păianjen uriaş. Eu însămi mă simţeam murdară, grasă, nedemnă pentru viaţa între oameni. Ajunsesem să-mi doresc să fug din viaţa mea. Adrian a părut iritat de atitudinea mea la început, apoi a concluzionat că am depresie postnatală şi trebuie să mă tratez. După două luni de psihoterapie am început să-mi revin şi să mă resemnez cu viaţa mea de femeie măritată, cu bărbat şi copil. Cu bune, cu rele, au trecut 8 luni de la naştere şi ne-am botezat fetiţa.
    După botez Anca a devenit nervoasă şi întunecată, se simţea că ceva o apăsa. Vizitele zilnice au continuat, dar ceva nu mai era ca înainte şi nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat, unde am greşit –dacă am greşit. Mi-a spus că nu se mai înţelegea cu bunica. Baba ajunsese o adevărată catastrofă abătută peste casa lor. Într-o zi, când Anda era acasă doar cu bătrâna, aceasta a făcut un infarct. Anca a chemat salvarea, au dus-o la spitat şi după câteva zile starea bătrânei a părut că se stabilizează. Pe perioada spitalizării n-am apucat s-o mai văd pe Anca şi lipsa ei mă sufoca. Cumva, devenisem dependentă de prezenţa ei. Acum o săptămână am mers s-o vizitez pe bunică. N-aş putea să-mi explic pornirea, pur şi simplu am simţit că trebuie să merg să o văd şi să vorbesc cu ea, ca să-mi pot recupera prietena. Bătrâna părea că mă aşteaptă. Femeile din salon mi-au spus că în ziua aceea se simţise mult mai bine ca înainte, semn că-şi revenea. M-am aşezat pe un scaun lângă pat, ea m-a luat de mână şi a început să-mi povestească fără să o rog.
  • Maică, eu ştiu că ce-o să-ţi spun acum o să te necăjească, dar trebuie să mă ierţi, eu nu pot pleca pe ultimul drum cu o asemenea povară pe suflet. Tu ştii că mie prietena ta nu-mi este la suflet, dar nu ştii de ce. Probabil că toţi mă judecă şi mă consideră o babă sclerozată şi nebună care vorbeşte în dodii. Nu-i deloc aşa. Oi fi eu bătrână, dar mintea o am întreagă. Anda se ţine cu bărbatul matale.
  • Taci, bunico, nu cobi!
  • Ba taci tu şi ascultă-mă şi lasă-mă să-ţi spun tot înainte, apoi faci ce vrei tu, că eu mi-am spălat conştiinţa. Eu am văzut de la început că ceva nu-i în regulă cu bărbatul matale şi nepoata asta a mea. Prea era el toată ziua în casa noastră când nu erai nici mata nici nepotu-meu acasă! Îşi făcea drum din orice motiv. La început n-am spus nimic nimănui, dar am început să-i urmăresc. Nu mi-a trebuit mult să-i prind. Ei credeau că dacă sunt bătrână şi pe jumătate surdă, nu-mi dau seama ce se întâmplă. Dar eu n-am fost niciodată proastă, mamă.  Am pândit o dată când nu eram decât noi trei acasă. M-am prefăcut bolnavă şi m-am pus în pat. Ea mi-a făcut un ceai şi-a dispărut. M-am ridicat şi-am dat să intru în casă, dar încuiaseră uşa de la intrare. Atunci m-am strecurat uşurel prin spate, pe la bucătărie. Avusesem grijă să ascund cheia să nu poată încuia uşa. Atunci i-am găsit, copila mea. Am ieşit repede, dar m-am împiedicat de prag şi-am căzut. Ei m-au auzit, s-au speriat, Anda m-a îmbrâncit şi m-am mai lovit o dată, uite aici, la cap, apoi m-a ameninţat că dacă spun cuiva o să-mi taie limba, dar să ştii că nu-mi mai pasă. Eu sunt deja cu un picior în groapă, simt moartea cum îmi dă târcoale, nu-mi mai pasă. Matale ai venit singură? Cum cine ai lăsat copila? Unde e bărbatul matale, ştii?
    Acesta a fost sfârşitul. De fapt, începutul sfârşitului. Am plecat de la spital ameţită, am urcat în maşină şi am condus ca nebuna până la Anca acasă. În poartă m-a întâmpinat, cu o strălucire veselă, maşina argintie a soţului meu. Stătea parcată regulamentar lângă maşina roşie a Ancăi. Poarta era încuiată. Am strigat, am făcut scandal, s-au adunat vecinii, dar din casa ei nici măcar un colţ de perdea nu s-a ridicat. M-am întors acasă, i-am dat liber mamei, mi-am luat fetiţa şi am ieşit, simţeam că mă apasă pereţii. Când m-am întors Adrian îşi făcuse bagajul. A plecat fără să-mi spună un cuvânt. L-am urmărit de pe geam şi-am descoperit-o pe ea. Îl aştepta în maşină, pe scaunul din dreapta. Fuma.
    Bătrâna a murit peste noapte, singură în salonul de spital, iar eu mi-am dat seama cu uimire că mi-e mai dor de parfumul Ancăi decât de prezenţa fostului meu soţ.
de

Al nimănui


–   Îl dăm la casa de copii, tată, înţelege. Nu-i puteţi creşte pe amândoi, sunteţi bătrâni. Iar el e băiat! Crezi că atunci când va creşte va mai asculta de un bătrân? O să ajungă un golan. Acolo de bine de rău are şcoala asigurată, masă, un pat cald şi poate să înveţe o meserie, să aibă o pâine în mână mâine-poimâine.

Bătrânul priveşte în pământ şi-i freacă cu mâinile barba ţepoasă, dezordonată. Într-un târziu răspunde greu, ca din fundul pământului.

–   Mă taicule, e copilul nostru, mă…. creşte şi el pe lângă noi.

Fiică-sa Mărioara, orăşanca familiei, se încruntă şi răspunde răstit.

–   Lasă, tată, că tot al nostru rămâne! În vacanţe o să vină acasă, nu o să-l lăsăm acolo. Ştii ceva? Eu nu pot să-mi las familia să vin să am grijă de el aici, cu voi.  Eu decid, eu şi băiatul ăsta fără niciun rost pe lume şi ştiu ce avem de făcut, m-am interesat.

Bătrânul ridică ochii către fratele nurorii şi-l întreabă,

–  Tu ce zici, Victore, tată? Să-l dăm?

Tânărul nu îndrăzneşte să-l privească în ochi. Frământă o şapcă soioasă în mâini şi-şi priveşte cu atenţie mişcările.

–   De, tată Mărine, nici eu nu ştiu cum e mai bine! Dacă Mărioara zice că a vorbit şi a fost acolo, e mai bine pentru el să înveţe o meserie, dacă-s condiţii bune. Ea e soră cu nenea, trăieşte la oraş de atâta timp, ştie mai bine. Noi, vezi bine…. suntem destul de strâmtoraţi acum, răspunde încet, cu grijă.

–    Dar e al nostru, măi tată, e şi el al nostru, nu se lasă bătrânul.

Într-un colţ bunica plânge tăcut cu basmaua la gură. Pe ea nu o întreabă nimeni nimic, ca şi cum nu ar exista. Speriaţi, copiii se lipesc de ea şi-o  ţin strâns cu mânuţele de poale.

–     Hai să-l întrebăm şi pe el, să vedem ce zice. Ia vino aici, Nonule, tată! Ia zi tu bunului, vrei să te duci la şcoală la oraş?

–    De, tataie, eu ştiu, nu prea aş vrea.

Mărioara, furioasă, sare cu gura.

–    De ce să nu vrei, mă! Acolo e bine, ai mulţi băieţi cu care să te joci, nu o să mai fie tot timpul tataie-tău după tine, nu te pune nimeni să munceşti pe bătătură, o să poţi face ce vrei toată ziua! Vii acasă în vacanţe!

Copilul tace. Mărioara profită de tăcerea lui şi hotărăşte scurt, în numele tuturor.

–    Gata tată, ce mai atâta vorbă, am hotărât! Eu mă duc să-l înscriu. Îi pregăteşti bagajul şi-l aduce Victor la mine luni. Mai departe am eu grijă, e răspunderea mea.

Ridică apoi bărbia, se întoarce pe călcâie şi pleacă cu fruntea sus, înţepată, aşa cum venise. Tăcerea se aşterne pentru mult timp în urma ei. Bătrânii oftează şi-şi feresc privirea. Băiatul blond cu ochi albaştri priveşte naiv la fiecare. Nu bănuieşte că existenţa lui e cea care iscase furtună în familie, se gândeşte cum să scape mai repede  şi să se caţere în corcoduşul de peste drum unde descoperise ieri un cuib cu ouă. El îşi ştie treburile copilăriei, umblă cu buzunarele pline de pietricele, trage cu praştia după vrăbii şi schimbă nasturi cu băieţii de pe uliţă. Are genunchii juliţi şi mâinile murdare, nasul îi curge şi-l şterge din când în când cu mâneca aspră, fără să-i pese că mai mult îi întinde pe obraz decât să-i cureţe. Lângă el, surioara mică şi dolofană, cu inele negre de păr ce cad rebele peste ochii mari, căprui, priveşte serioasă la unchiul rămas cu capul plecat pe scaunul din faţa eu şi tace.

În dimineaţa plecării Victor deschide drugul portiţei şi intră în curte primenit şi proaspăt bărbierit. Din când în când trage de mânecile strâmte ale hainei celei noi şi-şi freacă vârful pantofilor de manşeta pantalonilor prea scurţi ce lasă la vedere ciorapii de bumbac alb. Bătrânii sunt întunecaţi şi obosiţi după o noapte de nesomn, traista cu hainele copilului e gata, alături stă o sacoşă cu merinde în care bătrâna indeasă tot ce găseşte mai bun prin casă. Bunicul tuşeşte din când în când să-şi omoare nodul ce-l gâtuie şi copilul, pe jumătate adormit, aşteaptă cuminte pe marginea patului. Victor apucă sacoşele cu o mână, copilul cu cealaltă şi ies împreună pe poartă.

–   Sărut mâna, tata Mărine, sărut mâna, mamă Tudoriţă. Rămâneţi cu bine. Zi-i, mă, şi tu sărut mâna lui tataie-tău, nu-ţi e ruşine să pleci aşa, fără nici un cuvânt?, îl smuceşte el de mână pe cel mic, mai mult ca să-şi ascundă tremurul glasului.

–   Sărut mâna, tataie, rosteşte copilul cu glas stins. Îi vine să plângă şi nici măcar nu ştie de ce. Îi pare rău de cuiburile păsărelelor care rămân văduve după plecarea lui.

Până la oraş băiatul doarme aşezat pe traista cu haine. Autobuzul e ticsit de oameni, paporniţe,  gâşte cu aripile răsucite, curci cu picioarele legate, legături de verdeaţă, răsaduri. Când au coborât în furnicarul de pe trotuar s-a agăţat cu amândouă mâinile de unchiu-său, de teamă. Mărioara îi aştepta, aşa cum le promisese. Opri sacoşa cu merinde şi lăsă copilului doar pe cea cu haine. Cu el de mână pătrunse pe poarta grea a orfelinatului. Poarta se închise cu zgomot în urma lor. Copilul tremură cuprins brusc de friguri ce-i făceau dinţii să-i clănţăne. În curtea pustie nu se văd decât beton şi garduri de sârmă. Din când în când câte o voce furioasă de adult sparge liniştea dimineţii şi  acoperă plânsul unui copil. Un bărbat în uniformă îi conduce  către secretariat fără să-i privească. Secretara completează actele cu datele lor, apoi îi pune pe amândoi tutorii să semneze. Unul din pedagogi ia copilul de mână şi le spune la revedere celor doi adulţi. Micuţul strânge încă mâna unchiului său. Nu-i vine să se desprindă.

– Ia-mă înapoi, nene,  promit să fiu cuminte! Promit să nu mai supăr pe nimeni, te rog, du-mă acasă la tataie!

Victor îşi desface  degetele din strânsoarea mică şi umedă şi pleacă grăbit fără să privească înapoi. Îi e teamă să nu se lase înduioşat de plânsul şi disperarea orfanului. Ce era să-i facă el, dacă moartea îi luase amândoi părinţii şi-i lăsase pe copii în bătaia vântului? Pentru orfani nu mai e niciunde acasă, orfanii sunt ai nimănui.