Băiatul luase darul băuturii şi nu mai ştia ce e realitate şi ce e închipuire. Avea o iapă albă care învăţase toate cârciumile din sat şi se oprea pe rând la fiecare, apoi, de una singură mergea cu capul în pământ şi-l aducea cuminte acasă, mort de beat pe fundul căruţii. Se oprea la poartă şi aştepta.  Copiii de pe uliţă îl vedeau şi se urcau în căruţă peste el să-i strige măscări şi să-l tragă de mustăţi. Se trezea, lua biciuşca în mână şi-ncepea să lovească în stânga şi-n dreapta în timp ce înjura gros de câte ori cureluşa de piele îl şficuia pe spate. Copiii se împrăştiau care-ncotro şi umpleau uliţa cu ţipetele şi râsul lor. Atunci se rostogolea în praful drumului, se aduna de pe jos şi deschidea poarta. Iapa intra şi parca în faţa casei. Acolo o uita Dumnezeu până venea muierea de la câmp, o dezlega şi-i scotea o căldare de apă. I se usca, săraca, şi sufletul în ea.

Fata îi semăna babei, albă la faţă, cu ochi mici, ştrengăreşti şi buze roşii. Nu luase şi blândeţea ei senină, era încăpăţânată, independentă şi băieţoasă, nu-i sufla nimeni în ciorbă. Nu avea nevoie de bărbaţi s-o descurce în treburi, avea nevoie de ei doar în pat, între aşternuturi răcoroase de bumbac, când carnea tare îi ardea şi corpul îşi cerea partea lui de păcat. Dimineaţa le punea hainele în braţe şi-i trimitea acasă, la neveste. Dădea bani cu camătă şi îi urmărea pe datornici până recupera şi ultima dobândă, nu ajuta pe nimeni dezinteresat, nici măcar pe frate-său. Sau mai ales pe el.

Băiatul avea copii, greutăţi, gospodărie mare, fata nu s-a înţeles nici cu bărbatul, nici cu socrii şi după ce într-un acces de nebunie i-a luat la bătaie pe toţi, a ieşit pe poartă şi dusă a fost. S-a mutat înapoi în casa părintească. Îi părea babei rău că o vedea fără niciun noroc pe lume.  O ajuta, mergea la CAP ca să-i adune zile, să aibă şi ea o pensie la bătrâneţe. “Că-i necăjită tare, maică.” Fie-sa o suporta, cât o suporta, mai ales din primăvară până-n toamnă, când era de lucru pe-afară. După ce se ridicau grădinile, varza se acrea în putină şi vinul se asprea în butoi, îi aduna lucrurile într-o boccea şi-o scotea pe poartă. „Să pleci fir-ai a dracu că din cauza ta nu am nici un Dumnezeu, să te duci unde oi vedea cu ochii, să nu mai aud de tine.” Pleca baba, ce să facă?

Se oprea la poarta băiatului, răsufla adânc şi bătea. Îi deschidea nora. „Iar te-a dat nebuna afară din casă, mamă? Te-ai dus s-o ajuţi, fi-r-ar ea a dracului să fie azi şi mâine! Acum baţi iar la poarta mea, de parcă la mine fug câinii cu covrigi în coadă. Te primesc să ştii, dar de data asta dacă mai pleci, să nu mai vii înapoi, că nu-ţi mai deschid.”  Plângea baba şi se ruga de moarte cu o jumate de gură, s-audă nora, că ea nu îşi dorea cu adevărat să moară, iubea viaţa. Toată iarna tânjea pe vatră şi ofta cu ochii uzi. Se usca de dorul fie-sii.  Când începeau să curgă streşinile nu-şi mai găsea astâmpăr. Ieşea pe-afară, pierdea timpul pe la animale, intra înapoi, ieşea iar şi privea pe uliţă în sus. Aştepta ceva şi n-ar fi spus în ruptul capului ce. În câte o duminică mai însorită fie-sa, primenită prună, bătea în poartă. “Hai, fa, mumă, tu nu mai ai de gând să vii acasă? Cât mai stai la ăştia?” Atât aştepta baba. Îşi lega repede bocceaua şi dusă era. În toamnă bătea iar, spăşită, în poartă.

A ţinut-o pe drumuri câţiva ani. De la un timp se tot împiedica şi fie-sa îşi pierdea răbdarea mai repede, azvârlea mai des cu ea pe scări. Baba se ridica şi urca treptele pe brânci. Învăţase să blesteme. Într-un octombrie ploios a picat la pat. S-a stins cuminte, în două săptămâni cu spaima că dacă nu o să moară atunci, nu va mai apuca să moară în casa ei. S-a mutat în cimitirul de peste drum, să fie pe-aproape de ar fi avut fata nevoie de ea.