O să-mi adun cuvintele într-o zi
şi-o să le îmbrac frumos
în hârtie de mătase.
Le voi aşeza unul lângă altul
pe fundul valizei prăfuite.
O să-mi împachetez poveştile toate
şi-o să le pun cuminţi deasupra,
o să-mi adun durerile într-un sac
pe care-l voi lega la gură
cu o fundă albastră.
Îmi voi spăla rănile şi
le voi ascunde bine, să nu mai risc
să opresc din drum trecători ademeniţi
de miros dulce-acrişor de sânge proaspăt.
Voi încălţa pantofii noi cu toc
păstraţi special pentru această zi,
îmi voi ascunde ochii după lentile fumurii
şi voi închide uşa după mine.
Stai liniştit,
nu o să-mi observi absenţa,
voi lăsa tăcerile la locul lor.
Doar cheia o voi uita
pe dinăuntru.
Zi: iulie 12, 2016
Ce-ar fi
Îmi spui că dorul e ceva relativ,
ce nu se simte oricum.
Eu văd că te ingrijorezi dacă lipsesc
şi-ţi pasă dincolo de cuvinte,
de atingeri,
de tot ce uneşte în mod normal
doi oameni.
Şi ştiu că,
de-ar fi să dispar,
ţi-aş lipsi aşa cum lipseşte
oxigenul în peştera pe care
o astupă stânca desprinsă din munte,
că m-ai dori şi-ai regreta
tot ce n-a fost
şi-ar fi putut să fie.
Ai trăi cu bune, cu rele,
te-ai bucura uneori,
te-ai întrista alteori,
ba poate că m-ai şi uita un timp
când alte mâini te vor îmbrăţişa
şi altă răsuflare se va amesteca
vremelnic cu a ta.
Doar din când in când,
când ai rămâne singur cu sufletul tău
şi tăcerile tale vor fi grele
de-atâtea cuvinte nespuse
te va durea absenţa mea
şi te vei intreba până în ceasul de apoi:
ce-ar fi fost de-am fi fost doi?
Amăgiri 