Adina se ridică repede din patul fierbinte, pe jumătate adormită şi închide fereastra. „’Tu-i, iar am adormit la ziuă şi l-am uitat deschis. Doamne, e abia şase dimineaţa, ăştia doar la ora asta ştiu să ridice gunoiul? Mergeţi mă şi-mpuşcaţi-vă!”  Se aşează din nou în pat, dar aerul irespirabil şi cearşaful fierbinte o fac să transpire instantaneu. Se întoarce pe cealaltă parte, se trage pe marginea patului, până la urmă se ridică şi merge la bucătărie. Afară se luminează de ziuă şi liniştea dimineţii e spartă de fluieratul gunoierilor şi de zgomotul tomberoanelor trântite pe troliu pentru golire, apoi târâte până aproape de bloc. De acum, până pe la 10 nu mai poate deschide geamurile. În urma gunoierilor rămân pete mari de zeamă de gunoi fermentat care împrăştie până la etajul şase un miros pestilenţial, de parcă tot oraşul ar fi aşezat în mijlocul unei uriaşe gropi de gunoi. În drum spre bucărătie apucă telecomanda aerului condiţionat de pe masă şi dă drumul aparatului care începe să uruie monoton. Măcar o să se facă răcoare.

În chiuvetă stau amestecate, într-un echilibru precar, farfuriile din care au mâncat aseară, pahare, ceşti, ibricul de cafea. Uf, trebuie să le spele dacă vrea să pună de cafea. Ochii o ustură de oboseală şi transpiraţie. Se întoarce, intră în baie şi face un duş rapid cu apă rece. Înviorată, intră înapoi în bucătărie înfăşurată doar în prosopul albastru, scurt şi se apucă de spălat vasele. Gândul îi zboară aiurea în timp ce trece cu buretele plin de spumă peste porţelanul farfuriilor. Azinoapte l-a visat pe Emil. E uimitor că a trecut atâta timp de când l-a scos definitiv din viaţa ei. Au trecut ani şi tocmai acum i-a revenit în vis mai viu şi mai aproape ca totdeauna. A trecut întâi un an în care nu a apus soarele peste ochii unei zile fără să se gândească la el şi fără să se întrebe de ce a fugit, ce l-a făcut să plece fără niciun cuvânt, când era clar că o iubeşte. Se vede a o mia oară în biroul mare, umbros, cu miros de tutun şi parfum bun care o înnebunea şi-o făcea să respire adânc, să soarbă aerul când intra acolo. Se vede cu umerii frânţi cum aşteaptă o explicaţie, senzaţia de greaţă ce-i stătea ca o umbră în dosul pleoapelor, o vede pe secretara bătrână şi grasă, cu ochii apoşi cum intră şi-l priveşte întrebător fără să spună nimic, îl aude pe el cum o roagă să plece, că urmează şedinţă, îşi simte paşii cum o duc înapoi, pe scări, afară în soarele arzător, afară pe poartă, în strada pustie, îşi numără paşii pe străzi, printre case necunoscute care o privesc cu ochi curioşi de muşcate de pe pervazurile încărcate de culoare, îşi odihneşte sufletul pe-o bancă, la umbra castanului cu coroană rotată, ascunsă de ochii lumii printre crengi, intră pe uşa casei care se închide sec în urma ei şi la care el n-a mai bătut niciodată. A ştiut cumva de atunci, din dimineaţa aceea că totul s-a terminat. Au urmat luni întregi de rău, de durere, de abandonare. Dacă n-ar fi fost Anca ar fi clacat după ce-a pierdut copilul. Copilul lui. Limpezeşte bine farfuriile şi le aşează în coşul de vase, clăteşte paharele până simte sticla cum scârţâie sub degete, le pune cu gura în jos pe un şervet de bumbac întins pe masă, pune şi ceştile de cafea lângă ele, umple ibricul şi-l aşează pe aragaz, dă focul mic şi se întoarce, tiptil, în dormitor. Îşi aruncă prosopul umed pe spătarul unui scaun şi-şi trage peste cap rochia de pânză albă, topită, prinsă peste sâni cu un elastic. E largă şi scurtă, numai bună pentru canicula asta care nu se mai termină.

În dormitorul mic, Anca doarme. De cinci zile nu a mai schimbat nici cu ea o vorbă. S-a întunecat şi-a tăcut încăpăţânată după prima probă de examen. Ieri a fost ultima, deseară se afişează rezultatele. Abia aşteaptă să le vadă, să scape de toată tensiunea asta. În bucătărie apa bolboroseşte în ibric. Trage ibricul deoparte şi adaugă trei linguriţe cu vârf de cafea parfumată. Cafeaua se umflă, ridică caimacul aproape să se reverse şi umple bucătăria cu aroma ei amară. Soneria de la intrare sparge liniştea casei. Tresare şi priveşte instinctiv ceasul din perete. Abia e ora 7 şi 10 minute. Cine o fi la ora asta matinală? Se dă în spatele uşii, se ridică încet pe vârfuri şi priveşte pe vizor. Se trage înapoi şi se lipeşte cu spatele de perete, de parcă ar fi văzut o fantomă. Dincolo de uşă se aud voci şi o bătaie uşoară în uşă. Genunchii îi tremură. „Imediat”, răspunde gutural şi nu-şi recunoaşte vocea. Închide ochii câteva secunde, îşi face curaj şi deblochează yala. Dincolo de uşă, Emil zâmbeşte pe jumătate şi-o priveşte aţâţat de jos în sus iar ea îi simte privirea lipită de pulpele subţiri, de coapse, prin rochia transparentă, de sânii goi cu sfârcuri roz înfiorate obraznic sub materialul transparent. În spatele lui, şoferului îi sclipesc ochii. Ea îl observă, în sfârşit şi-şi împreună mâinile peste sâni, ca într-un gest de apărare.

-Bună dimineaţa, salută Emil cu vocea caldă. Nicule, eşti liber. Ne vedem mai târziu, te sun eu, îl expediază pe şofer după ce-l uşurează de geanta de voiaj. Nicu, dezamăgit, se întoarce pe călcâie şi pleacă. Emil intră, dă drumul genţii de voiaj şi-o cuprinde în braţe pe Adina care nu îndrăzneşte nici să respire, închide uşa cu piciorul, o ridică în braţe ca pe un fulg şi-o sărută prelung pe gură. Ea se agaţă cu amândouă mâinile de gâtul lui şi i se abandonează în braţele, cu ochii închişi. Uşa dormitorului se deschide şi se aude vocea somnoroasă a Ancăi.

-Adina, cine-a venit la ora asta?

Va urma.