Zi: iulie 11, 2016

de

Dor de mine


“Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o dată. Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.” Marin Sorescu
Mi-e dor de mine, uneori. De fata cu ochi mari ce oglindeau şi cerul şi marea şi pământul. Ochii mei au obosit între timp, de lacrimi, de viaţă, de câte au văzut.
Mi-e dor de tot ce-am vrut să fac şi n-am făcut, de tot ce-aş fi putut deveni şi n-am devenit. Am parcurs drum lung până la cea de acum. Şi nu mă regăsesc.
Mi-e dor să râd cu poftă. Am uitat râsul undeva, la o răscruce. Mi s-a părut că atârnă prea greu pe umerii din ce în ce mai slăbiţi. În ultimul timp abia mai zâmbesc strâmb.
Mi-e dor să zbor. Nu am mai zburat demult tare, de când omul în mâinile căruia mi-am pus viaţa mi-a frânt aripile amândouă. S-au vindecat greu, dar a rămas teama de înălţimi.
Mi-e dor să simt nisipul fierbinte sub tălpi în amiezi fierbinţi de vară, ca atunci când eram copil şi ieşeam desculţă în uliţa pustie, doar ca să-mi strecor degetele în grăunţele aurii de nisip mişcător.
Mi-e dor să-mi moi tălpile în apa limpede şi caldă de la ţărm de mare. Să o privesc până la contopire şi să o las să mă poarte în lumea ei, acolo unde nu orice muritor ajunge. Mi-e dor de şoapta ei în prag de seară şi râsul cu soare în zori de dimineaţă.
Mi-e dor de fata simplă pe care am lăsat-o în urmă. Am dezbrăcat haina ei într-o zi caniculară, credeam că astfel voi fi mai uşoară şi voi înainta mai repede pe drumul ales. M-am rătăcit şi nu găsesc drumul înapoi. Mi-e teamă că a murit de tristeţe, aşteptându-mă cu ochii în zare şi buzele fripte de sete.
Mi-e dor de mine. Nu aţi văzut pe undeva o fată simplă, timidă, subţire ca un fir de trestie nouă, cu zâmbet luminos şi marea în ochi? Aş da orice s-o regăsesc. Mi-aş cumpăra o radieră şi aş şterge cu ea tot drumul parcus până aici. Promit să nu o mai las în urmă. O voi purta cu mine tot restul drumului. Doar să-mi arătaţi în ce direcţie s-o iau. Că eu am rătăcit drumul.
de

Luni


Retrăiesc de câteva zile senzaţia pe care am avut-o mult timp după ce mi-am făcut blog. La început eram atât de singură pe aici că mi s-a părut că vorbesc doar cu mine. Primele postări de pe vechiul blog stau şi acum mărturie. Mi-l luam confident şi-i spuneam tot ce mă apăsa. Nu ştiam să găsesc bloguri cu care să-l împrietenesc, wordpress-ul mă ducea doar pe cărări pline de tot felul de oameni religioşi de altă naţie.

Apoi, habar n-am cum, căile s-au deschis şi-au apărut oameni ca mine, care scriau mişto de tot şi aveau bloguri frumoase, puse la punct. M-am abonat şi m-au făcut să mă simt mică de tot. Când s-au abonat şi ei la mine mi s-a părut că lumea mea s-a luminat. Când a apărut primul like mi s-a părut că trăiesc un vis. Cum, se putea să placă cuiva ce scriam eu acolo? De ce, că era doar durere. Da, câţiva ani blogul acela a fost doar durere, acesta este unul din motivele pentru care am vrut să-l las în urmă. Când o postare (habar n-am care) a atins 10 like-uri am crezut că-s la apogeul aprecierii, stima de mine a crescut la cote maxime. Habar n-aveam eu cu ce se mănâncă like-urile alea şi ce să fac să le atrag, eram fericită că îmi găsisem o mână de prieteni care rezonau la ceea ce le spuneam eu. N-am căutat niciodată trafic, nici poziţii în statistici, nici premii sau mai ştiu eu ce recunoaştere în lumea asta a bloggerilor.  Nici n-am ştiut ce să fac nici n-am ţinut neapărat să ajung în top.

Când a apărut primul comentariu eram deja în al nouă-lea cer, iar când Bursucel s-a oferit să mă înveţe cum să postez un videoclip eram deja leşinată de drag. Hmmmm… Bursucel. Trebuie să mă opresc puţin aici, că ea a devenit în timp şi reală, palpabilă şi nu pentru c-aş fi eu cine ştie ce deschisă, ci pentru că ea e un munte de frumuseţe interioară şi exterioară şi s-a ţinut de capul meu până am băut prima cafea împreună. E singura pe care am reuşit s-o cunosc şi în realitate. Poate pentru că eu sunt o fire introvertită, timidă, care rar iese din coconul ei sigur. Nici nu ştiu de ce n-o fac mai des, că de fiecare dată am cunoscut oameni minunaţi când am ieşit. Mi-a rămas cea mai dragă prietenă şi-mi lipseşte enorm de când s-a mutat peste ocean.

Pe vechiul blog ajunsesem să am vreo 600 de abonaţi şi nici nu ştiu cum de am ajuns să-i atrag. Când am făcut noul blog v-am adus pe unii din voi cu mine. Nu am reuşit să import toată lista, nu mă pricep la chestii din astea şi nici nu mi-am bătut capul, nu pentru că-s total atehnică, ci pentru că timpul îmi este din ce în ce mai limitat. Acum am atins 55 de abonaţi, unii din voi chiar mă citiţi şi sunteţi cu toţii oameni atât de mişto care scriu aşa bine, că nici nu mai ştiu ce-a dat peste mine.

Acum, că am ajuns aici şi-mi dau seama că spun lucruri fără cap şi coadă, vreau de fapt să vă mulţumesc pentru prezenţa voastră, pentru că vă rupeţi din timp să citiţi ceea ce scriu, uneori să şi comentaţi, pentru că existaţi. Nu ştiu ce-am făcut să vă merit, dar ceva trebuie să fac şi eu bine din moment ce-aţi venit şi-aţi rămas în casa mea. Vă îmbrăţişez cu drag, aşa,  virtual deocamdată. Să mă iertaţi dacă nu tot timpul sunt pe fază cu răspunsurile şi cu articolele voastre, tot timpul, nemernicul e de vină. Ba nu, mint, el săracul e cât e, statul şi ministerul de finanţe sunt de vină că mi-l mănâncă cu tot felul de aberaţii pe care le visează nişte nenorociţi noaptea şi ni le pun nouă, contabililor, în cârcă, ziua.

Hai că vă las, v-am ţinut oricum prea mult. Să aveţi o săptămână mişto de tot! De aici, din colţişorul meu, un om mic vă are pe toţi în inima lui mare.