Drumul se-ntinde
alb sub lună, curge
cu pietrele pe sub picioare,
calc pe el cu tălpile
goale în amonte,
ca somonii cînd le vine
vremea de împerechere
și se duc bezmetici în ghearele
urșilor lihniți de
atîta frig și sete de sînge.
Mai am puțin,
doar o punte îngustă de lemn
peste un hău infinit
sub ceață și-o moară veche
ce macină amintiri de demult
cu haiduci bărboși cu cămăși de in
înălbit
descheiate la gît
și plete negre în vînt
pe cai murgi cu glezne subțiri
ce zboară năluci
prin pădurea de pini.
Mai am atît de puțin pînă la tine,
întinde mîna
să simți clocotul
sîngelui sub sînul stîng,
întinde mîna
și prinde-mă de mijloc,
ajută-mă
să nu rătăcesc tocmai acum
prin apa sîngerie a
drumului argintat de lună
pînă la tine.
drum
E timpul
E timpul, omule,
e ora potrivită, hai,
încarcă-ţi bagaju-n spinare
şi fă primul pas.
Drumul e lung, nu lua prea multe amintiri,
îţi va fi greu şi va trebui să le abandonezi
la răscruci de drumuri
iar amintirile abandonate
sapă cratere în suflete.
Să nu uiţi să-ţi adapi inima,
oricine ştie că inimile neadăpate
sunt sălbatice, nu se lasă călărite,
ori tălpile tale sunt grele,
nu vor face prea mulţi paşi
fără o inimă îmblânzită.
E timpul, omule, e ora potrivită,
adapă-ţi inima şi fă primul pas.
Dor de mine
“Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o dată. Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.” Marin Sorescu
Mi-e dor de mine, uneori. De fata cu ochi mari ce oglindeau şi cerul şi marea şi pământul. Ochii mei au obosit între timp, de lacrimi, de viaţă, de câte au văzut.
Mi-e dor de tot ce-am vrut să fac şi n-am făcut, de tot ce-aş fi putut deveni şi n-am devenit. Am parcurs drum lung până la cea de acum. Şi nu mă regăsesc.
Mi-e dor să râd cu poftă. Am uitat râsul undeva, la o răscruce. Mi s-a părut că atârnă prea greu pe umerii din ce în ce mai slăbiţi. În ultimul timp abia mai zâmbesc strâmb.
Mi-e dor să zbor. Nu am mai zburat demult tare, de când omul în mâinile căruia mi-am pus viaţa mi-a frânt aripile amândouă. S-au vindecat greu, dar a rămas teama de înălţimi.
Mi-e dor să simt nisipul fierbinte sub tălpi în amiezi fierbinţi de vară, ca atunci când eram copil şi ieşeam desculţă în uliţa pustie, doar ca să-mi strecor degetele în grăunţele aurii de nisip mişcător.
Mi-e dor să-mi moi tălpile în apa limpede şi caldă de la ţărm de mare. Să o privesc până la contopire şi să o las să mă poarte în lumea ei, acolo unde nu orice muritor ajunge. Mi-e dor de şoapta ei în prag de seară şi râsul cu soare în zori de dimineaţă.
Mi-e dor de fata simplă pe care am lăsat-o în urmă. Am dezbrăcat haina ei într-o zi caniculară, credeam că astfel voi fi mai uşoară şi voi înainta mai repede pe drumul ales. M-am rătăcit şi nu găsesc drumul înapoi. Mi-e teamă că a murit de tristeţe, aşteptându-mă cu ochii în zare şi buzele fripte de sete.
Mi-e dor de mine. Nu aţi văzut pe undeva o fată simplă, timidă, subţire ca un fir de trestie nouă, cu zâmbet luminos şi marea în ochi? Aş da orice s-o regăsesc. Mi-aş cumpăra o radieră şi aş şterge cu ea tot drumul parcus până aici. Promit să nu o mai las în urmă. O voi purta cu mine tot restul drumului. Doar să-mi arătaţi în ce direcţie s-o iau. Că eu am rătăcit drumul.
Cu sufletul meu
M-am trezit într-o zi de luni. A fost o trezire bruscă, crudă, cu lumină puternică ce-mi rănea ochii.
Am privit în jur de parcă aş fi fost pe altă planetă. În jurul meu, oamenii îşi vedeau de treburile lor cotidiene. Natura îşi vedea de treburile ei milenare, soarele strălucea, copacii înfrunzeau, melcii îşi puneau căsuţele la adăpost pe scoarţa lor zgrunţuroasă, salcâmii înfloreau, albinele bâzâiau încărcate de polen, fluturi albi se alergau îndrăgostiţi prin iarbă, Dunărea strălucea, tulbure, în soarele dimineţii.
Puteam spune că era dimineaţa perfectă într-o lume pe care, până atunci, doar o visasem, fără s-o cunosc cu adevărat. Mai răzbătuseră până la mine câteva secvenţe, când şi când, flash-uri prinse cu colţul ochiului şi întipărite pe retină.
Dimineaţa aia era, totuşi, nou-nouţă, scoasă din cutie, abia desigilată. Strălucea de proaspătă. Doar eu eram veche şi străină în ea şi-o priveam cu neîncredere şi uimire, de parcă nu mai prinsesem dimineţi însorite în viaţa mea. Mi-era caldă peste oboseala veche.
Am păşit cu grijă pe străzi, m-am aşezat pe o bancă de lemn în parcul pe care paşii mei îl străbătuseră grăbiţi ani la rând, am privit copiii jucându-se urmăriţi de privirile vigilente ale bunicilor, am ascultat zumzetul oraşului, mi-am vărsat sacul cu lacrimi -l-am scuturat bine, până s-a desprins şi ultima-, am ascultat ultimele bârfe, necazuri, poveşti spuse cu voce scăzută, confidenţe, am cutreierat magazine, m-am prăbuşit pe un fotoliu de nuiele, sub o umbrelă, pe o terasă întinsă pe stradă, am băut o gură de apă şi-am respirat adânc.
Eram eu, cea veche, invizibilă, într-o lume cunoscută şi totuşi prea nouă.
Atunci am realizat că, indiferent ce-aş vrea să fac, pot face, fără să mă intereseze ce spun ceilalţi, ce gândesc, cum interpretează gesturile mele, pentru că viaţa mea e doar a mea. Abia atunci am simţit că-s liberă să simt şi să acţionez cum îmi dictează conştiinţa şi, paradoxal, m-am prăbuşit. Trebuia să reînvăţ să merg, uitasem paşii, tot sprijinindu-mi acţiunile de părerile altora.
Azi sunt altcineva. Poate că greşesc de multe ori, poate-s prea deschisă şi prea independentă, poate par exagerată unor ochi neavizaţi. Eu doar încerc să iau din viaţă bucurii mărunte şi să dau mai departe din ele.
Nu mai las pe nimeni să-mi influenţeze destinul. Am ridicat un gard despărţitor care opreşte la o oarecare distanţă pe oricine-ar încerca să pătrundă mai adânc în viaţa mea. Deocamdată trec printre oameni ca un fluture negru ce atinge cu aripa câte un umăr, în treacăt şi zboară mai departe.
Oamenii încă mă mai judecă, încă mai încearcă să-mi măsoare bătăile inimii, să-mi ghicească gândurile, să-mi catalogheze gesturile. Oamenii, cu existenţele lor mărunte şi limitate, nu ştiu că un fluture trăieşte în 24 de ore cât ei într-o viaţă şi moare fericit pentru că şi-a împlinit menirea.
Au trecut doi ani. Şi nu-mi pare rău.
Dimineaţa pe răcoare
- Mamaie, merg şi eu cu matale la târg mâine.
- Ba, muică! Cum să mergi că e departe, mânca-o-ar mama, că mă omoară mă-ta.
- Hai, mamaie, că nu zice nimic. Cum să se supere pe matale? Şi nici nu o să ştie, eu nu-i spun.
- Păi cum să nu ştie când mergem la târg la voi? Nu ne vede şi pe noi lumea, nu te cunosc oamenii? Se duce mamaie singură şi-ţi aduce alviţă. Stai cuminte cu tataie-tău.
- Nu, nu şi nu. Merg şi eu, altfel nu mă mai culc cu matale. Și nici nu mai vorbesc cu matale, să știi.
Obosită, bătrâna-şi trece palmele peste faţa mică şi moale, îşi trage basmaua pe ochi şi se întoarce către bunicul ce mustăceşte în colţul lui. Omul se opreşte din cioplit şi-şi priveşte nepoata cu ochii strălucitori. Zâmbeşte pe sub mustaţă. E mândru de ea. - Mai zi şi tu, Lisandre, n-o vezi că mi se urcă-n cap?
- Ce să-i zic? Ia-o şi pe ea, dacă vrea fata. Lasă că e mânz tânăr, nu simte drumul. Iei şi tu apă cu tine, ia şi nişte poame că i-o veni foame. Să-i iasă drumul pe urechi.
Bunica oftează. - Hai că mă ajutaşi pân’ la genunchiul broaştei! Hai, fa, că te iau, dar să dea alimănitu’ să nu mă asculţi, că nu te mai aduc înapoi! Te las acolo, aşa să ştii!
Atât i-a trebuit nepoatei, că a şi început să sară într-un picior şi să cânte. - Bine, sunt cuminte, sunt cuminte, sunt cuminte! Mă duc cu mamaie la târg, mâine mă duc cu mamaie la târg, uraaa!
Speriate, raţele măcăne şi fug care-ncotro dând din aripi.
În dimineaţa următoare, cât nu se luminase încă de ziuă, bătrâna se apleacă uşor şi mângâie părul copilei. Îi şopteşte încet, cu sfială, de parcă n-ar vrea totuşi s-o trezească. - Hai puturosule, mai mergi cu mine?
- Mmmm… sigur!
- Atunci scoal-te, că ne apucă n’amiaza pe drum. Hai, fuguţa să te speli şi să te îmbraci.
Fetiţa deschide ochii cu greutate. Patul o ademeneşte cu aşternuturile moi, dar mirajul drumului o atrage mai tare. Se ridică, merge lângă fântână, face palmele căuş şi dă pe faţă cu apa rece pe care bunica i-o toarnă în pumni.Târnele cu răsaduri aşteaptă aşezate frumos, lângă scară, pregătite de cu seară. Cobiliţa se odihneşte peste eie şi bătrâna e deja îmbrăcată de plecare. Se apropie de icoană, se închină larg şi şopteşte în grabă o rugăciune. Fetiţa se strecoară tiptil afară, cu sandalele în mână. - Unde pleci împieliţato, aşa? Nu-ţi faci cruce?
Surprinsă, copila tresare şi-şi face repede trei cruci, şoptind în barbă Tatăl nostru. - Mamaie, da’ de ce trebuie să ne facem cruce?
- Să ne ferască Dumnezău de rele, muică. Să nu ne iasă urâtul în cale şi să ajungem cu bine la târg. Ai să mă uit, te-ai încălţat bine? Uff, iar ai luat sandalele pe dos! Când o să înveţi să te’ncalţi sîngurică? Uite, asta e stânga, merge în piciorul stâng şi asta e dreapta, se duce în dreptul. Aşa, vai de păcatele mele, că m-ai ostenit deja!
- Mamaie, da care-i dreptul, care-i stângul?
- Păi nu-ţi arătai,ce mai întrebi?
- La matale de ce sunt pe dos?
- Off, mă mănânci. Hai să mergem că ţ-oi spune altădată. Lisandre, ieşi să-mi ridici cobiliţa că-s gata de drum. Să dai apă la viţel.
Îmbrăcat doar în cămaşă şi izmene, moşul iese din casă, pune mâna pe cocobiliţă şi i-o ridică bătrânei pe umăr. - Lasă-mă tu pe mine, că ştiu şi singur ce am de făcut. Tu să ai grijă de mânzul ăsta să n-o calce vreo maşină şi să nu te-mpiedici în gumarii ăia, că uite cum liorpăie.
- Cum liorpăie, tataie?
- Păi nu-i auzi cum fac când pune pasul? Zîci că’s nemâncaţi de-o lună.
- Şi gumarii mănâncă?
- … ‘tu-ţi paştele tău de copil. Hai, plecaţi odată că ajunse soare sus de când mă bateţi la cap. Ioană, să ai grijă de fată, auzi?
Portiţa scârţâie şi se trânteşte în urma lor. Fetiţa mai priveşte o dată înapoi, cât să mai prindă cu coada ochiului cămaşa albă a bunicului rămas în poartă. Coşurile atârnă greu pe umărul firav al bunicii care oftează, se opinteşte şi schimbă cobiliţa de pe un umăr pe celălalt, învârtind-o uşor, prin spate, fără să o dea jos. - Te doare, mamaie?
- Mă doare, muică.
- Dă să mai duc şi eu.
- Du-te pe tine tu, că târnele-s grele, le duc eu. Ai grijă pe unde calci, să nu-mi faci vreo boacănă să fiu nevoită să te car şi pe tine.
- Biineee…
Drumu-i lung şi pustiu. Dintr-o margine de zare soarele se ridică încet şi albeşte ziua. Prin casele de pe marginea drumului se simte vânzoleală, în curţi raţele măcăne, vrăbiuţele se ceartă, rândunelele săgeată cerul şi trec razant peste creştetele călătoarelor. Într-o salcie cântă o privighetoare. Alături, pe un stâlp de telegraf bate toaca o barză. - Mamaie, uite barza.
- O văd, muică, o văd.
- N-o vezi, că nu te uiţi la ea. Uite-o!
- Lasă că eu văd şi fără să mă uit la ea.
- Ai mai mulţi ochi?
- Da, am unu’n creştet.
- Şi vezi cu el?
- Văd, vezi bine că văd.
- Da cum vezi, că ai cârpă pe cap.
- Iote-aşa! Multe mai vrei tu să ştii. Văd şi copii boţani ca tine care iau bătaie de la Dumnezău.
- Da eu nu-s boţană, mamaie.
- Ei, muică… tu eşti mama lor. Hai, vino-aproape că se aude cursa şi dă peste tine. Mergi colea, pe lângă mine, cuminţică, cum te-am învăţat.
Picioarele li s-au îngreunat de drum, soarele arde în ceafă şi setea le usucă gura. Lângă o portiţă un cârd de gâşte şi-au scos bobocii la plimbare. - Mamaie, uite boboci.
- Văd, mamaiţă. Ai grijă să nu te ciupească gâscanul. Nu te da aproape de el, vino lângă mine. Ia spune-mi ţi-e foame?
- Nu mi-e foame.
- De parc-ai spune vreodată. Da sete-ţi este?
- Da, mi-e sete.
- Hai că vine o fântână acu’ şi oprim să bei apă.
Fântâna are margine înaltă de ciment şi ciutură în capăt de cumpănă. Bătrâna apucă ciutura şi o coboară adânc, în fântână, apoi trage prăjina afară şi cumpăna se înclină invers. Apa e rece ca gheaţa. Fetiţa bea cu înghiţituri mari. - Ho, omul lui Dumnezău, că nu dau turcii. Bea puţinică, să nu ţi se facă rău. Stai să beau şi eu şi mai bei dupe aia. Ai cu muica, că e soarele sus şi mergem degeaba la târg, pleacă toată lumea până ajungem noi.
- Mai e mult, mamaie?
- Mai e, muică. Suntem abia-n Ostroveni. Te dor picioarele?
- Nu mă dor. Hai să mergem, că eu sunt voinică.
- Aşa te vreau.
După câteva zeci de metri, copila se opreşte din nou. - Mi-e cald, mamaie.
- Dă flanelul jos şi rămâi în rochiţă. E mai bine acu’?
-Da, e bine. Hai mai repede, să mai prindem lume-n târg. - Păi hai. Mergi cuminte pe lângă mine şi nu mai vorbi, să avem spor.
- Dacă taci ai mai mult spor?
- Da, normal.
Merg un timp în tăcere. Bunica îşi trage basmaua pe ochi. Calcă cu grijă pământul, de parcă i-ar cere iertare. Copila aleargă pe marginea drumului când înainte, când înapoi, vânează fluturi şi adună mănunchi flori de ochiul boului. Se vede strălucind acoperişul de la baza de cereale. Creşte cu fiecare secundă şi paşii încep să li se intersecteze cu ai altor oameni grăbiţi, plecaţi cu treburi la târg. - Bună dimineaţa, daică Ioană!
- Bună dimineaţa, muică!
- Ce faci, plecaşi cu mânzul după matale?
- Păi, mai avui scăpare cu ea, muică? Trebui s-o iau cu mine! Să vezi când o afla mă-sa, parcă mi-e şi frică să dau ochii cu ea.
- Lasă daică, ce-o să-ţi facă? Aşa-s copiii, au putere. stai liniştită. Ăştia-s mai în putere ca noi, că-s nemunciţi. Ai, că de când te-aşteaptă ale Mască, de trei ori dădu ocol târgului, cică i-ai promis nu-ş ce răsad de ardei.
- Acu’ ajung şi-aşez şi eu marfa. Ce să fac, dacă avusăi coadă după mine, nu putui ajunge denoapte.
- Lasă că nu-i târziu nici acu dacă e cu voie bună.
Târgu-i plin de lume pestriţă. Unii caută, alţii strigă, râd, fac glume, târguiesc, se tocmesc. Peste toţi soarele de iunie prinde putere şi fumul micilor se aşterne înecăcios peste toată omenirea strânsă laolaltă. Bătrâna găseşte un loc şi-şi întinde răsadurile spre vânzare. Oamenii se adună în jurul ei şi o perioadă, nu se aud decât cererile lor. Copila stă deoparte, aşezată pe ciuci, cu genunchii îmbrăţişaţi. Ochii, sticloşi de oboseală, se închid. - Ce faci, mamă, aci? Ia iute, e şi mândra asta cu mata?
Vocea mamei răsună supărară şi-n jurul lor se face linişte. Bătrâna-şi şopteşte în barbă: „Hait’ că ne-a prins. Să vezi acum scandal.” Îşi drege glasul şi răspunde. - E şi ea cu mine, aha. Nu mai avui scăpare de ea. De ieri mă tot bate la cap s-o iau, s-o iau şi alta nu. Şi-o luai, ce să fac? Şi ta-tu zîse că e mare, poate să ducă. Uite-ne, ajunsărăm cu bine.
Nervoasă, tânăra gesticulează şi o săgeată cu privirea pe bunică. - Fa mamă, eşti bătrână şi nu te duce capul deloc. Nu puteai s-o laşi acasă, nu te gândişi ce faci dacă i se face rău?
- Da uite că nu i se făcu niciun rău. Venirăm şi noi ca toată lumea.
- Pe jos. Da’ ce, lumea merge pe jos 7 km sau ia cursa? De ce nu mi-ai spus, că-ţi dădeam eu bani de cursă. Cum să aduci copilul pe jos atâta drum? Şi tu nu puteai să nu alergi ca o capră pe drumuri la ora asta? Hai, acasă cu tine.
Femeia se apleacă şi-o smuceşte de mână pe cea mică, fetiţa se dezechilibrează, cade în genunchi şi-ncepe să ţipe. Enervată, mama o ridică în picioare şi-i trage repede două palme la fund. Din genunchiul drept curge un firicel de sânge. Oamenii se trag un pas înapoi, dar stau pe margine, ca la urs. Nimeni nu intervine. Copila se uită la genunchiul zgâriat şi-ncepe să urle mai tare. Mama n-o ascultă şi-şi face drum prin mulţime în timp ce-o ţine strând de mâna subţite cât o surcică. Printre lacrimi şi muci fata scânceşte. - Nu vreau să merg cu tine, nu vreau.
Amăgiri 