Am obosit


Am obosit să fiu vară,
să mîngîi trupurile fierbinți cu raze de soare,
să încălzesc cu inima iubiri străine,
să fiu izvor în calea tuturor însetaţilor de viaţă,
să învăţ oamenii să iubească,
să adun lacrimile şi urmele paşilor
pierduţi de toţi plecaţii lumii,
am obosit să stau cu mîna întinsă
în răscruci, să ofer speranţă
tuturor călătorilor pe drumul vieţii.
Din ochii mei cad azi, îmbătrînite,
frunzele, în glasul meu se golesc cuvintele,
visele îşi întind aripile
şi pleacă în stol spre ţările calde,
în mine se aşterne frigul,
oamenii sunt tot mai rari, zgribuliţi,
se grăbesc spre alte locuri cu soare.
Sunt toamnă.20161109_144915

De mai multe ori


Am murit de multe ori în viaţă,
am murit pe bucăţi,
pe vise,
pe gînduri,
cîte puţin la fiecare moarte.
Prima dată am murit în mai
cînd vara abia se năştea,
era un soare strălucitor,
un cer fără umbră de nor
şi-aveam panseluţe albe în păr.
M-a luat prin surprindere,
nu s-a arătat la faţă,
nu voia să mă îndrăgostesc de ochii ei verzi,
vezi tu,
eram la vîrsta la care oamenii încep
să se îndrăgostească.
Atunci am urît-o şi ea a rîs,
mi-a promis c-o să mai vină
din cînd în cînd prin sufletul meu,
i-a plăcut săgeata ucigătoare din ochii mei plînşi.
Apoi a venit în septembrie
cînd toamna abia se năştea,
era un soare strălucitor,
pe cer nicio umbră de nor,
în vii strugurii se înroşeau feciorelnic
şi frunzele se-ngălbeneau încet,
nu le venea să creadă că e deja toamnă.
Purtam o rochie scurtă,
voiam să păstrez vara în pulpele lungi şi fierbinţi,
aveam părul rebel despletit,
veneam cu soarele-n ochi,
nu vedeam prea bine înainte
şi ea, moartea mea cu ochi verzi,
mă aştepta la colţ,
nu mai puteam s-o ocolesc,
a trebuit să-i dau bineţe,
să îi zîmbesc,
s-o fac să se simtă bine,
eram o persoană politicoasă, nu-mi permiteam să trec nepăsătoare pe lîngă moarte.
Ea m-a privit adînc, în suflet,
mi-a sărutat mîna şi a plecat.
A luat cu ea visul copilăresc şi mi-a lăsat
promisiunea c-o să se întoarcă.

Costic-al Ghinii


Toată vara umbla ca un huhurez pe cîmp în fiecare noapte. Pleca cînd începea să se îngîne ziua cu noaptea și se mai întorcea a doua zi după ce soarele era deja sus. N-avea somn, de-aia se şi făcuse pîndar la CAP sub pretextul că munceşte să adune zile şi pentru nevastă-sa, că era bolnavă de năduf, nu putea să muncească pe cîmp ca muierile alea, sănătoase.
Era doar un praf în ochi munca pentru muiere, îi plăcea să știe că oamenii se tem de el și acum, la bătrînețe, așa împuținat și cocoșat cum era. Avea un corn de vacă în care sufla într-un anume fel și toți hoții își luau picioarele la spinare cînd îl auzeau, îl cunoșteau după sunetul cornului că e cel mai al dracu’ pîndar de pe tarla. De multe ori își lepădau acolo, în mijlocul lanului, sacul cu drugile de porumb furate. El aduna sacii și-i ducea a doua zi la sediu, corpuri delicte. Avea un miros al dracului de bun, reușea să-i dibuie pe hoți după pînza sacului, după cusărturile găurilor, după sfoara cu care erau legați. Mergea direct la președinte și-i spunea:
– Uite, tovule, l-am prins azinoapte pe-al lui Mămăligă-n porumb.
– Da de unde știi mata, mă, nea Costică, cine a fost? L-ai văzut?, se mira ăla de fiecare dată, de parcă nu mai auzise în viața lui așa minune mare.
– Știu, răspundea scurt nea Costică. Nu vezi că e sacul lui?
– Nu văd omule, unde dracu să văd, răspundea tovul exasperat. Nu înțelegea și pace cum știe moșul ăsta cocoșat ai cui sunt sacii de fiecare dată.
Într-o vară l-a pus la încercare, l-a trimis pe cumnatu-său cu un sac de-al lui fix pe tarlaua pe care pîndea Costică al babii Ghina. A stat ăla-n porumbi pînă i-a simțit răsuflarea moșului. Mai-mai că era să-l prindă în fapt. A doua zi dis de dimineață nea Costică era cu sacul la picioare pe treptele sediului. Cînd a coborît președintele din șaretă a dat cu ochii de el.
– Ce dracu cauți la ora asta aci, nea Costică?, l-a întrebat de parcă nici usturoi n-a mîncat nici gura nu-i puțea.
– Ia, am venit să-ți spun o vorbă, tovule.
– Mie, neică? La ora asta? Ce-ți veni?, a pus șeful întrebare după întrebare și-a zîmbit fin pe sub mustață, să nu se prindă moșul. Credea că l-a prins cu mîța-n sac.
– Tu nu te pui cu Costic-al Ghinii că te bag în pizda mă-tii cît ai clipi, așa să știi. Să-ți iei sacul și să nu te mai prind în tarlaua mea că să fiu al dracu dacă nu-ți fac felul.
Îi luase frica președintele, ce mai. În sinea lui avea convingerea că moșul are pe dracu băgat în cocoașa din spinare, altfel nu se explica nici puterea lui, nici felul în care reușea să-i cunoască pe toți după nimic.
Iarna se schimbau lucrurile, iarna dormea și pentru nopțile verii. Unde punea capul, acolo sforăia de zdrăngăneau geamurile.
Se trezea dimineaţa odată cu zorile, îmbrăca pantaloni groşi de dimie neagră peste izmene, lua șosete de lînă, flanelă de lînă, mănuși de lînă împletite de babă, cojoacă de lînă în spinare, trăgea peste urechi o căciulă desfundată din blană de miel, ieșea afară în ninsoare şi se mai întorcea peste vreo oră. Întîi spărgea lemne din cele uscate, le făcea surcele, intra înapoi și făcea focul. Baba aștepta în vîrful patului cu împletitura în mînă, pînă se încălzea bine în cameră. El tropăia puțin pe scară, făcea pîrtie, scotea apă, potolea păsările şi animalele, spărgea din nou lemne, aducea în casă, se scutura bine de zăpadă, se descălța, punea ghetele ude la gura sobei și se dezghioca de toate țoalele groase. Se întindea în pat, punea capul pe pernă şi mîna porcii la jir.
– Scoal’ Costică şi hai să mănînci, îl zgîlțîia baba cînd avea masa pusă.
Sforăitul înceta, Costică tușea și se îneca de cîteva ori ca un carburator înfundat, se ridica, se mai spăla odată pe mîini şi pe faţă şi se aşeza la masă. Mînca, se punea înapoi în pat şi adormea. Puteai să tai lemne pe el, că nu-i păsa.
– Costică, scoal’ alimănitului și mai taie lemne că nu mai am, îl înghiontea baba după un timp.
Se scula bătrînul, se îmbrăca şi ieşea afară să spargă lemne. Se întorcea cu braţul plin, se dezbrăca şi se culca la loc.
– Scoal’ Costică, nu auzi cum zbiară capra aia de foame, îl trezea muierea din nou după o vreme.
El nu auzea nicio capră, sforăia prea tare dar, docil, se ridica din pat, se îmbrăca şi pleca să mai dea odată de mîncare caprelor, să le pună apă şi să mai aducă lemne. Istoria se repeta de cîteva ori pe zi. Pe seară, cînd întunericul se așeza temeinic peste sat și gerul făcea zăpada să strălucească muierea nu mai rezista și-l lua la zor.
– Mă Costică, fi-ţ-ar făcutul al dracului să-ți fie, mai scoal’, mă, şi tu că apune soarele peste tine şi dormi de-azidimineaţă, m-ai înnebunit cu sforăitul tău. La noapte ce-ai să mai faci? Biata de ea era deja sătulă de stat cu el pe vatră ziua întreagă și să-l asculte cum sforăie, îi țiuiau urechile de atîta singurătate.
– Pe dracu’ fac, Mărioară, se revolta moșul pentru prima dată pe ziua aia. Dorm, normal că dorm, că nu m-ai lăsat să închid un ochi toată ziua!

În toamnă


Am căutat iubirea-n primăvară,
când toți copacii erau în floare și
privighetoarea, îndrăgostită, cânta,
dar liliacul s-a scuturat și
eu n-am aflat-o.
Am căutat-o în miezul verii,
când floarea de tei îmbăta
iar albinele adunau aurul în faguri,
și n-am găsit-o.
Mi-am dat ultimul bănuț de argint arvună
cui îmi va îndrepta pașii pe strada ei
și sfaturile lor m-au purtat pe străzi
lăturalnice, unde florile se ofileau
de durere și mucegai.
M-am așezat pe-o piatră și-am strigat
primăvara pierdută și vara ce trăgea să moară,
ele erau deja departe, nu m-au auzit.
În lacrima toamnei frunza de nuc s-a desprins și
mi-a pus în palmă primul sărut.
-Mă căutai, mi-a zis și-a gonit
cu un gest frunzele galbene pe alei.
Iată-mă, am venit.
-Bine, dar acum e târziu, am oftat.
A trecut pe lângă mine primăvara-n goană,
s-a dus în zbor și vara însorită,
eu am rămas cu brațele goale,
cu părul argintat și-un sloi de gheață
înfipt adânc, în inimă. Mi-e toamnă.
-Hai să te-nvăț să iubești
un bărbat în toamnă, a surâs și
mi-a strecurat degetele aspre în palmă.
Sloiul a lăcrimat.

Între ieri și azi


Ieri purtam pe umeri bolta înstelată.
Călcam apăsat, cu fruntea sus,
adunam visele muritorilor, le poleiam,
ştergeam uşor cerul cu palma şi
le aşezam, unul câte unul, pe boltă.
Noaptea devenea adâncă.
Aveam un lanț subțire de argint
și agățasem de el luna nouă.
Soarele mă invidia, îi furasem o rază
s-o agăț în ochi și nu clipeam
să nu întunec zilele.
Drumul alb șerpuia sub tălpi,
din când în când mă opream
să-mi curăț rănile și
cerul se întuneca, când ridicam
privirea curcubeul se-arcuia în zare.
Mi-e toamnă azi şi-mi plâng
frunze galbene pe umeri
Copacii se apleacă și gonesc
nori negri cu crengile goale.
Mi-e frig.
Ieri purtam pe umeri bolta înstelată.
Azi îmi bat zăpezi pe tâmple.
Între ieri şi azi toamna îngheaţă
priviri şi le acoperă
cu covor de frunze moarte.

Gela


-Au, fi-al dracu’ Doamnee, dă-te mă ţâgane jos de-acolo, n-auzi?! Hai, mânca-ţi-aş pulicica ta, că vine tac-tu acu’ şi te ia la omor. Oprelee, dă-te mă jos, se aude peste uliţi vocea leneşă şi uşor tabagică a Gelei, rudăriţa din colţ.

-Nu vreau, fă! Dă-mi bani de ţigări, îi răspunde din vârful dudului fiu-său, Oprel.

Oprel are doisprezece ani, pantalonii rupţi în cur şi fumează ca un turc. E tuciuriu, cu părul blond ca tac-su şi dat la rele de mic. Când e singur acasă se furişează după uluci şi priveşte pe sub fustele femeilor ce trec pe drum. Dacă se dau mai aproape de gard, le şopteşte abia auzit „Ce te-aş fute, fă”. „De parc-ai avea cu ce, stârpitură”, îi mai răspunde câte una mai slobodă la gură şi răspunsul îl face să-şi dea repede pantalonii jos, să-şi ia puţa în mână ca să demonstreze că are. Femeile i-au învăţat năravul şi ocolesc gardul cu uluci rare dincolo de care pândeşte puiul de rudar. Ia zilnic bătaie de la tac-su şi-i altoieşte la rândul lui pe fraţii mai mici, aşa, de răzbunare. Cerşeşte ţigări la trecători, se ascunde când e vorba de muncă şi urlă ca din gură de şarpe când aleargă tac-su cu securea de cioplit după el.

-Haide, mo, că ne bate tac-tu pe amândoi, nebunule, continuă Gela să-l roage cu frumosul şi-l priveşte chiorâş, cu mâna pusă streaşină la ochi.

Rudăriţa are capul acoperit cu basma decolorată de bumbac, prinsă strâns peste frunte cu şervet alb, o burtă revărsată în valuri pe sub cămaşa lungă, înflorată şi o fustă creaţă, pătată de mâncare pe poale, peste şoldurile generoase. Ar fuma şi ea o ţigară, dar Milică, bărbatu-său, s-a hotărât de două zile să nu mai lase un ban la vedere. I s-a pus pata ţiganului că munceşte ca prostul şi n-are bani de-o bere când îi arde buza.

-Dă-mi bani.

-De unde, mo, de unde să-ţi dau dacă n-am?, se plânge rudăriţa şi-şi pune mâinile-n cap. Al dracu’ tu cu zîlele tale de copil, mă omori, mo, mă bagi în groapă.

În mijlocul bătăturii fierbe nişte ştevie într-un ceaun plin de funingine pus pe pirostrii. Masa de pânz. Gela se apleacă şi împinge o mână de surcele sub ceaun, icneşte şi se ridică cu greu în picioare.

-Fa, Georgeto, ai grijă de ceaonul ăla până mă-ntorc, strigă la fetişcana subţire ce mânuieşte cu sârg un măturoi de nuiele şi ridică un balon de praf în jurul ei.

-Da tu şe faşi, fă? Un’ te duşi?, îi răspunde fata fără să se oprească din măturat. Nu vezi c-am treabă?

-Ia, până colea, răspunde evaziv  Gela şi iese clătinat pe poartă. Se uită-n dreapta, se uită-n stânga, uliţa pustie. Oamenii-s plecaţi care-ncotro pe la treburile lor. Stă ce stă cu mâinile-n şolduri şi-o ia lipa-lipa cu tălpile goale prin glod, la dreapta. La prima poartă se opreşte, se ridică pe vârfuri, dă drugul la o parte şi intră în curte.

-Vioricooo, fa Viorico!, strigă prelung, cântat.

-Ce vrei, fa?,  îi răspunde răstit femeia din casă. Doar ce intrase să se odihnească puţin în crucea zilei.

-Ieşi, fa, pân’afară, că am o vorbă cu tine.

De după perdeaua lungă, pusă apărătoare de muşte, se iţeşte capul descoperit  al vecinei deranjate.

-Ieşii, na. Ce vrei? Ce dracu, Gelă, plecaşi de-acasă cu legătura aia la cap, eşti nebună?

-Fa rumânco, nu mai poci, mă doare capul de mor.

-Te doare pe dracu. Zii mai bine că-ţi e lene.

-Ba sete-mi e. Dă-mi şi mie un pahar de vin, se scutură Gela de boală cu speranţă în ochii injectaţi.

-Păi nu ziseşi că te doare capul? Cu vin nu-ţi trece.

-Dă-mi fa, mâncaţi-aş, că-ţi munşesc pentru el. Uite-ţi fac un cârpător.

-Da-l faci tu, fa, sau îl face bietul Milică?

-Da’, dă-l la dracu, rumânco, că s-a făcut al dracului Milică. Nu mai vrea să-mi dea un ban, fă!

-Păi cum să-ţi dea dacă-i bei pe toţi şi-i dai prostului de fiu-tău să-şi ia ţigări?, o întreabă Viorica în timp ce-i pune paharul cu vin în faţă. Hai, dă-l repede peste cap şi du-te că acu’ vine Viţu şi te ia la goană. Ştii că ăluia nu-i place să te vadă pe aici.

-Ai fa, rumânco, că nu fac nişiun rău, ce-i căşună aşa pe mine?, întreabă naiv rudăriţa, de parcă nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase şi dă repede paharul de vin peste cap. Plescăie fericită  şi se aşează, comod, pe scaun.

-Ai Viorico, da o şeapă nu-mi dai şi mie? Să pun şi eu în fiertura aia de ştevie, să le dau să umfle burţile, fi-ar ai dracu’, că nu se mai satură. Tii, şe mă doare, fa, se vaită iar şi clatină abătută din capul legat cu şervet alb. Mă omoară ăştia, fa.

-Lasă că nu mori, ce-ai văzut tu drac mort?, o îmbărbătează femeie şi coboară în beci după o ceapă pentru rudăriţă. Îi aduce şi-o poală de cartofi. Na, fa, fă-le şi-o mâncare de cartofi, mai schimbă dracu’ şi tu ştevia aia.

Rudăriţa zâmbeşte în barbă şi lăcrimează din voce.

-Bogdeaproste, rumânco, că bun suflet de om eşti! Da un pahar de oloi nu-mi dai? Că nu mai am neam, fa şi ăla nu-mi lasă fă nici un leu, fi-i-ar norocu-al dracu să-i fie! Mă jur pe copiii mei, fa, să-l mănânşe viermii de rudar zgârşit!

-Taci dracu că munceşte bietul om de nu mai ştie ca să vă ţină pe voi.

-Iaaa, munşeşte, fa, munşeşte, da’ dacă nu ne alegem cu nimic? Ciopleşte toaată ziua pe o baniţă de porumb, rumânco. Rumânii e ai dracu’, se uită să ia pielea de pe rudar. Dacă ar putea să le facă ălbiile pe gratis, fute-mă-n norocul lor.

-Machea Gelă, nu-ţi e, fă, ruşine să vorbeşti aşa? Tu vii să cerşeşti la mine şi mă drăcui în faţă?, o ia Viorica, nervoasă, la întrebări.

-Taci, fa, rumânco, că nu de tine vorbeam, mâncaţi-aş, de rumânii ăştia ‘oţi. Mai dă un pahar, pupaţi-aş tălpile tale, să-mi vină snaga la loc.

Femeia îi mai toarnă un pahar de vin şi-o zoreşte.

-Hai, dă-l peste cap şi dă-i drumul, că n-am chef de scandal din cauza ta. Şi aşa mi-ai stricat odihna.

Rudăriţa ia o gură de vin şi-ncepe să plângă.

-Nu ştii tu, fa, Viorico, ce greu o duc. Toţi trag de mine, fa, lua-i-ar moartea să-i ia de puturoşi. Şi rudaru’ care s-a făcut al dracu’ şi nu-mi mai dă un ban. Îmi vine să mor, fa, zâc zău, vai de capul meu.

De peste drum se aude un ţipăt lung şi urlete.

-Mamo, fă mamă, unde dracu’ eşti? Căzu prostu din dud şi moare, fă, chirăie cât o ţine gura, Georgeta. Pe vocea a doua îi ţinea isonul Oprel cu-un urlet de durere.

-Ho, daţi-vă dracu’, că viu acu, arde-v-ar focu’,  strigă şi rudăriţa de la masă, fără să se urnească de pe scaun. Dă-mi, fa, rumânco şi-o ţîgară că mă omoară ăştia, fa.  Şi-un pahar de oloi.

Pe sârmă


Am urmărit azi o porumbiţă. Era într-un grup de patru porumbei, sus pe o sârmă suspendată deasupra tuturor. Nu i-a plăcut compania şi a plecat de lângă grup, dar nu în zbor, cum m-aş fi aşteptat, ci mergând ca un acrobat pe sârmă. Strângea bine sârma cu degetele, punea pasul, strângea din nou sârma cu degetele celuilalt picior. Când se dezechilibra deschidea aripile şi fâlfâia scurt, cât să se echilibreze la loc. Ca atunci când te străduieşti să mergi pe-o linie trasată cu creta pe asfalt şi deschizi larg braţele, să nu cazi. N-am fotografiat-o, deşi aş fi vrut. Aparatul nu ar fi reuşit să surprindă nici concentrarea nici determinarea ei. Din când în când întorcea capul şi privea înapoi, parcă voia să măsoare distanţa faţă de cei lăsaţi în urmă. Când a considerat că şi-a acordat suficient spaţiu, s-a oprit. Ceilalţi au privit o secundă după ea, unul chiar a făcut doi paşi s-o urmeze, dar i s-a părut muncă grea, aşa că s-a întors la îndeletnicirile anterioare. Ea şi-a curăţat puţin penele, a prins o pală de vânt, şi-a întins aripile şi-a zburat. Îşi demonstrase esenţialul.
Cumva logic, mi-a adus aminte de melodia celor de la Vama.

Arşiţă


Arde. Nu-ţi dai seama imediat ce ieşi din casă, ci doar după câţiva paşi. Arde asfaltul şi tocul sandalei se înfundă adânc în asfaltul moale, arde în creştet soarele-ţi încinge părul până la punctul de aprindere de te şi miri când pui mâna că nu s-a aprins încă, arde geanta pe umăr şi pielea pe mâini, arde în plopi şi frunza uscată se stinge cu-n foşnet scurt pe alei. E arşită şi-n frunza lepădată ai senzaţia că arde-n mijloc de octombrie.
E vară plină şi totuşi…
Ardea nisipul. Lepădam papucii cu talpă grea încropiţi din sandalele de anul trecut cu bareta tăiată şi călcam cu grijă cu tălpile goale prin aurul lui. Nisipul miscător primea piciorul ca pe-o ofrandă şi-l învăluia cu dragoste fierbinte. Nu puteam ţine talpa mai mult de câteva secunde în el. O înlocuiam cu cealaltă, apoi o luam de la capăt, ca într-un joc pe cărbuni aprinşi. Toată suflarea satului se odihnea la umbră, prin case, pe sub nuci, prin grădini. Eu n-aveam odihnă şi nici soarele nu mă oprea mai mult de câteva minute în loc, la răcoare. Aveam mâncărimi în cur, aşa mă diagnostica Dădica. Aşteptam până adormea maica şi ieşeam tiptil afară unde trebuia întâi să mă opresc să mă frec la ochi năucită de lumina orbitoare.
Deschideam uşor portiţa -să nu scârţâie- sau ieşeam pe poarta mare din curtea animalelor, mă propteam cu coatele pe gardul grădinii şi priveam până hăt departe, pe duna de nisip pe care se ridicau în valuri casele din spatele cimitirului, peste crucile cimitirului ce dormeau la umbra copacilor, dădeam o raită până jos, la baltă, mai smulgeam o buruiană, mai scoteam apă din gropan şi mai aruncam pe câte un strat mai pălit, apoi mă declaram obosită şi suiam coasta înapoi, în drum. De acolo o luam la dreapta, nu intram înapoi în curte, doar nu eram nebună. La dreapta, către Jieţ. Mă bălăceam un pic, alergam câte un crăpcean sau un lin pe sub frunze, până în papură, căutam scoici şi melci pe sub mal, număram mormolocii de broască şi nu le dădeam niciodată de capăt, atât de mulţi erau. Îmi plăceau cei mari, cărora le crescuseră deja două picioare. Îi luam în palme şi-i priveam cum se zbat să sară înapoi în apă, cu cozile lor jucăuşe şi burţile umflate.
Îmi puneam papucii şi urcam coasta pieptiş până în mijlocul cimitirului, unde ştiam că odihneşte bunica mea. În jurul ei, cruci de lemn cu acoperiş vopsit albastru, sau cu vopseaua crăpate, unele smulse, căzute într-o rână cu lemnul putrezit. Crucea ei de piatră pe care citeam mai mult cu degetele literele scrijelite printre muşchi uscaţi odihnea la umbra unui dud rotat cu dude negre. Mă aşezam acolo şi priveam înapoi, peste grădini, la căsuţa noastră. Parcă special fusese aşezată aşa, să-şi mai arunce din când în când ochii către casă, să-şi vadă copiii cum creşteau şi umblau desculţi pe bătătură. Ei crescuseră, aveau la rândul lor copii, ba mai şi muriseră puţin între timp, tot ca ea, înainte de vreme.
Rămâsesem eu, cea în sângele căreia clocotea sângele fierbinte al neamului aspru şi aprig al lui Tudorache Zăvăleanu. Puneam degetele pe cruce şi citeam silabisit: “Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu Stroilă Lucia”. Cumva, numele meu scris pe-o cruce veche de piatră mă chema pe furiş în fiecare amiază fierbinte de vară. Lacrimile-mi jucau sub pleoape şi-o durere surdă urca încet din plămâni şi se oprea în gât. Nu plângeam, nu voiam ca acolo, sub pământ să plângă şi ea cu mine. Râdeam, îi spuneam ghicitori pe care le învăţam de la nea Florea, fratele mamei, care tot încerca să mă încuie cu ele şi-o întrebam “Mamaie, de ce te cheamă ca pe mine? Mama Ghiţa zice că semăn cu matale. Şi maica spune la fel. De ce n-ai poză să te văd şi eu?”
Nu-mi răspundea. De sub frunze se auzea câte un pas repede de şopârlă care mă speria şi mă făcea s-o iau la goană către casă fără să-mi iau la revedere. Soarele strălucea la fel de nepăsător, în apa Jieţului copiii ţipau, gâştele-şi strigau bobocii şi pe uliţele pustii începeau să se adune muierile la umbră, cu lucrul în mână. Începea sfatul de seară. Mă strecuram înapoi pe poarta mare fix la timp, să nu intre maica la bănuieli şi să mă întrebe “Pe unde-ţi plimbi, fa, curul pe căldura asta, fiţ-ar chelea-a dracu’ de boţană!”.

Întâlnirea


Adina se ridică repede din patul fierbinte, pe jumătate adormită şi închide fereastra. „’Tu-i, iar am adormit la ziuă şi l-am uitat deschis. Doamne, e abia şase dimineaţa, ăştia doar la ora asta ştiu să ridice gunoiul? Mergeţi mă şi-mpuşcaţi-vă!”  Se aşează din nou în pat, dar aerul irespirabil şi cearşaful fierbinte o fac să transpire instantaneu. Se întoarce pe cealaltă parte, se trage pe marginea patului, până la urmă se ridică şi merge la bucătărie. Afară se luminează de ziuă şi liniştea dimineţii e spartă de fluieratul gunoierilor şi de zgomotul tomberoanelor trântite pe troliu pentru golire, apoi târâte până aproape de bloc. De acum, până pe la 10 nu mai poate deschide geamurile. În urma gunoierilor rămân pete mari de zeamă de gunoi fermentat care împrăştie până la etajul şase un miros pestilenţial, de parcă tot oraşul ar fi aşezat în mijlocul unei uriaşe gropi de gunoi. În drum spre bucărătie apucă telecomanda aerului condiţionat de pe masă şi dă drumul aparatului care începe să uruie monoton. Măcar o să se facă răcoare.

În chiuvetă stau amestecate, într-un echilibru precar, farfuriile din care au mâncat aseară, pahare, ceşti, ibricul de cafea. Uf, trebuie să le spele dacă vrea să pună de cafea. Ochii o ustură de oboseală şi transpiraţie. Se întoarce, intră în baie şi face un duş rapid cu apă rece. Înviorată, intră înapoi în bucătărie înfăşurată doar în prosopul albastru, scurt şi se apucă de spălat vasele. Gândul îi zboară aiurea în timp ce trece cu buretele plin de spumă peste porţelanul farfuriilor. Azinoapte l-a visat pe Emil. E uimitor că a trecut atâta timp de când l-a scos definitiv din viaţa ei. Au trecut ani şi tocmai acum i-a revenit în vis mai viu şi mai aproape ca totdeauna. A trecut întâi un an în care nu a apus soarele peste ochii unei zile fără să se gândească la el şi fără să se întrebe de ce a fugit, ce l-a făcut să plece fără niciun cuvânt, când era clar că o iubeşte. Se vede a o mia oară în biroul mare, umbros, cu miros de tutun şi parfum bun care o înnebunea şi-o făcea să respire adânc, să soarbă aerul când intra acolo. Se vede cu umerii frânţi cum aşteaptă o explicaţie, senzaţia de greaţă ce-i stătea ca o umbră în dosul pleoapelor, o vede pe secretara bătrână şi grasă, cu ochii apoşi cum intră şi-l priveşte întrebător fără să spună nimic, îl aude pe el cum o roagă să plece, că urmează şedinţă, îşi simte paşii cum o duc înapoi, pe scări, afară în soarele arzător, afară pe poartă, în strada pustie, îşi numără paşii pe străzi, printre case necunoscute care o privesc cu ochi curioşi de muşcate de pe pervazurile încărcate de culoare, îşi odihneşte sufletul pe-o bancă, la umbra castanului cu coroană rotată, ascunsă de ochii lumii printre crengi, intră pe uşa casei care se închide sec în urma ei şi la care el n-a mai bătut niciodată. A ştiut cumva de atunci, din dimineaţa aceea că totul s-a terminat. Au urmat luni întregi de rău, de durere, de abandonare. Dacă n-ar fi fost Anca ar fi clacat după ce-a pierdut copilul. Copilul lui. Limpezeşte bine farfuriile şi le aşează în coşul de vase, clăteşte paharele până simte sticla cum scârţâie sub degete, le pune cu gura în jos pe un şervet de bumbac întins pe masă, pune şi ceştile de cafea lângă ele, umple ibricul şi-l aşează pe aragaz, dă focul mic şi se întoarce, tiptil, în dormitor. Îşi aruncă prosopul umed pe spătarul unui scaun şi-şi trage peste cap rochia de pânză albă, topită, prinsă peste sâni cu un elastic. E largă şi scurtă, numai bună pentru canicula asta care nu se mai termină.

În dormitorul mic, Anca doarme. De cinci zile nu a mai schimbat nici cu ea o vorbă. S-a întunecat şi-a tăcut încăpăţânată după prima probă de examen. Ieri a fost ultima, deseară se afişează rezultatele. Abia aşteaptă să le vadă, să scape de toată tensiunea asta. În bucătărie apa bolboroseşte în ibric. Trage ibricul deoparte şi adaugă trei linguriţe cu vârf de cafea parfumată. Cafeaua se umflă, ridică caimacul aproape să se reverse şi umple bucătăria cu aroma ei amară. Soneria de la intrare sparge liniştea casei. Tresare şi priveşte instinctiv ceasul din perete. Abia e ora 7 şi 10 minute. Cine o fi la ora asta matinală? Se dă în spatele uşii, se ridică încet pe vârfuri şi priveşte pe vizor. Se trage înapoi şi se lipeşte cu spatele de perete, de parcă ar fi văzut o fantomă. Dincolo de uşă se aud voci şi o bătaie uşoară în uşă. Genunchii îi tremură. „Imediat”, răspunde gutural şi nu-şi recunoaşte vocea. Închide ochii câteva secunde, îşi face curaj şi deblochează yala. Dincolo de uşă, Emil zâmbeşte pe jumătate şi-o priveşte aţâţat de jos în sus iar ea îi simte privirea lipită de pulpele subţiri, de coapse, prin rochia transparentă, de sânii goi cu sfârcuri roz înfiorate obraznic sub materialul transparent. În spatele lui, şoferului îi sclipesc ochii. Ea îl observă, în sfârşit şi-şi împreună mâinile peste sâni, ca într-un gest de apărare.

-Bună dimineaţa, salută Emil cu vocea caldă. Nicule, eşti liber. Ne vedem mai târziu, te sun eu, îl expediază pe şofer după ce-l uşurează de geanta de voiaj. Nicu, dezamăgit, se întoarce pe călcâie şi pleacă. Emil intră, dă drumul genţii de voiaj şi-o cuprinde în braţe pe Adina care nu îndrăzneşte nici să respire, închide uşa cu piciorul, o ridică în braţe ca pe un fulg şi-o sărută prelung pe gură. Ea se agaţă cu amândouă mâinile de gâtul lui şi i se abandonează în braţele, cu ochii închişi. Uşa dormitorului se deschide şi se aude vocea somnoroasă a Ancăi.

-Adina, cine-a venit la ora asta?

Va urma.