Gela


-Au, fi-al dracu’ Doamnee, dă-te mă ţâgane jos de-acolo, n-auzi?! Hai, mânca-ţi-aş pulicica ta, că vine tac-tu acu’ şi te ia la omor. Oprelee, dă-te mă jos, se aude peste uliţi vocea leneşă şi uşor tabagică a Gelei, rudăriţa din colţ.

-Nu vreau, fă! Dă-mi bani de ţigări, îi răspunde din vârful dudului fiu-său, Oprel.

Oprel are doisprezece ani, pantalonii rupţi în cur şi fumează ca un turc. E tuciuriu, cu părul blond ca tac-su şi dat la rele de mic. Când e singur acasă se furişează după uluci şi priveşte pe sub fustele femeilor ce trec pe drum. Dacă se dau mai aproape de gard, le şopteşte abia auzit „Ce te-aş fute, fă”. „De parc-ai avea cu ce, stârpitură”, îi mai răspunde câte una mai slobodă la gură şi răspunsul îl face să-şi dea repede pantalonii jos, să-şi ia puţa în mână ca să demonstreze că are. Femeile i-au învăţat năravul şi ocolesc gardul cu uluci rare dincolo de care pândeşte puiul de rudar. Ia zilnic bătaie de la tac-su şi-i altoieşte la rândul lui pe fraţii mai mici, aşa, de răzbunare. Cerşeşte ţigări la trecători, se ascunde când e vorba de muncă şi urlă ca din gură de şarpe când aleargă tac-su cu securea de cioplit după el.

-Haide, mo, că ne bate tac-tu pe amândoi, nebunule, continuă Gela să-l roage cu frumosul şi-l priveşte chiorâş, cu mâna pusă streaşină la ochi.

Rudăriţa are capul acoperit cu basma decolorată de bumbac, prinsă strâns peste frunte cu şervet alb, o burtă revărsată în valuri pe sub cămaşa lungă, înflorată şi o fustă creaţă, pătată de mâncare pe poale, peste şoldurile generoase. Ar fuma şi ea o ţigară, dar Milică, bărbatu-său, s-a hotărât de două zile să nu mai lase un ban la vedere. I s-a pus pata ţiganului că munceşte ca prostul şi n-are bani de-o bere când îi arde buza.

-Dă-mi bani.

-De unde, mo, de unde să-ţi dau dacă n-am?, se plânge rudăriţa şi-şi pune mâinile-n cap. Al dracu’ tu cu zîlele tale de copil, mă omori, mo, mă bagi în groapă.

În mijlocul bătăturii fierbe nişte ştevie într-un ceaun plin de funingine pus pe pirostrii. Masa de pânz. Gela se apleacă şi împinge o mână de surcele sub ceaun, icneşte şi se ridică cu greu în picioare.

-Fa, Georgeto, ai grijă de ceaonul ăla până mă-ntorc, strigă la fetişcana subţire ce mânuieşte cu sârg un măturoi de nuiele şi ridică un balon de praf în jurul ei.

-Da tu şe faşi, fă? Un’ te duşi?, îi răspunde fata fără să se oprească din măturat. Nu vezi c-am treabă?

-Ia, până colea, răspunde evaziv  Gela şi iese clătinat pe poartă. Se uită-n dreapta, se uită-n stânga, uliţa pustie. Oamenii-s plecaţi care-ncotro pe la treburile lor. Stă ce stă cu mâinile-n şolduri şi-o ia lipa-lipa cu tălpile goale prin glod, la dreapta. La prima poartă se opreşte, se ridică pe vârfuri, dă drugul la o parte şi intră în curte.

-Vioricooo, fa Viorico!, strigă prelung, cântat.

-Ce vrei, fa?,  îi răspunde răstit femeia din casă. Doar ce intrase să se odihnească puţin în crucea zilei.

-Ieşi, fa, pân’afară, că am o vorbă cu tine.

De după perdeaua lungă, pusă apărătoare de muşte, se iţeşte capul descoperit  al vecinei deranjate.

-Ieşii, na. Ce vrei? Ce dracu, Gelă, plecaşi de-acasă cu legătura aia la cap, eşti nebună?

-Fa rumânco, nu mai poci, mă doare capul de mor.

-Te doare pe dracu. Zii mai bine că-ţi e lene.

-Ba sete-mi e. Dă-mi şi mie un pahar de vin, se scutură Gela de boală cu speranţă în ochii injectaţi.

-Păi nu ziseşi că te doare capul? Cu vin nu-ţi trece.

-Dă-mi fa, mâncaţi-aş, că-ţi munşesc pentru el. Uite-ţi fac un cârpător.

-Da-l faci tu, fa, sau îl face bietul Milică?

-Da’, dă-l la dracu, rumânco, că s-a făcut al dracului Milică. Nu mai vrea să-mi dea un ban, fă!

-Păi cum să-ţi dea dacă-i bei pe toţi şi-i dai prostului de fiu-tău să-şi ia ţigări?, o întreabă Viorica în timp ce-i pune paharul cu vin în faţă. Hai, dă-l repede peste cap şi du-te că acu’ vine Viţu şi te ia la goană. Ştii că ăluia nu-i place să te vadă pe aici.

-Ai fa, rumânco, că nu fac nişiun rău, ce-i căşună aşa pe mine?, întreabă naiv rudăriţa, de parcă nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase şi dă repede paharul de vin peste cap. Plescăie fericită  şi se aşează, comod, pe scaun.

-Ai Viorico, da o şeapă nu-mi dai şi mie? Să pun şi eu în fiertura aia de ştevie, să le dau să umfle burţile, fi-ar ai dracu’, că nu se mai satură. Tii, şe mă doare, fa, se vaită iar şi clatină abătută din capul legat cu şervet alb. Mă omoară ăştia, fa.

-Lasă că nu mori, ce-ai văzut tu drac mort?, o îmbărbătează femeie şi coboară în beci după o ceapă pentru rudăriţă. Îi aduce şi-o poală de cartofi. Na, fa, fă-le şi-o mâncare de cartofi, mai schimbă dracu’ şi tu ştevia aia.

Rudăriţa zâmbeşte în barbă şi lăcrimează din voce.

-Bogdeaproste, rumânco, că bun suflet de om eşti! Da un pahar de oloi nu-mi dai? Că nu mai am neam, fa şi ăla nu-mi lasă fă nici un leu, fi-i-ar norocu-al dracu să-i fie! Mă jur pe copiii mei, fa, să-l mănânşe viermii de rudar zgârşit!

-Taci dracu că munceşte bietul om de nu mai ştie ca să vă ţină pe voi.

-Iaaa, munşeşte, fa, munşeşte, da’ dacă nu ne alegem cu nimic? Ciopleşte toaată ziua pe o baniţă de porumb, rumânco. Rumânii e ai dracu’, se uită să ia pielea de pe rudar. Dacă ar putea să le facă ălbiile pe gratis, fute-mă-n norocul lor.

-Machea Gelă, nu-ţi e, fă, ruşine să vorbeşti aşa? Tu vii să cerşeşti la mine şi mă drăcui în faţă?, o ia Viorica, nervoasă, la întrebări.

-Taci, fa, rumânco, că nu de tine vorbeam, mâncaţi-aş, de rumânii ăştia ‘oţi. Mai dă un pahar, pupaţi-aş tălpile tale, să-mi vină snaga la loc.

Femeia îi mai toarnă un pahar de vin şi-o zoreşte.

-Hai, dă-l peste cap şi dă-i drumul, că n-am chef de scandal din cauza ta. Şi aşa mi-ai stricat odihna.

Rudăriţa ia o gură de vin şi-ncepe să plângă.

-Nu ştii tu, fa, Viorico, ce greu o duc. Toţi trag de mine, fa, lua-i-ar moartea să-i ia de puturoşi. Şi rudaru’ care s-a făcut al dracu’ şi nu-mi mai dă un ban. Îmi vine să mor, fa, zâc zău, vai de capul meu.

De peste drum se aude un ţipăt lung şi urlete.

-Mamo, fă mamă, unde dracu’ eşti? Căzu prostu din dud şi moare, fă, chirăie cât o ţine gura, Georgeta. Pe vocea a doua îi ţinea isonul Oprel cu-un urlet de durere.

-Ho, daţi-vă dracu’, că viu acu, arde-v-ar focu’,  strigă şi rudăriţa de la masă, fără să se urnească de pe scaun. Dă-mi, fa, rumânco şi-o ţîgară că mă omoară ăştia, fa.  Şi-un pahar de oloi.

Arşiţă


Arde. Nu-ţi dai seama imediat ce ieşi din casă, ci doar după câţiva paşi. Arde asfaltul şi tocul sandalei se înfundă adânc în asfaltul moale, arde în creştet soarele-ţi încinge părul până la punctul de aprindere de te şi miri când pui mâna că nu s-a aprins încă, arde geanta pe umăr şi pielea pe mâini, arde în plopi şi frunza uscată se stinge cu-n foşnet scurt pe alei. E arşită şi-n frunza lepădată ai senzaţia că arde-n mijloc de octombrie.
E vară plină şi totuşi…
Ardea nisipul. Lepădam papucii cu talpă grea încropiţi din sandalele de anul trecut cu bareta tăiată şi călcam cu grijă cu tălpile goale prin aurul lui. Nisipul miscător primea piciorul ca pe-o ofrandă şi-l învăluia cu dragoste fierbinte. Nu puteam ţine talpa mai mult de câteva secunde în el. O înlocuiam cu cealaltă, apoi o luam de la capăt, ca într-un joc pe cărbuni aprinşi. Toată suflarea satului se odihnea la umbră, prin case, pe sub nuci, prin grădini. Eu n-aveam odihnă şi nici soarele nu mă oprea mai mult de câteva minute în loc, la răcoare. Aveam mâncărimi în cur, aşa mă diagnostica Dădica. Aşteptam până adormea maica şi ieşeam tiptil afară unde trebuia întâi să mă opresc să mă frec la ochi năucită de lumina orbitoare.
Deschideam uşor portiţa -să nu scârţâie- sau ieşeam pe poarta mare din curtea animalelor, mă propteam cu coatele pe gardul grădinii şi priveam până hăt departe, pe duna de nisip pe care se ridicau în valuri casele din spatele cimitirului, peste crucile cimitirului ce dormeau la umbra copacilor, dădeam o raită până jos, la baltă, mai smulgeam o buruiană, mai scoteam apă din gropan şi mai aruncam pe câte un strat mai pălit, apoi mă declaram obosită şi suiam coasta înapoi, în drum. De acolo o luam la dreapta, nu intram înapoi în curte, doar nu eram nebună. La dreapta, către Jieţ. Mă bălăceam un pic, alergam câte un crăpcean sau un lin pe sub frunze, până în papură, căutam scoici şi melci pe sub mal, număram mormolocii de broască şi nu le dădeam niciodată de capăt, atât de mulţi erau. Îmi plăceau cei mari, cărora le crescuseră deja două picioare. Îi luam în palme şi-i priveam cum se zbat să sară înapoi în apă, cu cozile lor jucăuşe şi burţile umflate.
Îmi puneam papucii şi urcam coasta pieptiş până în mijlocul cimitirului, unde ştiam că odihneşte bunica mea. În jurul ei, cruci de lemn cu acoperiş vopsit albastru, sau cu vopseaua crăpate, unele smulse, căzute într-o rână cu lemnul putrezit. Crucea ei de piatră pe care citeam mai mult cu degetele literele scrijelite printre muşchi uscaţi odihnea la umbra unui dud rotat cu dude negre. Mă aşezam acolo şi priveam înapoi, peste grădini, la căsuţa noastră. Parcă special fusese aşezată aşa, să-şi mai arunce din când în când ochii către casă, să-şi vadă copiii cum creşteau şi umblau desculţi pe bătătură. Ei crescuseră, aveau la rândul lor copii, ba mai şi muriseră puţin între timp, tot ca ea, înainte de vreme.
Rămâsesem eu, cea în sângele căreia clocotea sângele fierbinte al neamului aspru şi aprig al lui Tudorache Zăvăleanu. Puneam degetele pe cruce şi citeam silabisit: “Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu Stroilă Lucia”. Cumva, numele meu scris pe-o cruce veche de piatră mă chema pe furiş în fiecare amiază fierbinte de vară. Lacrimile-mi jucau sub pleoape şi-o durere surdă urca încet din plămâni şi se oprea în gât. Nu plângeam, nu voiam ca acolo, sub pământ să plângă şi ea cu mine. Râdeam, îi spuneam ghicitori pe care le învăţam de la nea Florea, fratele mamei, care tot încerca să mă încuie cu ele şi-o întrebam “Mamaie, de ce te cheamă ca pe mine? Mama Ghiţa zice că semăn cu matale. Şi maica spune la fel. De ce n-ai poză să te văd şi eu?”
Nu-mi răspundea. De sub frunze se auzea câte un pas repede de şopârlă care mă speria şi mă făcea s-o iau la goană către casă fără să-mi iau la revedere. Soarele strălucea la fel de nepăsător, în apa Jieţului copiii ţipau, gâştele-şi strigau bobocii şi pe uliţele pustii începeau să se adune muierile la umbră, cu lucrul în mână. Începea sfatul de seară. Mă strecuram înapoi pe poarta mare fix la timp, să nu intre maica la bănuieli şi să mă întrebe “Pe unde-ţi plimbi, fa, curul pe căldura asta, fiţ-ar chelea-a dracu’ de boţană!”.