Arde. Nu-ţi dai seama imediat ce ieşi din casă, ci doar după câţiva paşi. Arde asfaltul şi tocul sandalei se înfundă adânc în asfaltul moale, arde în creştet soarele-ţi încinge părul până la punctul de aprindere de te şi miri când pui mâna că nu s-a aprins încă, arde geanta pe umăr şi pielea pe mâini, arde în plopi şi frunza uscată se stinge cu-n foşnet scurt pe alei. E arşită şi-n frunza lepădată ai senzaţia că arde-n mijloc de octombrie.
E vară plină şi totuşi…
Ardea nisipul. Lepădam papucii cu talpă grea încropiţi din sandalele de anul trecut cu bareta tăiată şi călcam cu grijă cu tălpile goale prin aurul lui. Nisipul miscător primea piciorul ca pe-o ofrandă şi-l învăluia cu dragoste fierbinte. Nu puteam ţine talpa mai mult de câteva secunde în el. O înlocuiam cu cealaltă, apoi o luam de la capăt, ca într-un joc pe cărbuni aprinşi. Toată suflarea satului se odihnea la umbră, prin case, pe sub nuci, prin grădini. Eu n-aveam odihnă şi nici soarele nu mă oprea mai mult de câteva minute în loc, la răcoare. Aveam mâncărimi în cur, aşa mă diagnostica Dădica. Aşteptam până adormea maica şi ieşeam tiptil afară unde trebuia întâi să mă opresc să mă frec la ochi năucită de lumina orbitoare.
Deschideam uşor portiţa -să nu scârţâie- sau ieşeam pe poarta mare din curtea animalelor, mă propteam cu coatele pe gardul grădinii şi priveam până hăt departe, pe duna de nisip pe care se ridicau în valuri casele din spatele cimitirului, peste crucile cimitirului ce dormeau la umbra copacilor, dădeam o raită până jos, la baltă, mai smulgeam o buruiană, mai scoteam apă din gropan şi mai aruncam pe câte un strat mai pălit, apoi mă declaram obosită şi suiam coasta înapoi, în drum. De acolo o luam la dreapta, nu intram înapoi în curte, doar nu eram nebună. La dreapta, către Jieţ. Mă bălăceam un pic, alergam câte un crăpcean sau un lin pe sub frunze, până în papură, căutam scoici şi melci pe sub mal, număram mormolocii de broască şi nu le dădeam niciodată de capăt, atât de mulţi erau. Îmi plăceau cei mari, cărora le crescuseră deja două picioare. Îi luam în palme şi-i priveam cum se zbat să sară înapoi în apă, cu cozile lor jucăuşe şi burţile umflate.
Îmi puneam papucii şi urcam coasta pieptiş până în mijlocul cimitirului, unde ştiam că odihneşte bunica mea. În jurul ei, cruci de lemn cu acoperiş vopsit albastru, sau cu vopseaua crăpate, unele smulse, căzute într-o rână cu lemnul putrezit. Crucea ei de piatră pe care citeam mai mult cu degetele literele scrijelite printre muşchi uscaţi odihnea la umbra unui dud rotat cu dude negre. Mă aşezam acolo şi priveam înapoi, peste grădini, la căsuţa noastră. Parcă special fusese aşezată aşa, să-şi mai arunce din când în când ochii către casă, să-şi vadă copiii cum creşteau şi umblau desculţi pe bătătură. Ei crescuseră, aveau la rândul lor copii, ba mai şi muriseră puţin între timp, tot ca ea, înainte de vreme.
Rămâsesem eu, cea în sângele căreia clocotea sângele fierbinte al neamului aspru şi aprig al lui Tudorache Zăvăleanu. Puneam degetele pe cruce şi citeam silabisit: “Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu Stroilă Lucia”. Cumva, numele meu scris pe-o cruce veche de piatră mă chema pe furiş în fiecare amiază fierbinte de vară. Lacrimile-mi jucau sub pleoape şi-o durere surdă urca încet din plămâni şi se oprea în gât. Nu plângeam, nu voiam ca acolo, sub pământ să plângă şi ea cu mine. Râdeam, îi spuneam ghicitori pe care le învăţam de la nea Florea, fratele mamei, care tot încerca să mă încuie cu ele şi-o întrebam “Mamaie, de ce te cheamă ca pe mine? Mama Ghiţa zice că semăn cu matale. Şi maica spune la fel. De ce n-ai poză să te văd şi eu?”
Nu-mi răspundea. De sub frunze se auzea câte un pas repede de şopârlă care mă speria şi mă făcea s-o iau la goană către casă fără să-mi iau la revedere. Soarele strălucea la fel de nepăsător, în apa Jieţului copiii ţipau, gâştele-şi strigau bobocii şi pe uliţele pustii începeau să se adune muierile la umbră, cu lucrul în mână. Începea sfatul de seară. Mă strecuram înapoi pe poarta mare fix la timp, să nu intre maica la bănuieli şi să mă întrebe “Pe unde-ţi plimbi, fa, curul pe căldura asta, fiţ-ar chelea-a dracu’ de boţană!”.