Lună: februarie 2018

de

Ce-ar fi


Ce-ar fi de mîine ne-am trezi
şi am afla
că lumea s-a schimbat definitiv
şi s-a întors la început,
pe vechiul drum?
Pămîntul invers s-ar roti
şi soarele ar răsări
de la apus,
în vară ar ninge ca-n poveşti
şi-n iarnă teii-ar înflori,
de-aramă primăvara ar fi
şi toamna ar purta pe frunte ghiocei,
ca o doamnă din alt veac
demult apus
iar noi ne-am naşte bătrîni
şi-am merge şontîc spre tinereţe,
apoi am alerga în sprint uşor
către adolescenţă şi ne-am încheia
apoteotic drumul în uterul matern,
transformîndu-ne într-o zi în celula
ce nu se mai divide.
Şi totuşi, ce-ar fi dacă-ntr-o zi,
pămîntul s-ar opri
şi soarele ar îngheţa stingher
la răsărit?

 

de

Aş putea


Aş putea fi vultur,
să despic zarea cu aripile,
aş putea transforma apa în vin,
luna în soare,
aş putea aduce ploaia,
aş ninge cu fulgi mari,
aş trage marea mai aproape
şi muntele aş putea să ţi-l aduc
cu brazi, cu turme, cu flori de colt
şi doi măgari cu urechi mari.
Tot aş putea, de m-ai vedea,
dar tu eşti orb
şi în întunericul din ochii tăi
sunt doar biet miriapod
fără culoare.

de

Fără pieliţă


Raionul de mezeluri din Profi, duminică pe la zece, într-o dimineaţă posomorîtă de februarie. Vînzătoarea e un pic sictirită şi cam adormită, deranjată în tihna ei de client băgăcioşi. În faţa raionului se opreşte un domn trecut de prima tinereţe, ajuns la a doua, sau chiar la a treia, că bărbaţii după 55 de ani parcă au o singură vîrstă pînă după 70 cînd pica brusc şi devin moşi. Să zicem că domnul nostru are cam 55-57 de ani, păr grizonat tuns scurt, obraz cu riduri decente peste care barba îşi creşte în voie ţepii. În coşul roşu, de mînă aruncase un borcan de muştar şi-o pîine feliată.
– Bună dimineaţa, spuneţi vă rog.
– Doisprezece felii de caşcaval Delaco.
Femeia ia batonul de caşcaval, îi desface coaja de plastic şi-l feliază cu ceva effort în aparatul de feliat mezeluri. Aruncă feliile pe cîntar, le împătureşte în hîrtia cerată cu însemnele magazinului, pune codul de bare pe capătul împăturit şi întreabă cu greutate, după ce-şi înghite înjurătura ce dă să scoată capul printre buze.
– Mai doriţi ceva?
– Da, 300 de grame de salam de Sibiu, dar vă rog să-l feliaţi fără pieliţă.
– Vreţi să feliez salamul fără pieliţă?, face femeia ochii mari şi-l fixează cu irişii căprui gata de atac.
– Da, aşa am spus. Vă rog să-i scoateţi pieliţa.
– Nu vreţi să-l şi mănînc în locul dumneavoastră?
Replica îl lasă pe grizonat cu gura căscată. Se vede prin haina groasă, kaki, cum broboane de sudoare i se adună sub brat şi-i pătează cămaşa. Plusează.
– Nu înţeleg, v-am rugat doar să-i scoateţi pieliţa.
– Iar eu vă spun că nu am voie să fac asta şi oricum nu-l pot felia fără pieliţă, că s-ar împrăştia tot. Îl luaţi cu pieliţă şi-l desfaceţi singur acasă, sau nu-l mai luaţi. Vă rog să vă decideţi.
Resemnat, omul cedează, doar pentru că se grăbea, se vedea pe faţa lui că se grăbeşte.
– Biine, feliaţi-l aşa, cu coajă.
În spatele e deja coadă, vînzătoarea e singură pe tot raionul dar se apucă tacticoasă, cu răbdare, să-I felieze salamul. În sfîrşit termină de cîntărit, împachetat, lipit codul de bare, omul nu mai vrea nimic, ea îi urează o zi bună cu aerul cu care i-ar spune “şi mai du-te-n pizda mă-tii”. Se întoarce la clientul următor, îl întreabă ce doreşte şi bombăne cîteva minute singură. Domnul cu tinereţea coaptă se opreşte la vitrine cu măsline. Burlacii ăştia între vîrste sunt atît de previzibili…

de

Ura


Bătrînii se trezeau primii, din crucea nopţii, n-aveau somn, simţeau apropierea morţii şi voiau să apuce să-i mai închidă o zi uşa în nas.
Bunicul îşi trăgea şosetele de lînă, îndesau bine în ele manşeta izmenelor groase, de bumbac şi trăgeau deasupra pantalonii de dimie ţesută în război de muierea harnică în nopţile lungi de iarnă şi aprindea focul, să nu-I îngheţe baba cînd se dă jos din pat. Paoi ieşea, rînea grajdul, hrănea animalele, punea coceni în iestea oilor, se mai contra cu berbecul cornut, le mai băga mina între picioare să le piţăie ugerele mici, să vadă dacă-s gata să fete.
Bunica se spăla temeinic, îşi străngea bine betele peste fusta creaţă de lînă, îşi pieptăna părul albit în oglindă, îl prindea bine să stea sub basma toată ziua, să nu se facă de rîs cu şuviţele rebele ce-ar fi scăpat din strînsoare, îşi trăgea baticul pe frunte şi-l lega simplu sub bărbie. Ieşea fuga, aducea doi morcovi, două cepe, nişte cartofi, ouă, uneori punea la fiert nişte făsui ales şi pus la muiat cu o seară înainte, alteori cobora de pe culme un şir de porc din care avea de gînd să facă o ciulama, scotea o bucată de brînză proaspătă din putinei, o bucată de şuncă de la usturoi, pîinea de sub ştergar şi le punea pe masă, Curăţa repede legumele, le arunca în oală şi înteţea focul.
Cînd bătea bunicul bocancii pe prag prînzişorul era deja pregătit, scaunul aşezat la locul lui, în capul mesei şi ştergarul alb pregătit să se şteargă moşul pe mîini şi pe faţă înainte de a se aşeza la masă. Moşul intra întîi cu un ţoi de ţuică rece în mînă, îl aşeza pe masă, apoi se spăla pe mîini şi faţă cu apă călduţă pe care i-o turna baba cu o cană deasupra ligheanului, se ştergea, se aşeza la masă în locul ştiut, ofta odată lung, mulţumea lui Dumnezeu pentru ziua bună, pentru mîncarea de pe masă, se aşezau şi prînzeau în timp ce el îi povestea ce se întîmplă prin curte, care oaie o să fete prima, ce treburi urmează să facă peste zi, mai luau o data calendarul să numere zilele rămase pînă o să aibe lapte, sau purcei de la grăsuna cu urechile pe ochi.
La sfîrşit bunica strîngea masa, punea mîncarea rămasă la loc în cămară, ieşea, hrănea cîinele, pisica, arunca fărîmiturile în bătătură la păsări, nu lăsa nici măcar o coajă de pîine să se piardă aiurea, era păcat.
Dacă era vremea bună ieşeau la muncă afară, pe cîmp, în grădină, prin bătătură, dacă nu, el se aşeza în pat şi sforăia aproape instantaneu, ea se aşeza la picioarele lui cu ceva de lucru în mînă. Nu i se odihneau mîinile o clipă, cocea, împletea, cîrpea, ţesea, corşeta. Cînd mergeam pe la ei erau fericiţi, ne spuneau poveşti, rîdeau mult cu noi, buna ne cocea plăcinte şi dovleac în cuptor, gogoşi, minciunele, cozonac. Nu făceau politică, nu încercau să pună ţara la cale, nici să-şi impună părerea. Lăsaseră grijile şi responsabilităţile pe umerii copiilor “ia dă-i alimănitului, că doar n-o să-i duc eu în spinare pînă la bătrîneţe, să muncească să-şi facă singuri.” Bunicul avea o vorbă “cum îţi aşterni, aşa dormi, taică. Aveţi grijă cu ce plapumă vă acoperiţi, să nu vă rămînă picioarele pe afară.”
I-am iubit cu patimă, îi iubesc şi acum cînd sunt pe Carul Mare. I-am iubit şi respectat pe toţi bătrînii satului meu, am învăţat să nu ridic vocea, să nu-i înfrunt, să nu-i jignesc iar ei mă ştiau şi-mi răspundeau cu seninătate la salut, mă întrebau de sănătate şi mă încurajau să fiu om.
Aceştia erau bătrînii de odinioară. Nu-i recunosc în aruncătorii de portocale din faţa palatului Cotroceni, sau de la DNA. Nu, nu. Aceia nu sunt bătrînii neamului meu, nu sunt ai mei, nici ai voştri. Ochii bătrînilor nostri nu ştiau ura.

de

Ploaia


Eu am invocat ploaia asta înghețată,
cu gîndurile mele reci,
cu buzele mele moi,
cu mîinile mele calde,
cu lacrima din colțul ochiului,
cu bătaia inimii şchioapă.
Nu te mînia, iarna nu e vinovată,
doar eu, cu privirea mea de primăvară
amară, scutur norii să ajung
la soarele din ochii tăi.20170208_080515 (1)

de

Cerere în căsătorie


Am vreo şase ani, două beţe noduroase înfipte-n fund şi-o tunsoare ciudată cu cărare pe o parte, care-mi face părul să arate ca o mătură uşor ciufulită sub agrafele care abia îl domolesc un pic în frunte. E vară, cald şi parcul în mijlocul căruia tronează grădiniţa ne oferă multe posibilităţi de explorare. E plin de ierburi înalte, tufisuri, copaci cu coroane generoase ce filtrează razele soarelui, lasă să treacă prin frunziş doar frînturi din ele. Umbră, soare, umbră, soare, mii de licurici tremurători sub crengi înalte cu păsări cîntătoare şi ciori, multe ciori croncănitoare. Sub ele noi, copiii. Băieţii în pantaloni scurţi prinşi de umeri cu bretele lungi, fetele cu rochiţe rotate. Doar eu am o rochie dreaptă, prea scurtă pentru picioarele mele atît de subţiri. Mi se văd chiloţii şi băieţii îşi dau coate cînd trec pe lîngă ei. Răi. Nu ştiu cum de mama nu-şi dă seama cît de ridicolă sunt cu chiloţii la vedere. Ea nu ştie cîte ştiu copiii de la grădiniţă? Mi-e ruşine. Mă ascund după o bancă şi aştept acolo, aproape fără să respir, să treacă pauza mare. Desenez o fată pe faţa aspră a pămîntului. Băţul cu care desenez se rupe cu un pocnet scurt. Urmele lăsate de el sunt palide, abia ghicite. Un grup gălăgios de fete şi băieţi se apropie şi se aşează pe banca de lîngă mine. Trei fete se ţin de mînă şi-n urma lor vin trei băieţi care-și dau coate și se trag de bretele. Fetele au codiţe prinse-n funde mari deasupra urechilor, fuste creţe şi pantofi de lac, mi-ar plăcea şi mie să fiu ca ele şi să am fustele lor.
Băieţii formează un grup mult mai pitoresc. Unul are vîrtej în frunte care-i face părul să stea ridicat în dreptul tîmplei stîngi, ochi verzi, cămaşă cu mînecă scurtă, ciorapi înalţi, albi, din care unul atîrnă în voie pe lîngă glezna stîngă. Celălalt, o idee mai înalt, e blond şi neastîmpărat. Vorbeşte tare şi se dă în spectacol. E mîndru de pantalonii lui lungi, prinşi în talie cu o curea, ca a oamenilor mari. Al treilea, bruneţel, pare un copil mic pe lîngă ei. E bucălat şi are ochi mari, negri, migdalaţi deasupra unui nas ridicat în vînt şi a unei guri mici cu buze roşii, de fată. Se apropie şi-i recunosc. Sunt colegii mei. Mimi, Mioara şi Ileana, iar ei Victor, Adrian şi Vasi – copilaşul. Uit să respir, ca la comandă. Dacă mă văd? Mă pitesc bine şi tac. Nici băţul nu mai desenează, stă cuminte, uitat în ţărînă, lîngă piciorul meu. Fetele se aşează pe bancă, băieţii rămîn în picioare şi se hîrjonesc.
– Hai, bă, Adriene, ce facem aici? Hai să ne pitulăm, zice Victor.
– Nu vreau, stau aici, cu Mimi, răspunde, serios, Adrian.
– Da ce faci tu aici cu fetele, mă? Hai să alergăm pînă la bordeiul cu gheaţă, insistă Victor.
– Nu vreau, mă, n-auzi, vreau să stau cu Mimi.
– Lasă-l, Victore, e gagica lui, spune Vasi şi rîde cu gura pînă la urechi.
Pe mine mă dor încheieturile de cît de mică tot încerc să mă fac. Ce tîmpenie şi asta cu gacicii şi gagicile! Ce-o însemna? Fetele au gagici, secrete spuse în şoaptă, rîsete conspirative. Hai, măi, ce să-ţi placă atît la un băiat? Doar îi vede toată lumea cît de înapoiaţi sunt.
– Adrian are gagică, Adrian aareee gagică, Adrian are gagică, dansează Victor într-un picior şi rîde cu capul dat pe spate.
Obrajii lui Adrian se umflă şi faţa lui trece pe rînd prin toate culorile curcubeului. Fetele chicotesc pe bancă, Mimi roşeşte şi face concurenţă rochiţei cu buline pe care o poartă.
– Taci, mă, că te bat, răbufneşte Adrian, roşu ca un rac fiert.
Victor nu tace.
– Adrian are gagică, Adrian are gagică, Adi are gagică, strigă mai tare, şi-i face în ciudă lui Adi.
Fetele se ridică pe bancă şi pleacă, Vasi rîde şi se plezneşte cu palmele pe genunchii goi şi Adrian se umflă ca un balon, mai are puţin şi pocneşte. Bătaia pluteşte în aer şi ca să n-o piardă, băieţii o umflă. Adrian cade în spatele lui Victor dintr-o lovitură şi amîndoi se tăvălesc pe aleea pietruită. Genunchii trosnesc pe pietre, băieţii îşi împart voiniceşte pumni, icnesc şi dau pe rînd, să nu rămînă unul mai prejos. Vasi face galerie pe margine. Mă uit cum se mişcă buzele lui roşii şi-mi vine să rîd, nu degeaba i se spune „copilaşul”. Dacă bătăuşii se ridică să-i dea una, s-ar rostogoli imediat cu picioarele în sus şi mie mi-ar plăcea să-l văd aşa, prea face haz de o bătaie pe care el a aprins-o. Educatoarea ne strigă deja a doua oară, pauza e gata şi-n picioare mi se adună colonii întregi de furnici care-mi mănîncă din carne, se plimbă pe sub piele şi nu mă lasă să mă mişc. Aş ţipa, dar mă aud bătăuşii.
– Băăăi, nebunilor! Hai sus că acu’ vine educatoarea după noi. Mă duc şi vă spun pe amîndoi dacă nu vă potoliţi, se trezeşte, în sfîrşit, Vasi. Uite că nu e aşa prost. Hai băi, proştilor, ridicaţi-vă şi fugiţi în clasă, să pot şi eu ieşi de aici. Uf, nebunii sunt în stare să se bată pînă la prînz. Pînă la urmă o să plîngem toţi şi-o să mîncăm bătaie. Într-un moment de vitejie descoperită cine ştie cum, Vasi îl trage pe Adrian de tricou. Adrian se dezechilibrează, Victor prinde ocazia şi-i bagă un cap de berbec direct în stomac, Adi cade în fund şi începe să plîngă. Avem deja o mare de lacrimi în jurul băncii de lemn vopsit. Urîcios Victor ăsta, îl urăsc. Din cauza lui se întîmplă toate relele, merită să mănînce bătaie zilnic. Îl văd cum se ridică, se scutură de ţărînă şi-ncepe să rîdă.
– Na, mă, mai vrei bătaie? Vezi că-s mai puternic şi te bat oricînd? Ţi-am spus, ţi-am spus, se laudă ca prostul.
Se ridică şi Adrian cu dîre negre oe obraz.
– Lasă că te spun eu la doamna, vezi tu atunci bătaie. Nici nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea, aşa să ştii, îl ameninţă el şi-şi şterge nasul cu mîna. Sunt supărat!
– Şi ce? Eu nu sunt supărat? Sunt mai supărat ca tine, aşa să ştii. Şi nu mai vorbesc eu cu tine, nici dacă mă rogi! Şi te spun băieţilor că ai gagică, na, plusează Victor.
– Aha! Ţi-e necaz că n-ai şi tu, de-aia! Pîrîciosule, continuă Adrian.
– Băi, mie nu-mi trebuie gagică. Eu mă însor cînd m-oi face mare. Mă însor cu Ana, cea mai frumoasă fată şi tu nu o să poţi face nimic, na! N-am nevoie de gagici ca tine, mai strigă o dată Victor şi-o ia la goană către clasă.
Eu cad în fund şi privesc prostită după ei. Băiii, sunt cea mai frumoasă fată şi am deja prima cerere în căsătorie. O fi bine? Uf, dacă află mama, să vezi săpuneală. Mai bine tac. Lasă că-i trece. Oare, cît mai e pînă creştem mari să ne putem însura? Îmi place Victor cu ochii lui verzi şi vîrtej în frunte. Parcă e frumos, nu?

de

Urc


Sunt mica ciocîrlie
îndrăgostită de soare,
urc în fiecare dimineaţă
drumul pînă la tine
şi sper să ajung să-ţi ating
cu aripa o rază.
Îmi scald privirea în cerul
ochilor tăi, cînd ziua se sărută
cu noaptea, zorile mă duc
mai aproape de tine şi urc
mereu, chiar de ştiu
că flacăra ta mă va preface,
cîndva, în scrum.

de

Visam


Construiam aripi, voiam
să zbor pînă la tine,
peste un hău adînc,
dar tu te-ndepărtai
şi de la răspîntii se-ntindeau
spre mine braţe albe, moi,
de femei ce rîdeau, privirea lor
se prindea de aripi şi le ardea
ca pe frunzele moarte, iar eu
mă opream şi construiam altele
care la fel ardeau şi cădeau
făcute scrum în prăpastia de sub noi.
Doar visul rămînea întreg
şi se legăna încet, prins
de două stînci abrupte,
între mine şi tine.

de

Naşterea


-Eheeei, mamă. Atunci cînd te-am născut pe tine, nu am crezut că mai am scăpare. Era o noapte întunecată şi începuse o furtună, de-ţi era milă să laşi şi pisica afară. Cîinele se urcase pe prag şi urla a pustiu. Avea moşul un cîine mare, negru, flocos, de-ţi era frică să intri în bătătură doar dacă-l vedeai. Era răăău, rău! A sărit odată pe un ţigan care venise la furat de-a făcut ăla pe el. Abia l-au scos viu din dinţii lui. Ei, cîinele ăsta uriaş urla pe prag în noaptea aia. Ieşea moşul, Dumnezeu să-l ierte şi-l gonea.
-Piei, satană, ce urli a moarte în bătătura mea? Nea că te omor, sărăcie!
Lua cîte-un resteu şi arunca după el. Dacă apuca să-l lovească nu se mai scula animalul. Da el se ferea, băga coada între picioare şi se ascundea cîteva minute. Cînd se auzea un tunet mai tare, venea iar pe prag şi începea să urle. Şi tuna, măicuţă, de se zguduia casa! Ziceai că a dat Dumnezeu drumul lui Sfîntu Ilie să ne înece cu totul. Şi tu nu mai aveai răbdare. Voiai să ieşi şi parcă te speria punerea aia de cap şi te întorceai înapoi. Doamne, Doamne, ce-am mai tras! Moşica, săraca, transpirase toată, mai rău ca mine. Era o femeie micuţă şi îndesată, cu faţa rotundă, luminoasă. Nu am văzut-o niciodată mînioasă şi supărată. Tot timpul zîmbea şi trebăluia. Nu-i stăteau picioruţele şi mîinile de dimineaţa pînă tîrziu în noapte. Eu mă miram de unde se ţine, de unde are atîta putere de rămîne în picioare şi cînd toţi ăilalţi au picat demult. Ca un spîrnel era. Îşi gonise fetele la mă-sa. Le trimisese cu o zi înainte, de cînd mi s-a rupt apa, să nu stea în picioarele noastre. Pregătise cearşafuri curate, lighene curate, pusese apă la fiert, prosoape, o chemase pe moaşa comunală îşi suflecase mînecile şi se învîrtea pe bătătură aşteptînd să vină momentul. A venit şi moaşa, m-a pipăit, m-a consultat şi s-a pus şi ea pe aşteptat. Moşica făcea ce făcea pe afară, se întorcea să vadă cum îmi e. Eu urlam. Mi-era o frică… începuseră durerile şi-mi venea să muşc pămîntul, atît de rău durea.
-Taci cu maica, că acu’ trece, repeat moaşa. Taci şi rabdă, că aşa-i femeia făcută, măicuţă, să sufere şi să tacă. Lasă că o să fie bine, să vezi. O să faci un copilaş sănătos şi-o să uiţi de toate cînd o să-l iei în braţe. Hai cu mama că nu mai e mult. S-a rupt apa, acu’ iese.
Era o zi senină şi-un soare strălucitor de te seca. Te ardea în creştet şi prin pereţi. Şi muştele ciupeau aşa de rău că-ţi făceai răni scărpinîndu-te. Venise vara devreme atunci şi nu plouase o lună întreagă. Trecuse mai fără un strop de apă. Îţi venea leşin pe cîmp şi bietele animale abia se tîrau pe loc. Toate bălţile secaseră şi ca să le duci la adăpat trebuia să cobori pînă adînc în balta lui Pică, prin trestie şi păpuriş ca să dai de un ochi cu apă. Crăpase pămîntul de băgai mîna pînă aproape de cot în el. Ei, muiculiţă… grea viaţă. Şi tocmai în ziua aia se apucaseră muştele să înnebunească. Iapa necheza pe bătătură şi nu se mai scula din nisip. Avea moşicu o iapă sură, cu stea în frunte şi stătea să fete, avea o burtă de abia mai intra pe uşa grajdului. Şi era rea de muscă, de nu punea nima mîna pe ea în zilele astea de vară. Făcea urît, muşca, da cu piciorul, era un chin cu ea. Ea necheza pe bătătură, eu urlam în casă.
Moşicu înjura în barbă pe-afară. De căldură, de soare, de grijanie, de viaţă grea. Avea o limbă spurcată, faţa brăzdată de riduri adînci, părul albit înainte de vreme, o barbă ţepoasă pe care-o dădea jos doar în zi de sărbătoare şi ochi mici, vii, în fundul capului. Era în stare să mute căruţa plină de unul singur. Nici nu-ţi puteai da seama unde zace în corpul ăla vînos, încins cu un chimir lat, cu buzunare, atîta putere. Purta tot timpul pantaloni de dimie neagră, legaţi pe pulpe cu nojiţele de la opinci şi cămaşă albă, cu mînecă lungă, largă, de pînză ţesută în casă.
-Mă, moşicule, mata eşti om înstărit. Ia-ţi, domnle nişte pantofi ca lumea, ce umbli tot cu opinci cu nojiţe pînă la genunchi? Rîd oamenii de matale. S-au schimbat vremurile.
-Rîd proştii, taicule. Proştii rîd, nu oamenii. Ce să facă şi ei dacă-s proşti? Mai mult doar nu-i duce capul. Opincile astea sunt ale ţăranului, băi băiete, nu pantofii voştri de carton. E muncă multă în ele. Creşti purcelul de-o palmă pînă ajunge de 200 de kile ca să le faci. Iei chielea, o tăbăceşti, o baţi să se înmoaie, dai gaură cu sula să poţi s-o croieşti şi s-o coşi. Aici e sudoare şi suflet, taicule. Muncă de mîini de om. În cartonul şi-n cauciucul vostru ce e? Încalţă-i alţii, eu nu pun în picioare pantofi pîn-oi muri. Atunci mă încălţaţi voi cu ce-oţi vrea, că nu mai trebuie să umblu pe tălpile mele. Mă duce Dumnezeu în braţe atunci şi voi mă scoateţi cu picioarele legate înainte ca să mă duceţi la groapă. Aşa era moşicu’, un om dintr-o bucată. Şi te-a iubit mai mult ca pe fetele lui.
Da, muichiţă… şi vremea trecea, soarele trecuse spre apus şi tu nu voiai neam să ieşi. Biata moşica ameţise tot învîrtindu-se fără rost pe lîngă mine. Nu ştia ce să mai facă, să-mi fie mai bine. Cinci ceauane de apă au scăzut pînă seara. De cinci ori le-a umplut şi tot de-atîtea ori s-a dus apa din ele. Numai de la apa aia s-a întunecat cerul peste noapte şi-a început furtuna. Numai cîtă apă a fiert ea săraca şi cît s-a pîrporit la flacără pe lîngă ea, aşteptîndu-te s-a îndurat Dumnezeu de-a dat ploaie. Şi ce ploaie s-a pus. Curgeau streşinile de ziceai că e gata, a venit potopul. Eu nici nu mai ştiam unde sunt. Tu nu mai mişcai. Moaşa comunală plecase acasă după fiare. Voia să te scoată oricum, bucată cu bucată. Tac-tu stătea pe prispă şi ploua Dumnezeu peste lacrimile lui. Toată ziua nu dăduse pe acasă de grijă, acum nu mai avea unde pleca şi stătea acolo, pe treapta de lemn, îşi privea mîinile muncite şi plîngea. Fată, fată… erea să mă omori şi pe mine atunci. Nimeni nu a crezut că mai scap. Trecuse o zi şi-o noapte de cînd pierdusem apa. O zi şi-o noapte de chin şi tu nu reuşisei nici să scoţi nasul.
-Cu ce-am greşit io, moşicule, de mă încearcă Dumnezeu aşa? Tata m-a dat afară din casă, stau ca vai de mine în casa matale, am plecat de la două linguri şi o cană de ceai cu muierea mea şi acu’, cînd să zic şi eu Doamne ajută vrea să mă lase singur? Ce-am făcut mă, că n-am dat cu pietre în Dumnezeu.? De ce-mi dă mie atîta chin? O auzi cum geme? O auzi? Pe la prînz o auzeam din grădină cum urla. Acum nici glas nu mai are, moşicule. Ce să fac eu, cum s-o ajut?.plîngea tac-tu şi cerul plîngea de mila lui.
-Stai cu taica, că ştie el Dumnezeu cum le aşează pe toate. Fii cuminte. Lasă că nu te pierde el tocmai pe tine. Se descurcă ele muierile acolo, ştiu ce să facă. Doar nu e muierea ta prima care naşte. Toate au trecut pe-acolo. Bărbat eşti tu? Treci în casă şi mănîncă, odihneşte-te un pic, că acu’i iar dimineaţa şi trebuie să o luăm de la capăt. Că la noi munca-i odihnă, copile. Asta ni-e crucea.
Se ţinea tare bătrînul, dar ţi-a tras o înjurătură cînd te-a auzit orăcăind de l-au auzit cu siguranţă şi îngerii. Tîrziu, în noapte ţi-au auzit glasul. Eu nu ştiu, nu mai ştiam nimic, mi-a povestit moşica. Erai mică, zbîrcită şi neagră. Au crezut că eşti moartă şi cum să nu creadă asta cînd stătusei atîta pe sec? Cu fiarele te-a scos moaşa. A venit şi Silvia de le-a dat o mînă de ajutor, ea era la şcoala sanitară pe atunci, a venit şi Măriuţa de alături, s-au adunat muierile ca la mort, ce mai.

Ţi-a fost frică să vii pe lume, muică. Te-ai răzgîndit şi tu după nouă luni şi era să te-neci ca ţiganu’ la mal. Aşa ai fost tu, bună-bună, cuminte-cuminte, pînă cînd a fost să dai ochii cu noi. Atunci nu ne-ai mai vrut, te-ai fi întors. Da cine se mai întoarce după ce-a venit pe lume? Te-a luat Silvia de picioare, te ţinut spînzurată cu capu-n jos şi ţi-a tras două palpe peste buci, de-a auzit tac-tu de-afară. Şleap-şleap. Odată te-ai înecat, ai orăcăit şi te-ai luminat la faţă. Scăpasei, fa, scăpasei. A ţinut Dumnezeu cu tine. Şi furtuna s-a oprit după aia. A venit o dimineaţă înaltă cu răcoare, frunzele dudului din faţa ferestrei străluceau în soare şi rîndunicile de sub grindă parcă-nnebuniseră. Fa, toată natura se bucura că ai scăpat, de parcă fericirea lumii atîrna de firul tău de viaţă. Eu am rămas la pat. O lună am zăcut atunci, măicuţă. Nimeni nu mai credea că mai scăp. Începuseră să vorbească pe lîngă mine de colaci, şi stat şi lumînări. L-au adus pe popa să mă grijească. Tu n-ai mai avut nicio grijă de-atunci, ai început să mănînci de cum ţi-a venit glasul. Te-ai născut flămîndă după atîta luptă. Mi te dădeau la ţîţă şi te luau după aia, iar eu tînjeam după tine pînă să te ţin iar în braţe. Da’ ai avut timp să-mi scoţi peri albi. Ai avuuutt. Pînă la doi ani ai tot supt. Plecasei în picioare şi te plimbai cu scăunelul după mine pe bătătură, să-ţi dau să sugi. Dacă striga cîte o muiere la poartă, hop şi tu cu scăunelul, de rîdeau toate de mine.. Un minut nu m-ai lăsat liberă timp de doi ani de mi se luase de tot de tine. De-aia am şi vrut să te dau de suflet. Mi se urîse şi mi se făcuse teamă că o să te ţii toată viaţa scai de mine, de n-o să mai pot trăi şi eu viaţa mea.