În contratimp


Trebuie să fie cumplit să trăieşti în contratimp,
viaţa să ajungă la tine prea tîrziu, ca un pachet pierdut
în depozitul firmei de curierat şi găsit
atunci cînd nu-ţi mai foloseşte,
cînd tu te-ai schimbat,
ai îmbătrînit, ai albit
şi păpuşa pe care trebuia s-o primeşti
de ziua ta nu se mai potriveşte.
Trebuie să fie dureros să iubeşti prea tîrziu,
atunci cînd locul e deja ocupat şi tu
nu mai poţi face nimic să schimbi lucrurile,
poţi doar să iubeşti şi să plîngi în nopţile tîrzii,
cînd nimeni nu-ţi vede lacrima pe obrazul ofilit.
O, da, e incredibil de trist ca-n viaţa ta
toate să se întîmple în contratimp,
atît de tîrziu că nici măcar tu nu mai speri
ca-n uşa cu balamale ruginite să bată viaţa,
nu moartea, după ce-ai servit cîte o porţie dublă
din ea în fiecare duminică, la prînz.

Uneori


Te grăbeai în dimineaţa
aceea senină, cînd soarele scălda
în raze aleile, poarta, şi tuia din colţ.
Prunul îşi legăna floarea şi cînta
un cîntec de demult, o pisică ne privea
cu ochi aurii de pe pervazul de peste
stradă, o mierlă culesese
doi lăstari şi-i căra în grădina vecină,
printre lăcrămioare.
Strada era pustie, doar portarul casei
de vis-a-vis ne privea cu ochi mici
şi mîinile la spate. M-ai sărutat şi ai plecat,
cărai o geantă grea, cu cărţi,
eu mă gîndeam că o să-ţi fie greu
s-o duci atîta drum în spate, tu păşeai
uşor aplecat în faţă, călcai
apăsat, sigur pe tine şi pe drumul tău.
Apoi, ai lăsat sacoşa să alunece
pe trotuar, ai fugit înapoi, mi-ai luat
obrajii în palme şi m-ai sărutat
cu patimă pe gură. Tot oraşul a zîmbit
în soare, pînă şi prunul înflorit
de-aşa surpriz-a sughiţat, doar portarul
casei de vis-a-vis a întors
repede privirea şi a tuşit scurt,
în pumn, cu un zîmbet mic în colţul ochilor.
De-atunci, se-ntîmplă uneori să doară
dorul tău, nu totdeauna, doar în zilele cu soare,
cînd primăvara curăţă
cerul pînă la lacrimă
şi-adună norii în cutia cu nimicuri
pentru zile triste.