Plop


Atît de frumos ninge şi-atît
de lin zboară fulgii pe la fereastră,
se-nvîrt, îşi aruncă ochii pe geam,
fac piruete, mă strigă,
mă cheamă la joacă.
Parcă ar fi citit gîndul de noapte
ce-mi şoptea în dimineaţa de plumb,
cînd plopul din colt îşi agita în cer
crengile negre să vrăjească norii,
să gonească lacrima ploii,
să cheme alb peste negru,
peste toate mizeriile lumii,
peste tot noroiul,
peste toată durerea,
că iarna asta neiarnă e numai bună
de murit pentru oamenii singuri,
pentru oamenii nimănui
ce-aşteaptă în van o mînă întinsă
să adune sîngele şi să cicatrizeze
rănile singurătăţii.
Am să las scris să mă îngroape
adînc într-o zi de iarnă ploioasă,
dimineaţa să mă ningă
pe creştet şi-n primăvară să răsar plop,
să întind crengile negre la cer.
Cu vîrful aş sprijini colţul lunii,
să nu răstoarne cerul pe pămînt.

Umbră


Azi vreau să plec,
să-mi iau în spate anii, atît cît i-am trait,
să las în urmă zilele ce va fi fost să vină,
să-mi şterg de colb ghetele
cu tălpi groase, de munte,
să încui uşa şi să arunc cheia sub preş,
o vor găsi la locul ei
cei ce vor veni
să întrebe de mine
ca şi cum aş fi fost vreodată viu,
ca şi cum m-ar fi cunoscut,
ca şi cum m-ar fi iubit.
Vor descuia şi vor găsi pe raft,
la loculul lor, toate zilele viitoare,
poate puţin mai prăfuite,
poate puţin obosite,
aşa cum sunt şi eu, nici mai mult,
nici mai puţin ca viaţa mea
cu bune, cu rele,
nu va lipsi niciuna la apel.
De vor vărsa o lacrimă,
nici nu va mai conta,
doar pămîntul însetat, o va sorbi
cum soarbe sinucigaşul din
cupa cu venin, cum soarbe muribundul
ultima gură de aer,
să poată s-o expire apoi
cu tot cu cele 9 grame de suflet.
Cîndva, în cartile de istorie
se va vorbi despre mine
ca despre Hatshepsut şi toţi
se vor îndoi de existenţa mea
pentru că,
nu-i aşa,
stafiile n-au niciodată umbră.

În inima mea


În inima mea au încăput toţi oamenii,
am oferit fiecăruia cîte un scaun de odihnă,
o chisea cu dulceaţă
şi-un pahar cu apă limpede, de izvor.
Unii au intrat că au vrut să vadă cum
e la mine-n suflet, pe alţii i-am poftit eu
cu dinadinsul,
fiecare s-a aşezat şi a stat cît
a crezut de cuviinţă, cît
i-a fost voia, pînă
s-a odihnit, pînă
şi-a ostoit setea, pînă
l-au atras alţi ochi cu vino-ncoa.
Uşa inimii mele a rămas
tot timpul deschisă şi nimeni nu
s-a plîns de curent. Doar pe mine m-a durut
cînd au plecat cu tot cu rădăcini.

Alerg


La început era mai bine,
doar un pumn ridicat şi-un deget arătător împingea avertismentul
cum împinge copilul de mină un vagonet de cărbune spre lumină.
Te avertizăm-strigau, te avertizăm, n-ai voie să calci linia continuă,
circulă pe dreapta, regulamentar, nu ai voie să ieşi din coloană,
nu depăşeşti coloana, păstrezi cadența paşilor cum impune şeful de grup,
altfel eşti pasibil de pedeapsă!
Azi nu mai au răbdare, a venit vremea ameninţărilor.
Trage pe dreapta, îmi strigă, n-ai voie pe mijloc, mă atletule rezistent,
oaie neagră ce eşti, te bag la bulău pînă te albeşti!
Eu merg înainte pe contrasens, alerg printre două linii continue,
între două benzi de autostradă, n-am de ales, pe margine sunt crocodili.
Nici acasă nu mă mai duc, în garsoniera de 4 pe 4 de la etajul trei
mă aşteaptă tropăind o turmă de elefanți.
Înaintea mea aleargă o mînă de tineri, agenții ne fluieră,
metalul rece li s-a lipit de degete, obrajii li se umflă ca nişte foale
cînd trag aer în piept. Ț-ai dracu de atleţi, ne strigă,
v-ați găsit voi să ne tulburați liniştea, intrați în rînd că vă altoim,
lasă că avem noi ac de cojoacele voastre!
Apăraţi de garduri de fier, crocodilii sunt în delir.
Aşa, dom’ agent, strigă cu gurile căscate şi-şi agită dinţii ca pe nişte săbii,
tu-le neamu’ de alergători,
s-au găsit ei cu moț să se înhame la locomotiva noastră,
să ne fure votul democratic.
Dă-le în cap, dom’ agent, în cap,
noi n-avem nevoie de atleţi, noi n-avem nevoie de morală,
noi n-avem nevoie de recorduri mondiale la atletism,
noi respirăm cuminți dincolo de gardul de sîrmă ghimpată,
mergem pe drumul trasat şi nici măcar de grad n-ar fi nevoie,
e suficient că-l ştim, l-am învățat pe dinafară.
Noi suntem mulți, cuvîntul nostru contează, rupe-le cocoaşa, domnule agent.
Alerg pe linia continuă,
am grijă să nu calc nici un pas alături şi încasez conştiincios toate loviturile,
la capătul drumului mă aşteaptă adevărul.
Are capul spart.

N-am crezut


Cresc oi din ’67, de cînd m-am însurat. La nuntă mi-a adus socru-meu două noatine, mi-a dat şi moşul una, mi-a dat şi naşul una şi una am primit-o de la nen’tu Nelu la care am stat după ce te-ai născut tu. Pe vremea aia nu era lumea ca acum, să-ţi vină la nuntă să mănînce şi să bea trei zile şi să-ţi lase pe masă un milion jumate, oamenii erau mai săraci, dar mai darnici. A venit fiecare cu ce-a putut, doar unchiu-tău Florea, fratele mă-tii, nu s-a ţinut de cuvînt. El a strigat pe masă o mobilă cînd ne-om muta la casa noastră. N-am văzut-o niciodată şi uite că s-o fi făcut şi el oale şi ulcele.
Cu cinci oi am început, erau cea mai mare avere. Le-am ţinut la moşul cît am stat la ei, le-am dus la Florea, cînd ne-am mutat la el, le-am adus aici cînd ne-am mutat la casa noastră. După ce ne-am aşezat şi noi le-am înmulţit. Mai ţii minte cît te rugai de mine să-ţi aduc mieii în casă, iarna? Veneam cu ei uzi în cojoc şi-i pupai în bot, te culcai cu ei pe preş, la gura sobei. Tu n-ai fost un copil normal, prea iubeai animalele alea ca pe oameni. Pe frate-tău abia îl prindeam cînd aveam să le curăţ ieslea, sau să le scot cornecii din lînă, tu şedeai ore întregi să le descîlceşti blana fără să le doară, le vorbeai ca unor copii şi ele te înţelegeau. Să mă ia naiba dacă ştiu cum făceai! Aveai tu un dar pe care alţii nu-l au.
Ei, taică, lungă a fost viaţa asta a mea şi nici uşoară n-am măsurat-o, m-am învăţat cu ea cum te înveţi cu o piatră purtată pe umeri. Crezi că eu m-am gîndit vreodată că o să ajung ca taicu-tău Costică al babii Ghina? N-am crezut, tăicuţule, eu m-am văzut tot tînăr şi-n putere. Tot tînăr m-am crezut şi uite-te la mine acu’.
Băăă, Costică a muncit aşa cocoşat cum îl ştii pînă în iarna aia, după ce-a murit Mărioara. Eu m-am ţinut de capul lui să stea liniştit, să lase dracu tot şi să se odihnească, că-i duceam de toate, el nu voia neam. Avea bătătura plină de păsări şi podul plin de porumbei. Capra a tăiat-o Nicu cînd au făcut pomana Mărioarei de şase săptămîni. Costică nici n-a ştiut, că ăia i-au luat-o cînd au golit casa, credeau că aşa îl fac să lase tot să se mute la ei şi să vîndă casa în vale. Voiau s-o vîndă, ştii că o trecuseră pe numele lui văru-tău. Bătrînul nici n-a vrut să audă, i-a dat dracu şi-a zis că el vrea să moară în casa lui.
În toamna aia am cumpărat o plită şi m-am dus de i-am ridicat o sobă de cărămidă, că şi sobele de teracotă i le dărîmaseră şi le luaseră cu ei. Dracu’ ştie ce-or fi gîndit şi nebunii ăia să-l lase să moară singur în frig şi foame? Parcă nu erau normali, intrase aghiuţă în ei. I-am făcut soba în casa mare, i-am dus acolo patul, celebrul lui pat de spital cu tăblii de fier şi acolo a iernat. Trei ierni le-a trecut acolo, de unul singur. Camera mare, soba mică, trebuia să arzi un camion de lemne pe iarnă, s-o încălzeşti. Fereastră la răsărit, fereastră la apus, între ele uşă. Bătea vîntul prin ele ca la balamuc, m-a făcut de i-am dus un fes de-al tău să doarmă cu el, să nu-l tragă curentul. Mai ţii minte fesul ăla roşu pe care ţi-l făcuse mă-ta şi l-ai purtat tu toată şcoala? Ei, pe ăla i l-am dus şi cînd veneam dimineaţa să-i fac focul tresăream cînd vedeam fesul pe pernă, credeam că eşti tot tu, copil, acolo. Cît un copil ajunsese şi el. Mic, pricăjit, atîrna pielea pe el. Doar cocoaşa îi mai rămîsese întreagă.
Mai ţii minte cum îl întrebai cînd erai mică? „Ce-ai acolo, taicule, de ce nu dai ghemul ăla jos din spate, nu ţi-e greu cu el?” I-o fi fost greu, vezi tu… ţie-ţi zîmbea şi-ţi răspundea, dar de se lua altul de cocoaşa lui era vai şi amar.
Nu, n-a fost cocoşat toată viaţa, i-a crescut aşa, cu timpul, nici nu ne-am dat seama cînd se face ca un cocoloş în spatele lui. De cînd cu războiul, cum era el la punctul de frontieră, şedea tot în picioare şi-n frig, cred că atunci s-a ales cu ceva de i s-a pus după aia fix acolo, după ceafă.
În ultimul an a tot tînjit şi-am simţit că se duce. I-am dus mai multe lemne, o puneam pe mă-ta să gătească mai mult şi seara, cînd veneam de la cîmp, încălecam bicicleta şi fugeam să-i duc şi lui să mănînce. Îi lăsam eu mîncare şi peste zi, dar nu se atingea de nimic. Cînd mă duceam, lua cîteva linguri din ciorbă sau tocană ce punea muierea acolo, aşa, mai mult de gura mea. Nici nu mai putea, îi tremurau mîinile de vărsa jumătate pe jos. Mă mai enervam şi-l repezeam cînd nu mă lăsa să-i dau eu, că n-aveam răbdare. Eram tînăr şi eu, taică, ardea cămaşa pe mine de cîte treburi aveam de făcut, nu-mi venea să pierd timpul cu el. Eiii, de-aş fi ştiut eu pe atunci cît de grea e singurătatea asta la bătrîneţe… dar n-am ştiut şi nici nu m-am gîndit că vine timpul să ajung şi eu la anii lui. El plîngea. Îl lăsam plîngînd, îl găseam plîngînd.
Îl întrebam „Ce-ai, mă tată, de plîngi, te doare ceva?” Dădea din cap că nu. „Te supără cineva?”. Dădea din cap că nu. „Atunci de ce te las plîngînd, te găsesc plîngînd?”. Mă enervam, vezi bine, că el tot dădea din cap şi nu zicea nimic. Într-un tîrziu deschidea gura şi mă lua la rost. „Tu nu mai ai grijă de porumbeii ăia, o să plece toţi de-acasă, toţi. Mai dă-le şi tu grîu, mai curăţă podul ăla, că n-or mai putea nici să stea acolo de cît găinaţ s-a adunat.”. „Fi-ţ-ar porumbeii ai dracu, auzi!” Eu mă dădeam de ceasul morţii să-l îngrijesc pe el şi lui îi era de porumbei. I-am zis c-o să-i tai pe toţi, să-l satur. Ce prost e omul, taică, n-are răbdare nici să respire cît e sănătos.
În decembrie s-a dus. Se pusese un capăt de vreme, de nici măcar un cîine n-ai fi dat afară din casă. Ger de crăpau pietrele şi-o zăpadă de-o juma’ de metru, asta înainte de Crăciun, că el în ajun de Crăciun s-a dus. De Ignat am tăiat porcul şi i-am dus mămăligă cu carne, c-am făcut şi noi pomana porcului, ca oamenii. El s-a ridicat în capul oaselor, s-a aşezat aşa, cum stau eu acu’, pe marginea patului, a rupt din mămăligă şi-a frămîntat-o bine în palmă, a întins de două ori în unsoare şi s-a lăsat moale pe pernă. „Ia-o, a zis, că nu mai pot. Să-l trimiţi pe ăla mic că vreau să mă lai un pic şi să mă bărbierească.”: Îl plăcea să-l bărbierească frate-tău, cică eu îl crestam tot, n-aveam răbdare cu el. Avea nişte şanţuri adînci în obraz, de nu reuşeam neam să-l rad cum trebuie, tot mai rămînea cîte un smoc de păr în adîncimile alea.
A doua zi, mai pe seară aşa, l-am trimis pe frate-tău să-l ajute, s-a lăiat, l-a bărbierit, i-a dus izmene şi cămaşă curată, îi făcuse mă-ta şosete noi, de lînă, l-a încălţat şi l-a pus în pat. „Mîine să-mi veniţi cu popa, vreau să mă spovedesc.” A venit copilul şi ne-a spus. Mă-ta frămînta în căpisterea cu carne de cîrnaţi. A ridicat ochii, s-a uitat la mine şi-a zis „Să vezi că moare ta-tu!”. Eu am înjurat-o, doar nu era să moară bătrînul tocmai acum, pe cîinoasa aia de vreme. Nici n-am vrut să-l duc pe popa, dar s-a ţinut căpoasa de capul meu pînă am plecat de-acasă. L-am dus, s-a spovedit, l-a grijit şi ăla a fost, nici n-am mai plecat acasă în noaptea aia, ba a venit şi mă-ta cînd a văzut că nu mai ajung. A închis ochii, le-am chemat şi eu pe muierile alea din vecini să nu rămîi singur cu el şi l-am păzit . N-a apucat să se lumineze de ziuă cînd i-a ieşit sufletul. Atunci, în ajunul Crăciunului, cînd era lumea cu pregătirile în toi, s-a gîndit el să închidă ochii şi să plece.
Uite că-i iarnă iar, iar eu sunt la pat cum era el atunci. Din ’67 cresc oi, de atunci bătătura mea a fost tot plină de animale şi azi le dădui pe toate, gata. Veni copilul ăla, le urcă în căruţă şi dus fu. Doişpe oi şi cinci miei abia fătaţi. Gata, rămîsăi cu bătătura goală, de-mi e urît şi să ies pînă afară, doar cîinele ăla latră ca nebunul că nu le mai aude în ţarc. Cine s-ar fi gîndit că voi apuca anii ăştia de pe urmă? Eu nu. Plîng, taică, plîng şi nu mă pot opri. Ajunsăi să plîng după oi, cum plîngea bătrînul pentru porumbei, fi-i-ar porumbeii ai dracu’ să-i fie. El m-a blestemat, să ştii!

Mănîncă, roagă-te, iubeşte


Irina e prietena mea de o viaţă şi tot de-o viaţă duce o luptă nedreaptă cu kilogramele depuse pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale. Nu-i o fată urîtă, dimpotrivă, e-o blondă suavă, cu ochi ca cerul senin şi-un zîmbet în stare să topească gheţari, dar, dacă privirea îţi alunecă mai jos de bărbie, nu mai găseşti nimic din ce te-a atras iniţial la ea. Are 165 cm şi 120 de kg.
Iubeşte cu patimă două lucruri în viaţa asta: pe Virgil-fostul soţ şi eclerele. Combinaţia fatală, pentru că excesul de amîndouă îi ameninţă acum viaţa, căci da, are obezitate morbidă. Diagnosticul i-a căzut în cap ca o cărămidă de pe acoperiş şi cîteva zile a fost atît de ameţită, că nu s-a ridicat din pat decît să meargă la toaletă şi să schimbe cutia de şerveţele. Din cînd în cînd lua de pe noptiera de la capătul patului reţeta cu ce şi cît are voie să mănînce, o citea şi izbucnea din nou în lacrimi.
Virgil a plecat acum zece ani. Şi-a adunat hainele într-o dimineaţă, a umplut geamantanul, a încuiat uşa după el şi dus a fost. Două zile nici nu l-a sunat, credea că e în delegaţie şi ştia că nu are voie să-l sune cît timp e plecat cu serviciul. După două zile s-a întîmplat ca mama ei să facă un atac cerebral şi să ajungă de urgenţă la spital. Toată ziua a alergat după doctori, după medicamente, după copil să-l ia de la şcoală, să-l ducă acasă, să-i dea să mănînce, înapoi la spital. Seara, frîntă de oboseală, a ieşit să fumeze o ţigară pe terasa din capătul holului de spital. A scos telefonul din buzunar şi l-a sunat. N-a răspuns şi i-a tremurat mîna cînd a închis. A fumat, a stins ţigara şi a sunat iar. Din nou tăcere. „abonatul vodafone nu răspunde”. I-au dat lacrimile, simţea că totuşi, ceva nu-i în regulă. A sunat copilul şi a întrebat dacă e pe lîngă taică-său, copilul era singur. S-a îmbrăcat, a luat primul taxi ieşit în cale şi a alergat acasă. Cînd a deschis şifonierul gol şi-a dat seama. A căzut în genunchi şi-a zăcut fără simţire lîngă pat pînă dimineaţa. A luat telefonul să-l sune din nou şi abia atunci a văzut sms-ul. „Nu mai suport, Irina. Înţelege că mă sufoci şi m-am săturat. Eu nu mă mai întorc.” Atît, trei rînduri pe un telefon. După aceea a aflat că el avea deja o relaţie paralelă de cinci ani şi ea, credulă, nu simţise nimic.
Nu şi-a luat adio de la el, nici acum, după zece ani. După ce şi-a revenit din şoc s-a dus şi l-a căutat la serviciu. Au ieşit împreună la o cafea şi-a rămas oficial împreună, să nu strice echilibrul copilului. Evident că el rămînea la cealaltă, dar nu era bine ca puştiul să ştie că sunt divorţaţi, atîta timp cît certificatul de căsătorie e valabil, iluzia căminului părintesc rămîne în picioare.
Ea îl sună zilnic sub diferite pretexte, de la nota 2 luată de fecior la fizică, pînă la apa ce-a picurat toată noaptea în baie. Virgil se enervează, dar îi răspunde după primul apel, indiferent dacă este acasă în pat sau în concediu cu noua şi stabila lui parteneră, ştie că altfel n-ar mai scăpa de ea. Irina ia asta ca pe o promisiune de revenire şi continuă să aştepte ziua de mîine cînd e foarte posibil ca el să se sature de actuala şi să se întoarcă spăşit acasă. N-a schimbat nimic din ordinea lucrurilor. Are acelaşi covor, aceeaşi perdea la fereastră, în şifonier atîrnă pe umeraş o pereche de blugi şi-un tricou pe care el le-a lăsat din grabă, acolo. După uşă aşteaptă cuminţi papucii lui şi pe cuierul din baie prosopul cu care s-a şters cînd a făcut ultimul duş. Toate-s triste şi duc dorul bărbatului care a uitat drumul spre casă.
Mai nou, se îmbracă, se dă cu parfum şi iese din casă. Seara trece întîi pe la biserica din parc. Şi-a mutat speranţele în faţa icoanelor şi merge să le împrospăteze zilnic, aşa cum împrospătezi apa florilor din vază cînd vrei să le păstrezi mai mult. Se roagă la toţi sfinţii şi şi-a luat duhovnic. E convinsă că asta-i lipsea, că ceva din sfaturile duhovnicului şi rugăciunile ei fierbinţi îl vor aduce pe Virgil la sentimente mai bune. Îl vor aduce acasă.
Între timp, reţeta pentru dietă o priveşte cu ochi critic de pe noptieră. Nici nu se mai uită la ea, e suficient că o ştie acolo. Deocamdată o ignoră. Într-o dimineaţă, cînd el va da un semn, se va ridica, va face un duş rapid şi-şi va schimba viaţa radical. Pentru el va redeveni tînără şi sprintenă. Unii ar numi asta dragoste şi chiar aşa este. Cum altfel să arate dragostea?
Acum coboară din pat, gîfîie cît face cei cîţiva paşi pînă la baie face un duş rapid, îşi prinde părul murdar într-o coadă la spate, dă cu o umbră de parfum şi pleacă la Tip-Topul din colţ să-şi ia 10 eclere. În următoarele 24 de ore va privi filme siropoase, va plînge şi va mînca eclere. Mănîncă, roagă-te, iubeşte. Că dacă nu, atunci cînd? Să nu-şi ia un ultim adio de la niciuna din iubirile vieţii ei?

Steaua


Cu două ore în urmă, când intram în casă şi-i săream în braţe, Doda a lăcrimat. Aş fi plâns şi eu cu ea, dar promisesem că n-o s-o fac. Sunt aici, în căsuţa cu cerdac şi mă străduiesc să mă ţin de promisiune. Nu credeam că o să fie atât de greu. Râd, mă întind lângă ea în pat, îi povestesc ce învăţ la şcoală, spun prostii. Mă doare gura de cât am vorbit şi-mi ard ochii de cât n-am plâns până acum. Ieşim afară, pe prispă. Ea cere să rămână doar cu mine, iar eu sunt de două ori fericită.
– Fluturaş, o să-ţi spun ceva, dar te rog să-mi promiţi că nu spui la nimeni.
– Promit, sigur! Suntem doar noi două, nu?
– Da, noi două. Ca totdeauna.
Cu o mână stă sprijinită-n baston, cu cealaltă strânge tare de umărul meu. Mă doare, dar înghit şi tac. Aş ţine-o în braţe ca pe o păpuşă dacă aş putea. Să n-o mai doară. Ea oftează lung.
– Eu o să mă duc, Fluturaş.
Tuşesc. Un ghem țepos se aşează în gât şi mă sufocă.
– Pe mine cui mă laşi?, şoptesc cu glasul stins. Oftează lung şi tace. Plînge, lacrimile picură calde pe mâna mea. Îi privesc faţa palidă în lumina rece a lunii. Întind mâna liberă şi-i şterg uşor obrajii. Ea scutură capul şi buclele negre plutesc o clipă în jurul ei, umbrind-o.
– Lasă-le. E timpul lor.
– Nu e, îi zic. O să plâng şi eu cu tine şi mama o să mă certe. Am promis că nu plâng, ca să pot veni la tine. Tu nu ştii…
– Ba ştiu, prostuţo. Nu sunt eu mai mare? Eu ştiu tot, ai uitat? Iar acum ştiu că n-am să mai văd niciodată merii înfloriţi. N-am să mai ascult privighetoarea. O auzi? Îşi fac cuibul în crâng. Când eram mai mică am descoperit, o dată, unul. Avea doi pui golaşi şi urâţi. Nu aveau pene deloc, erau vineţi, cu ochii mari şi ciocurile deschise. Nu mi-au plăcut.
Privesc întunericul în direcţia cântecului şi tac. La marginea gardului, o salcie pletoasă îşi apleacă crengile pline de mâţişori galbeni. Alături, un cais e atât de plin de floare, că luminează. La picioarele noastre zambilele şi micşunelele îmbată aerul cu parfum. De peste deal se aud brotăcei, iar de sus, o lună cât o roată de car, aruncă o lumină albastră şi rece peste noi. Tremur şi nu de frig, mi-e frică.
– Câtă pace! O să se bucure de ea toţi neputincioşii ăştia şi toate babele ce mi-au mâncat zilele în ultimele luni! şopteşte, cu revoltă. Vin la mine, Fluturaş, se aşează pe scaun şi vorbeeesc toată ziua de morţi, de boală, de tăiat via, de semănat, de copii. „Ce necaz pe tine, muică, să stai în pat pe vremea asta. Nu te mai ridici şi tu, să te plimbi, măcar, că o să înţepeneşti acolo.” Aşa-mi zic, cât timp mama îmi mai face o injecţie cu morfină. Ei cred că nu-i cunosc şi nu ştiu că abia aşteaptă să mă duc. Prefăcutele! Le urăsc. Îi urăsc pe toţi ăştia ce se învârt pe lângă mine ca nişte ulii. Şi pe mama o urăsc. Nu ştii tu, ţine o lumânare în sertarul de la capul patului meu. Am descoperit-o. E acolo, nouă, mare, cu o cutie de chibruturi lângă ea. Lumânare de mort. Abia aşteaptă să scape de mine.
– Nu-i adevărat. Te iubeşte. Ştiu eu. Şi nenea te iubeşte.
– Să te uiţi în sertar, să vezi că nu mint. I-am prins vorbind pe hol, alaltăieri. Mi-au cumpărat rochie de mireasă. Hahaha!
Mă doare umărul pe care mi-l strânge cu degetele osoase şi pieptul parcă vrea să-mi crape. Îmi vine să strig şi-mi înghit cuvintele.
– Nici nu mai vreau să trăiesc. Mă doare atât de tare că-mi vine să-mi sap singură groapa. Nu aş mai vrea decât o primăvară ca asta. Aş da orice pentru ea.
Se aude uşa şi-mi şterg rapid ochii cu degetele şi nasul cu mâneca.
– Vouă nu vi s-a făcut frig, Dodă, mamă? Hai în casă, la căldură. Hai, că oi fi obosit şi o să răciţi afară.
Doda se scutură ca de friguri.
– O să venim. Trimite-l pe nenea să mă ia, nu vreau cu tine, o expediază repede și-mi șoptește. Să nu spui, Fluturaş. E secretul nostru, da? Când o să plec o să-ţi dau un semn. Vom şti doar noi două, ca totdeauna. Te iubesc, Fluturaş. Te-am iubit de când m-au lăsat să te iau în braţe. Erai aşa mică! Mă strângeai tare de deget şi mă priveai cu ochii ăştia mari, iar eu mă simţeam importantă şi fericită. Să fii puternică şi să nu mă uiţi. Promiţi?
Promit.
Epilog
Stau cocoţată pe pervazul ferestrei şi-mi ţin genunchii în braţe. Am rămas la Doda până a adormit. Îmi luase mâna în mâna ei şi nu voia să-mi dea drumul să plec. Acum nu-mi mai e somn, privesc stelele şi încerc să-mi răcoresc ochii. O stea se desprinde de la locul ei, pluteşte puţin, ameţită şi se apropie rapid de pământ. Privesc ceasul, e ora 10,23. Ştiu. Închid ochii şi respir adânc. Şi eu te iubesc.

Răsărit


În Bucureşti, răsăritul nu e ca pe mare
să pună între voi un orizont şi-o baltă mare,
aici, soarele răsare rotund şi îmbujorat
între zidul şcolii şi plopul de lîngă gard.
Îl pîndesc dimineata să-l prind
cum împunge pămîntul cu capul
şi se ridică zîmbind un pic amar,
ca un copil ştrengar.
Ne despart doar două blocuri,
şoseaua şi trei platani.
Într-o zi am să mă furişez
să-l apuc de picioare.

Despre scriitori


N-am putut să dorm, mi se întîmplă des cînd viaţa mi-o ia razna. Şi m-a străfulgerat în gînd (şi asta mi se întîmplă des, că-n amalgamul de gînduri ce mă chinuie ăla care iese la lumină trebuie să fie mai rapid ca un spermatozoid învingător dacă vrea să fie luat în seamă).
Eu cred că oamenii care scriu vorbesc cu Dumnezeu.
Gîndiţi-vă, sunt atîtea miliarde de oameni pe planetă şi din ei se alege o picătură din ocean să fie mai cu moţ şi să scrie poveşti pe care cei. Cred că primul scriitor pierdea vremea pe-un drum oarecare de ţară. Umbla el aşa cu sandalele prin praful drumului, se uita la degetele murdare, mai lovea cîte o piatră întîlnită în cale, lucruri de oameni serioşi, apoi a făcut pe-a nefăcută, a aruncat o piatră fix în capul celui mai morocănos bătrîn din sat. Bătrînul s-a enervat şi-a început să-njure de paşte şi anafură şi să-l trimită pe ameţit, unde altuldeva decît la dracu. Da, dar a scăpat o vorbă care nu se potrivea în context, i-a spus că umblă cu capul în nori, ori toată lumea ştie că nu acolo se află dracu. Aşa că omul nostru s-a trezit şi cum încă avea capul în nori, a deschis ochii şi-a privit în jur. Ce să vezi, l-a descoperit pe Dumnezeu care şedea la o agapă cu un înger negru cu aripi albe, cu cîte o cupă de nectar în faţă.
– Bună ziua Doamne, ce bine-mi pare că te văd, în sfîrşit.
– Bună ziua, Ioane. Care-i baiul?
Omul i-a povestit cum mergea el aşa fără un scop în viaţă, cum l-a lovit pe morocănos care l-a trimis la dracu, cum s-a trezit şi s-a gîndit că ar trebui să facă ceva cu viaţa lui, dar nu ştia ce, că nu ştia să facă nimic şi nici la dracu nu ştia cum să ajungă, el putea doar să stea cu capul în nori. Atunci, Dumnezeu, amuzat, i-a spus,
– Scrie, mă!
– Ce să scriu, Doamne?
– Ce vezi.
– Păi… mare lucru nu văd, Doamne. Praful drumului, degetele mele murdare în sandale, cîte o piatră şi uite acum, acum văd nori, un înger negru cu aripi albe şi pe Tine, Doamne.
– Mă, mare ameţit eşti, a exclamat Dumnezeu şi-a rîs cu poftă de s-au cutremurat cerurile. Uite mă, ieri am primit sufletul lui Mărin, scrie despre el, i-a întins Dumnezeu un catastif zdrenţuit în care era adunată toată viaţa lui Mărin.
Pe vremea aceea oamenii se spovedeau des şi toate spovedaniile erau adunate cuminte în catasfitul vieţii fiecăruia. Cînd mureau, sufletul ajungea în faţa tronului de judecată şi Dumnezeu îi punea catastiful pe cîntar. De înclina în dreapta, mergea în rai, de înclina în stînga, se ducea în iad. Pe atunci lucrurile erau simple, oamenii erau simpli şi scriitorii se pricepeau să scrie despre ei.
Acum oamenii vorbesc mai rar cu Dumnezeu, preferă să-şi trăiască viaţa altfel, mai legaţi de lucruri decît de cer. De-aia şi scriitorii scriu mai mult despre ce le trece prin cap, decît despre oameni. Nu mai primesc catastiful de la Dumnezeu, nu mai au timp să umble cu capul în nori ca să deschidă la un moment dat ochii să-L întîlnească la o agapă cu un înger oarecare. Privirea lor sfredeleşte pămîntul pînă în focul iadului şi-şi iau de acolo subiectele, după cum apucă să le tragă cu degetele pîrlite, din jar, unele mai bune, altele mai rele, mai toate arse pe margine.