N-am putut să dorm, mi se întîmplă des cînd viaţa mi-o ia razna. Şi m-a străfulgerat în gînd (şi asta mi se întîmplă des, că-n amalgamul de gînduri ce mă chinuie ăla care iese la lumină trebuie să fie mai rapid ca un spermatozoid învingător dacă vrea să fie luat în seamă).
Eu cred că oamenii care scriu vorbesc cu Dumnezeu.
Gîndiţi-vă, sunt atîtea miliarde de oameni pe planetă şi din ei se alege o picătură din ocean să fie mai cu moţ şi să scrie poveşti pe care cei. Cred că primul scriitor pierdea vremea pe-un drum oarecare de ţară. Umbla el aşa cu sandalele prin praful drumului, se uita la degetele murdare, mai lovea cîte o piatră întîlnită în cale, lucruri de oameni serioşi, apoi a făcut pe-a nefăcută, a aruncat o piatră fix în capul celui mai morocănos bătrîn din sat. Bătrînul s-a enervat şi-a început să-njure de paşte şi anafură şi să-l trimită pe ameţit, unde altuldeva decît la dracu. Da, dar a scăpat o vorbă care nu se potrivea în context, i-a spus că umblă cu capul în nori, ori toată lumea ştie că nu acolo se află dracu. Aşa că omul nostru s-a trezit şi cum încă avea capul în nori, a deschis ochii şi-a privit în jur. Ce să vezi, l-a descoperit pe Dumnezeu care şedea la o agapă cu un înger negru cu aripi albe, cu cîte o cupă de nectar în faţă.
– Bună ziua Doamne, ce bine-mi pare că te văd, în sfîrşit.
– Bună ziua, Ioane. Care-i baiul?
Omul i-a povestit cum mergea el aşa fără un scop în viaţă, cum l-a lovit pe morocănos care l-a trimis la dracu, cum s-a trezit şi s-a gîndit că ar trebui să facă ceva cu viaţa lui, dar nu ştia ce, că nu ştia să facă nimic şi nici la dracu nu ştia cum să ajungă, el putea doar să stea cu capul în nori. Atunci, Dumnezeu, amuzat, i-a spus,
– Scrie, mă!
– Ce să scriu, Doamne?
– Ce vezi.
– Păi… mare lucru nu văd, Doamne. Praful drumului, degetele mele murdare în sandale, cîte o piatră şi uite acum, acum văd nori, un înger negru cu aripi albe şi pe Tine, Doamne.
– Mă, mare ameţit eşti, a exclamat Dumnezeu şi-a rîs cu poftă de s-au cutremurat cerurile. Uite mă, ieri am primit sufletul lui Mărin, scrie despre el, i-a întins Dumnezeu un catastif zdrenţuit în care era adunată toată viaţa lui Mărin.
Pe vremea aceea oamenii se spovedeau des şi toate spovedaniile erau adunate cuminte în catasfitul vieţii fiecăruia. Cînd mureau, sufletul ajungea în faţa tronului de judecată şi Dumnezeu îi punea catastiful pe cîntar. De înclina în dreapta, mergea în rai, de înclina în stînga, se ducea în iad. Pe atunci lucrurile erau simple, oamenii erau simpli şi scriitorii se pricepeau să scrie despre ei.
Acum oamenii vorbesc mai rar cu Dumnezeu, preferă să-şi trăiască viaţa altfel, mai legaţi de lucruri decît de cer. De-aia şi scriitorii scriu mai mult despre ce le trece prin cap, decît despre oameni. Nu mai primesc catastiful de la Dumnezeu, nu mai au timp să umble cu capul în nori ca să deschidă la un moment dat ochii să-L întîlnească la o agapă cu un înger oarecare. Privirea lor sfredeleşte pămîntul pînă în focul iadului şi-şi iau de acolo subiectele, după cum apucă să le tragă cu degetele pîrlite, din jar, unele mai bune, altele mai rele, mai toate arse pe margine.