Azi vreau să plec,
să-mi iau în spate anii, atît cît i-am trait,
să las în urmă zilele ce va fi fost să vină,
să-mi şterg de colb ghetele
cu tălpi groase, de munte,
să încui uşa şi să arunc cheia sub preş,
o vor găsi la locul ei
cei ce vor veni
să întrebe de mine
ca şi cum aş fi fost vreodată viu,
ca şi cum m-ar fi cunoscut,
ca şi cum m-ar fi iubit.
Vor descuia şi vor găsi pe raft,
la loculul lor, toate zilele viitoare,
poate puţin mai prăfuite,
poate puţin obosite,
aşa cum sunt şi eu, nici mai mult,
nici mai puţin ca viaţa mea
cu bune, cu rele,
nu va lipsi niciuna la apel.
De vor vărsa o lacrimă,
nici nu va mai conta,
doar pămîntul însetat, o va sorbi
cum soarbe sinucigaşul din
cupa cu venin, cum soarbe muribundul
ultima gură de aer,
să poată s-o expire apoi
cu tot cu cele 9 grame de suflet.
Cîndva, în cartile de istorie
se va vorbi despre mine
ca despre Hatshepsut şi toţi
se vor îndoi de existenţa mea
pentru că,
nu-i aşa,
stafiile n-au niciodată umbră.