Cresc oi din ’67, de cînd m-am însurat. La nuntă mi-a adus socru-meu două noatine, mi-a dat şi moşul una, mi-a dat şi naşul una şi una am primit-o de la nen’tu Nelu la care am stat după ce te-ai născut tu. Pe vremea aia nu era lumea ca acum, să-ţi vină la nuntă să mănînce şi să bea trei zile şi să-ţi lase pe masă un milion jumate, oamenii erau mai săraci, dar mai darnici. A venit fiecare cu ce-a putut, doar unchiu-tău Florea, fratele mă-tii, nu s-a ţinut de cuvînt. El a strigat pe masă o mobilă cînd ne-om muta la casa noastră. N-am văzut-o niciodată şi uite că s-o fi făcut şi el oale şi ulcele.
Cu cinci oi am început, erau cea mai mare avere. Le-am ţinut la moşul cît am stat la ei, le-am dus la Florea, cînd ne-am mutat la el, le-am adus aici cînd ne-am mutat la casa noastră. După ce ne-am aşezat şi noi le-am înmulţit. Mai ţii minte cît te rugai de mine să-ţi aduc mieii în casă, iarna? Veneam cu ei uzi în cojoc şi-i pupai în bot, te culcai cu ei pe preş, la gura sobei. Tu n-ai fost un copil normal, prea iubeai animalele alea ca pe oameni. Pe frate-tău abia îl prindeam cînd aveam să le curăţ ieslea, sau să le scot cornecii din lînă, tu şedeai ore întregi să le descîlceşti blana fără să le doară, le vorbeai ca unor copii şi ele te înţelegeau. Să mă ia naiba dacă ştiu cum făceai! Aveai tu un dar pe care alţii nu-l au.
Ei, taică, lungă a fost viaţa asta a mea şi nici uşoară n-am măsurat-o, m-am învăţat cu ea cum te înveţi cu o piatră purtată pe umeri. Crezi că eu m-am gîndit vreodată că o să ajung ca taicu-tău Costică al babii Ghina? N-am crezut, tăicuţule, eu m-am văzut tot tînăr şi-n putere. Tot tînăr m-am crezut şi uite-te la mine acu’.
Băăă, Costică a muncit aşa cocoşat cum îl ştii pînă în iarna aia, după ce-a murit Mărioara. Eu m-am ţinut de capul lui să stea liniştit, să lase dracu tot şi să se odihnească, că-i duceam de toate, el nu voia neam. Avea bătătura plină de păsări şi podul plin de porumbei. Capra a tăiat-o Nicu cînd au făcut pomana Mărioarei de şase săptămîni. Costică nici n-a ştiut, că ăia i-au luat-o cînd au golit casa, credeau că aşa îl fac să lase tot să se mute la ei şi să vîndă casa în vale. Voiau s-o vîndă, ştii că o trecuseră pe numele lui văru-tău. Bătrînul nici n-a vrut să audă, i-a dat dracu şi-a zis că el vrea să moară în casa lui.
În toamna aia am cumpărat o plită şi m-am dus de i-am ridicat o sobă de cărămidă, că şi sobele de teracotă i le dărîmaseră şi le luaseră cu ei. Dracu’ ştie ce-or fi gîndit şi nebunii ăia să-l lase să moară singur în frig şi foame? Parcă nu erau normali, intrase aghiuţă în ei. I-am făcut soba în casa mare, i-am dus acolo patul, celebrul lui pat de spital cu tăblii de fier şi acolo a iernat. Trei ierni le-a trecut acolo, de unul singur. Camera mare, soba mică, trebuia să arzi un camion de lemne pe iarnă, s-o încălzeşti. Fereastră la răsărit, fereastră la apus, între ele uşă. Bătea vîntul prin ele ca la balamuc, m-a făcut de i-am dus un fes de-al tău să doarmă cu el, să nu-l tragă curentul. Mai ţii minte fesul ăla roşu pe care ţi-l făcuse mă-ta şi l-ai purtat tu toată şcoala? Ei, pe ăla i l-am dus şi cînd veneam dimineaţa să-i fac focul tresăream cînd vedeam fesul pe pernă, credeam că eşti tot tu, copil, acolo. Cît un copil ajunsese şi el. Mic, pricăjit, atîrna pielea pe el. Doar cocoaşa îi mai rămîsese întreagă.
Mai ţii minte cum îl întrebai cînd erai mică? „Ce-ai acolo, taicule, de ce nu dai ghemul ăla jos din spate, nu ţi-e greu cu el?” I-o fi fost greu, vezi tu… ţie-ţi zîmbea şi-ţi răspundea, dar de se lua altul de cocoaşa lui era vai şi amar.
Nu, n-a fost cocoşat toată viaţa, i-a crescut aşa, cu timpul, nici nu ne-am dat seama cînd se face ca un cocoloş în spatele lui. De cînd cu războiul, cum era el la punctul de frontieră, şedea tot în picioare şi-n frig, cred că atunci s-a ales cu ceva de i s-a pus după aia fix acolo, după ceafă.
În ultimul an a tot tînjit şi-am simţit că se duce. I-am dus mai multe lemne, o puneam pe mă-ta să gătească mai mult şi seara, cînd veneam de la cîmp, încălecam bicicleta şi fugeam să-i duc şi lui să mănînce. Îi lăsam eu mîncare şi peste zi, dar nu se atingea de nimic. Cînd mă duceam, lua cîteva linguri din ciorbă sau tocană ce punea muierea acolo, aşa, mai mult de gura mea. Nici nu mai putea, îi tremurau mîinile de vărsa jumătate pe jos. Mă mai enervam şi-l repezeam cînd nu mă lăsa să-i dau eu, că n-aveam răbdare. Eram tînăr şi eu, taică, ardea cămaşa pe mine de cîte treburi aveam de făcut, nu-mi venea să pierd timpul cu el. Eiii, de-aş fi ştiut eu pe atunci cît de grea e singurătatea asta la bătrîneţe… dar n-am ştiut şi nici nu m-am gîndit că vine timpul să ajung şi eu la anii lui. El plîngea. Îl lăsam plîngînd, îl găseam plîngînd.
Îl întrebam „Ce-ai, mă tată, de plîngi, te doare ceva?” Dădea din cap că nu. „Te supără cineva?”. Dădea din cap că nu. „Atunci de ce te las plîngînd, te găsesc plîngînd?”. Mă enervam, vezi bine, că el tot dădea din cap şi nu zicea nimic. Într-un tîrziu deschidea gura şi mă lua la rost. „Tu nu mai ai grijă de porumbeii ăia, o să plece toţi de-acasă, toţi. Mai dă-le şi tu grîu, mai curăţă podul ăla, că n-or mai putea nici să stea acolo de cît găinaţ s-a adunat.”. „Fi-ţ-ar porumbeii ai dracu, auzi!” Eu mă dădeam de ceasul morţii să-l îngrijesc pe el şi lui îi era de porumbei. I-am zis c-o să-i tai pe toţi, să-l satur. Ce prost e omul, taică, n-are răbdare nici să respire cît e sănătos.
În decembrie s-a dus. Se pusese un capăt de vreme, de nici măcar un cîine n-ai fi dat afară din casă. Ger de crăpau pietrele şi-o zăpadă de-o juma’ de metru, asta înainte de Crăciun, că el în ajun de Crăciun s-a dus. De Ignat am tăiat porcul şi i-am dus mămăligă cu carne, c-am făcut şi noi pomana porcului, ca oamenii. El s-a ridicat în capul oaselor, s-a aşezat aşa, cum stau eu acu’, pe marginea patului, a rupt din mămăligă şi-a frămîntat-o bine în palmă, a întins de două ori în unsoare şi s-a lăsat moale pe pernă. „Ia-o, a zis, că nu mai pot. Să-l trimiţi pe ăla mic că vreau să mă lai un pic şi să mă bărbierească.”: Îl plăcea să-l bărbierească frate-tău, cică eu îl crestam tot, n-aveam răbdare cu el. Avea nişte şanţuri adînci în obraz, de nu reuşeam neam să-l rad cum trebuie, tot mai rămînea cîte un smoc de păr în adîncimile alea.
A doua zi, mai pe seară aşa, l-am trimis pe frate-tău să-l ajute, s-a lăiat, l-a bărbierit, i-a dus izmene şi cămaşă curată, îi făcuse mă-ta şosete noi, de lînă, l-a încălţat şi l-a pus în pat. „Mîine să-mi veniţi cu popa, vreau să mă spovedesc.” A venit copilul şi ne-a spus. Mă-ta frămînta în căpisterea cu carne de cîrnaţi. A ridicat ochii, s-a uitat la mine şi-a zis „Să vezi că moare ta-tu!”. Eu am înjurat-o, doar nu era să moară bătrînul tocmai acum, pe cîinoasa aia de vreme. Nici n-am vrut să-l duc pe popa, dar s-a ţinut căpoasa de capul meu pînă am plecat de-acasă. L-am dus, s-a spovedit, l-a grijit şi ăla a fost, nici n-am mai plecat acasă în noaptea aia, ba a venit şi mă-ta cînd a văzut că nu mai ajung. A închis ochii, le-am chemat şi eu pe muierile alea din vecini să nu rămîi singur cu el şi l-am păzit . N-a apucat să se lumineze de ziuă cînd i-a ieşit sufletul. Atunci, în ajunul Crăciunului, cînd era lumea cu pregătirile în toi, s-a gîndit el să închidă ochii şi să plece.
Uite că-i iarnă iar, iar eu sunt la pat cum era el atunci. Din ’67 cresc oi, de atunci bătătura mea a fost tot plină de animale şi azi le dădui pe toate, gata. Veni copilul ăla, le urcă în căruţă şi dus fu. Doişpe oi şi cinci miei abia fătaţi. Gata, rămîsăi cu bătătura goală, de-mi e urît şi să ies pînă afară, doar cîinele ăla latră ca nebunul că nu le mai aude în ţarc. Cine s-ar fi gîndit că voi apuca anii ăştia de pe urmă? Eu nu. Plîng, taică, plîng şi nu mă pot opri. Ajunsăi să plîng după oi, cum plîngea bătrînul pentru porumbei, fi-i-ar porumbeii ai dracu’ să-i fie. El m-a blestemat, să ştii!