Onorată instanţă,
pledez azi pentru ce-a mai rămas
din viaţa mea şi niciun avocat nu trebuie
să-mi scrie pledoaria.
M-am achitat corect de toată durerea,
am plîns regulamentar toate lacrimile,
nu am lăsat pe nimeni să plîngă
pentru mine,
am încasat tăcută toate loviturile,
chiar şi pe cele pe care nu le
meritam,
uitaţi, le-am notat aici,
în pagina albă ce mi s-a dat la condamnare.
Am adunat toate umilinţele
în ciubărul spart de la capătul celulei,
le-am lăsat să se scurgă,
să se usuce,
le-am conservat în cea mai bună stare,
mi-am ascuns zîmbetul sub buze,
nu l-am lăsat să colinde liber
pe coridoarele închisorii,
am avut grijă să nu ademenesc cu el alţi condamnaţi
la moarte,
mi-am smuls rîsul
şi l-am spînzurat de creanga neagră
a copacului uscat de la fereastră,
nici n-am privit lumina cît s-a zbătut,
să nu îmi pară rău, aş fi încercat
să-l salvez cu ultimele puteri.
Consider că am dreptul să pot închide ochii
şi să ascund sub pleoape
tot ce-am trăit.
Nu cer decît o coală albă pe care
să-mi pot scrie singură sentinţa viitoare.

Cînd eram mică eram un soi de „mioriţă laie, laie bucălaie, iarba nu-ţi mai place, gura nu-ţi mai tace”. Iarba-mi plăcea, gustam cam tot ce prindeam în mînă, dar gura-mi tăcea doar cînd dormeam şi numai prostii vorbeam, că toţi adulţii se înghesuiau să mă înveţe, normal. Eram haioasă.
Exasperaţi, ai mei mă ameninţau ca oricare părinte cu capul pe umeri, „nu mai spune prostii că-ţi taie popa limba!”. Nu mai spuneam, după ce mă prindeam care-s prostiile (că mă prindeam greu, ca şi acum, dealtfel).
Sentimentul de vinovăţie rămînea şi se răzbuna într-un fel destul de ciudat pe… popă.
Pînă pe la vreo 7 ani îl uram cu patimă, după aia nu suportam să-l văd afară din biserică. Adică, acolo, îmbrăcat în haine de gală mi se părea ok, era la locul lui. După aia ar fi trebuit să-l închidem să stea naiba la locul lui, între sfinţii de pe pereţi. Ce căuta pe stradă, întreb? Ce căuta să umble prin casele oamenilor, dacă nu copii cărora să le taie limba?
Ajunul Bobotezei şi al Crăciunului erau pedeapsa mea supremă. Atunci ştiam sigur să Dumnezeu m-a dibuit aşa rea cum eram şi l-a trimis pe ciudatul ăla cu rochie neagră să-mi taie limba. De cum îl auzeam pe uliţă fugeam şi mă piteam în şifonier, după covoarele mamei. Mă acopeream bine cu o plapumă şi nu ieşeam de-acolo pînă nu ştiam sigur c-a plecat. Biata mama mă striga.
– Luciiii, pe unde dracu umbli? Hai, mamă, să pupi şi tu icoana, că aşa e bine, poate te mai cuminţeşti!
Cre’că popa-şi făcea cruce cu limba-n gură şi rostea repede un tatăl nostru cînd o auzea. Eu tăceam ca peştele-n apă, eram preocupată să-mi ţin şi respiraţia, să nu mă dibuiască ciudatul. Cînd îl ducea pînă la poartă, drăcuşorul din mama se trezea iar şi-o auzeam clar cum îi spune popii tare, să se audă de departe.
– Să mai vii pe la noi, părinte, că am fata asta rea, numai prostii vorbeşte. Iar popa, deja abţiguit, rînjea şi îi ţinea isonul.
– Rău, fiica mea, rău. Să-i tăiem limba!
Auzi la el, urîtul! Ca prin minune am scăpat cu limba intactă. De fapt, e despicată, dar de asta nu popa e de vină.

Dacă aș fi putut alege care zile să apară și care să dispară din calendar, atunci aș fi ales, cu siguranță, să nu existe ignatul și ajunul Paștelui.
Știam ce urma, mama se scula cu noaptea-n cap, făcea focul și punea pe plită oalele cele mari, pline cu apă limpede din fîntînă. În mijlocul bătăturii aprindea focul sub ceaunul de 50 de litri. Noi, copiii, am mai fi dormit, dar cine mai putea în toată agitația aia?
Din bucătărie se auzeau lemnele cum troznesc în sobă și pe sub ușă intra abur de țuică fiartă și fasole fiartă la foc mic. Era dimineața în care mama ”prăjea” fasolea rămasă de la masa din ziua trecută.
Îi auzeam cum se îndeamnă unul pe altul să-și pună o pereche de șosete de lînă în plus și să mai ia ceva pe sub cojoaca din blană de oaie, Vorbeau tare, se agitau, era o frenezie, un amestec de bucurie și nerăbdare pe care doar acea dimineață din an o avea.
Dimineața pe care eu o uram din tot sufletul. Dimineața în care țipătul porcilor înjunghiați marca începutul sărbătorilor de iarnă.
Mă durea fizic țipătul lor și lacrima ce-mi pica-n barbă, mă dureau urechile pe care le-aș fi vrut surde. Pentru o dimineață aș fi vrut să dispar, să nu simt mirosul de păr ars care-mi întorcea stomacul pe dos, să nu aud țipetele care-mi făceau inima s-o ia razna și mă înnebuneau. Țipetele care începeau Încă de la primii zori și se terminau tîrziu, după prînz, cînd toată lumea se grăbea să-și termine pregătirile.
Parcă tot satul tăia porcii în aceiași zi. Alergau de la unul la altul, să ajute la imobilizarea nefericitei matahale, să bea o țuică fiartă, să-și ureze spor, apoi se întorceau repede acasă să aprindă primele paie peste cadavrul cald.
Eu mă ascudeam în camera bună, în șifonier. Mă vîram pe sub covoarele țesute de mama, îmi îndesam vată în urechi, îmi luam capul în palme și mă ghemuiam cu genunchii la gură pînă trecea urgia. Mama mă striga, avea nevoie de ajutor, eu nici măcar nu respiram. Știam că o să-i treacă nervii după un timp și-o să mă lase în pace, ca de obicei.
Uneori venea să mă caute, dar niciodată nu i-a dat în gînd să deschidă ușile de la șifonier. De aceea-mi construisem acolo cartierul general, lumea în care evadam de cîte ori simțeam că mai bine-aș muri. Acolo tăceam chitic și pînă pleca popa cu icoana, sau cu botezul. Uram să pup geamul aceleiași icoane care trecuse pe sub buzele tuturor vecinilor și mai ales, uram să pup mîna popii. Bine, aveam o mare treabă cu pupatul pe atunci, că mi se părea scîrbos din cale afară, dar asta e poveste pentru altădată.
Ieșeam tîrziu, cînd focul de paie era potolit și porcul, acoperit c-o haină veche, aștepta să fie încălecat. Nu mă trăgea inima să-l încalec, dar de data asta mă căuta tata și pe el nu-mi permiteam să-l enervez.
Frate-meu încăleca primul și se ținea bine de gîtul porcului. Eu încălecam în spatele lui și mă țineam bine de el. El se enerva și se scutura să scape din strînsoarea brațelor mele pînă cînd intervenea tata și ne poruncea să încetăm cu prostiile.
Era de abur porcul sub fundul nostru, simțeam căldura vie, umedă, cum intră prin țesătura pantalonilor, prin izmene pînă la pielea ce se înfiora. Mirosea a paie arse, a șoric proaspăt, a iarnă, a ger. Pielea, umezită de abur, prindea ace de gheață pe margine și începea să piște. Pe pantaloni ni se așternea bruma din loc în loc, unde umezeala îngheța.
Tata tăia cruce mare cu cuțitul în grăsimea de pe ceafa porcului. Mama venea repede cu mîinile pline. În dreapta ducea vasul cu fum de tămîie pe cărbuni de lemn, în stînga strîngea tare cîțiva căței de usturoi înveliți în sare. Presăra sarea și usturoiul în tăietura proaspătă, apoi ne tămîia cu tot cu porc. Noi să creștem mari și sănătoși, pe el să-l mîncăm voioși. Tata turna cîte o țuică fiartă în ceștile bărbaților ce-ajutaseră la tăiat. Era vesel cum rar îl vedeam și-și freca fericit mîinile.
– Hai, gata acuși!, ne zorea. Jos cu voi, că ați călărit destul. Hai la treabă, că e mult pînă deseară. Ne ridica pe rînd și ne așeza alături, apoi tăia urechile porcului și ni le împărțea frățește. Frate-meu una, eu una.
Trecem la treabă. De fapt, înghețam pe lîngă ei, cu picioarele-n mocirlă și degetele înțepenite pe cana cu apă fierbinte cu care tot spalam șoriciul pe care el îl freca cu peria și lama cuțitului pînă devenea auriu.
Cînd intram în casă, la căldură, nu mai simțeam niciunul din cele zece degete, iar mucii, dezghețați, ne picurau pe piept. Pe plită sfîrîia deja pomana porcului și bolborosea auriu, mămăliga, Mirosea a friptură, usturoi, foc, țuică fiartă, iarnă. Mirosea deja a Crăciun acasă.
Peste ani, cînd am avut la rîndul meu copii, nu m-am mai putut ascunde în șifonierul cu covoare țesute în război. Mi-am asumat rolul mamei și mi-am ridicat copiii să încalece pe porcul cald. Am alergat cu vasul cu fum de tămîie în dreapta și-am strîns în pumnul stîng sare și usturoi pe care le-am presărat în crucea proaspăt crestată în carnea moale a porcului. M-am închinat și i-am tămîiat cu totul, să crească mari și sănătoși și să mănînce porcul voioși. Uneori, în casă mirosea a Crăciunul de odinioară, din copilăria mea.
Doar țipătul și uciderea mi-au rămas la fel de grele tot timpul.

Mi-e dor de-un sat care nu mai trăiește decît în amintiri. Nu, n-a murit definitiv, undeva acolo, pe malul stîng al Dunării, încă se chinuie să supraviețuiască fizic. Moral, a murit demult, odată cu toți oamenii pe care-i port acum cu mine prin lume. Străini ei, străină eu, împreună într-o lume străină și stranie.
Mi-e dor de sărbătorile de acasă și de crăciunul cu zăpadă. De diminețile în care gerul ne scotea aburi pe nări și ni-i îngheța în fular.
Sărbătorile copilăriei începeau cu fum de ciocălăi în oale afumate de lut, devreme, înainte de răsărit. Dimineața răsărea timită pe prag, în flacăra anemică menită să transforme restul aspru de lemn în cărbune încins. Bunica îmbrăca hainele cele bune, parcă puțin mai negre decît cele de zi cu zi, se înfășura în broboada neagră și ieșea tiptil pe ușă, să nu ne trezească. Precauție inutilă, oricum dimineața magică nu ne lăsa să mai dormim. Afară ofta, își făcea cruce, se apleca și lua oala cu foc.
O auzeam cu închide portița de la drum și strigă la soru-sa Măria. ”Hai, fa, că acu-i ziua mare!” Șușeaua avea altă viață decît cea din așternuturile noastre moi. Mai crudă, mai rece, mai vie. Treceau femeile la tămîiat iar fumul se întorcea alb, acasă. Nu-l opreau, mergeau înainte cu gîndurile și rugăciunile lor.
Cînd era foarte frig nici de vorbă nu le ardea.
Intrau pe poarta cimitirului și se împrăștiau care-ncotro, pe unde-și aveau îngropați morții. Se grăbeau să apuce să treacă pe la toți pînă la ziuă. La unii adăstau mai mult. Mai curățau o buruiană uscată, așezau lumînările-n nisipul din găleată, le aprindeau una cîte una și povesteau cu mortul de una, de alta, de cît de grea e viața de după moarte. Că cel ce pleacă odihnește, de cel ce rămîne e rău, că pătimește singur pe lume, cu dor și griji multe.
Se mai auzea cînd și cînd cîte un urlet de durere, cînd se strigau pe nume. Strigau ele, femeile vieții la ei, morții lor. Să nu li se uite numele, să vină să se scalde-n fumul de tămîie, că doar e sărbătoare și s-o pune masă mare, cu multe bucate alese și s-o împărți la creștini, ca să aibă și ei, din lumea de dincolo ce mînca. Se făcea lumină albă cînd ieșeau grăbite înapoi, la șușea.
De-acum nu mai aveau timp de pierdut, că acuș era amiaza, sarmalele nu erau fierte de-ajuns, friptura așteapta să fie băgată în cuptor, patul era nefăcut și-acușica bătea vecina-n poartă, că ea era totdeauna mai harnică.
Noi ne hîrjoneam pe lîngă foc și ne delectam cu alvița dungată din brad. Cînd ne venea cheful, ieșeam afară-n zăpadă. Nicio grijă nu ne dădea ocol, nici supărare nu poposea mai mult de un minut în pragul nostru. Cu noi era mămăița noastră în haine cernite, avea cine să le gonească.
S-a dus și ea demult în lumea fără dor. Noi am crescut și ne-am împrăștiat în toate zările, nu mai e nimeni să aprindă ciocălăi de porumb în oală de lut, să ducă fum alb de tămîie pînă pe lumea cealaltă, să o cheme la masă. Doar casa a rămas, cocoșată de vremuri, să aștepte sufletele rătăcite la masă. Pe masă nu mai aburesc colaci, nici sarmale, nici copii nu se mai hîrjonesc pe lîngă ea. În satul din sufletul meu s-a așternut, ușor, liniștea.

Nu pot ierta toamna
ce se strecoară șerpește în oameni,
nu pot ierta vîntul
cu degete pierdute prin inimi,
nu pot ierta frunza ce moare,
nu pot ierta ziua ce piere,
nu pot ierta ploaia
ce-a uitat drumul spre ochii mei,
nu pot ierta soarele
ce-nchide fereastra verii în ochii tăi,
nu-ți pot ierta tăcerea,
nu-mi pot ierta iubirea
ce moare cu frunza,
cu toamna,
cu vîntul,
cu ploaia,
cu ceața,
cu zidul de piatră
dintre noi.

Cînd făceam cîte o boacănă, mama zicea că suntem boțani. Așa am crescut, boțani, că făceam numai boțănii de-ale nefăcute, de-o scoteam din minți pînă ne dădea dracu și azi și mîine. Mai mult eu, că frate-meu era mult mai cuminte pe vremea aia, trebuie să recunosc. El știa să se joace singur și era atîta viață în lumea jocului lui, încît nu mă puteam abține să nu-i stric jocul de multe ori.
Atunci eram cea mai boțană iar frate-meu mă dădea dracu și el, înainte de-a mă pîrî mamei.
Eu nu știam să mă joc singură, mă plictiseam repede, trebuia să fac ceva în plus, să cercetez, să descopăr, aveam o curiozitate bolnavă care mă împingea totdeauna în situații de neieșit care-o făceau pe mama să urle și să mă amenințe. Greu i-a fost să se obișnuiască și să mă lase în plata mea, că oricum nu ajugea la niciun rezultat cu mine. Atunci pînă și eu m-am mai cumințit, căutam să fac doar lucruri bune, să devin copil model cum erau colegele mele care-și ajutau părinții, nu-i necăjeau, ca mine.
Dacă ar fi deschis ochii ceva mai bine și-ar fi dat seama că avea remediul mult mai aproape decît credea. Cînd aveam o carte și-un castron de fructe (coapte, crude, nu conta), nici nu mișcam, atunci aveam deja povestea în care să mă pierd. Numai că mama nu vedea utilitatea cărților dacă nu sunt manuale din care să înveți practic ceva.
Am crescut și-am plecat, iar mama a rămas cu dorul, i-au lipsit boțăniile noastre și ne-a plîns. Liniștea era prea mare în casă. Se mai alina descoperind că alți copii de pe uliță erau de zeci de ori mai boțani ca noi.
A venit ziua neagră în care am mers prima dată cu fostul să-i cunoască pe ai mei. Ăsta, plin de importanța lui, scorțos pînă la limită, cu bățul înfipt adînc în partea dorsală.
Ai mei, oameni simpli, obișnuiți să spună în față ce e de spus, nu prea învățaseră ”diplomația” care-l familia Stăncioiu era lege. Acolo nimeni nu spunea niciodată ce crede, ci doar ce trebuie să păstreze aparențele.
Într-o discuție liberă și destul de deschisă la masă, mama, nici una nici două, îi zice scorțosului că dacă e boțan îl bate de-i sună apa-n cap.
Nu cred că vă dați seama cum a sunat asta dacă nu vă spun că mama abia depășește 1,5 m cînd se ridică pe vîrfuri și în afară de bătaia cruntă pe care mi-a dat-o mie în primii ani de școală pentru că nu scriam frumos ca ea, nu ne-a bătut cu adevărat, indiferent ce-am făcut. Ea ne bătea cu vorba, nu cu parul.
Ăsta auzea cuvîntul pentru prima dată și i s-a părut că mama mea l-a înjurat de mă-sa lui. A fost tragedie. Nuu, n-a zis nimic atunci, a rînjit mînzește și-a schimbat fețe-fețe, că noi toți ne prăpădeam de rîs. Abia cînd a rămas cu mine s-a declanșat jihadul. Cum a îndrăznit mama mea să-l jignească în halul ăla, să-i zică LUI, zeului, că ar putea să fie boțan. Degeaba i-am explicat ce înseamnă cuvîntul, o urăște pe biata mama și-n ziua de azi, doar pentru un cuvînt.
Ieri am auzit din nou cuvîntul și-am ieșit repede la fereastră să văd cine-l rostește. Mi s-a părut că visez și că m-am întors cumva acasă, între ai mei. O tînără de vreo douăzecișiceva de ani, cu o puștioaică de vreo trei ani pe bicicletă, îi povestea cuiva cît de boțană-i aia mică. Îmi venea să cobor s-o pup. M-am simțit din nou copil la mama și mi-au dat lacrimile. Ce înseamnă să faci boțănii la timpul lor… le duci dorul toată viața.