Onorată instanţă,
pledez azi pentru ce-a mai rămas
din viaţa mea şi niciun avocat nu trebuie
să-mi scrie pledoaria.
M-am achitat corect de toată durerea,
am plîns regulamentar toate lacrimile,
nu am lăsat pe nimeni să plîngă
pentru mine,
am încasat tăcută toate loviturile,
chiar şi pe cele pe care nu le
meritam,
uitaţi, le-am notat aici,
în pagina albă ce mi s-a dat la condamnare.
Am adunat toate umilinţele
în ciubărul spart de la capătul celulei,
le-am lăsat să se scurgă,
să se usuce,
le-am conservat în cea mai bună stare,
mi-am ascuns zîmbetul sub buze,
nu l-am lăsat să colinde liber
pe coridoarele închisorii,
am avut grijă să nu ademenesc cu el alţi condamnaţi
la moarte,
mi-am smuls rîsul
şi l-am spînzurat de creanga neagră
a copacului uscat de la fereastră,
nici n-am privit lumina cît s-a zbătut,
să nu îmi pară rău, aş fi încercat
să-l salvez cu ultimele puteri.
Consider că am dreptul să pot închide ochii
şi să ascund sub pleoape
tot ce-am trăit.
Nu cer decît o coală albă pe care
să-mi pot scrie singură sentinţa viitoare.