Aș fi vrut să vă spun o poveste. Ar fi început frumos, cu ”a fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar mai fi povestit.”, așa cum începe orice poveste. Dar moșul a venit, a lăcat cadouri, a plecat, copiii așteaptă alt moș. Mai e vreme de povești?
A fost odată ca niciodată o fetiță mică ce nu l-a cunoscut pe Moș Nicolae. Nu l-a cunoscut nici pe Moș Crăciun chiar dacă i-a lăsat, tocmai în mijlocul zăpezii celei mari, un brad frumos împodobit cu lumînărele, beteală, globulețe colorate, multe bomboane și mere roșii. Atît de frumos era brăduțul că fetița a întins mîna să-l atingă și s-a înțepat în primul ac verde înghețat. Asta a fost și bine și rău, așa a învățat fetița că nu orice poate fi atins iar bradul a rămas intact pînă tîrziu, după anul nou, cînd moșul s-a întors și a luat toate podoabele colorate de-a lăsat bietul brad îmbrăcat doar cu hîrtiile bomboanelor prinse cu ață. Vedeți voi, bomboanele și merele le mîncaseră copiii.
Era o fetiță ce nu știa decît un moș, pe moș Ioniță de la casa cu porți albastre unde venea ursul în fiecare iarnă. Vouă vă pare săracă, dar ea nu știa nici măcar ce-nseamnă sărăcia, ea era fericită chiar dacă nu avea păpuși, nici cadouri sub brad, nici tort de înghețată de ziua ei. Era fericită pur și simplu în căsuța de turtă dulce a bunicilor unde iarna se făcea cald-cald și ea spunea poezii din cuvinte inventate pe care le înțelegea doar Dădica, ea-și asumase și obligația de la le traduce auditoriului care asculta fascinat. Nu, nu mă credeți pe cuvînt, normal că rîdeau de se țineau cu mîinile de burtă, dar fetița noastră și pentru asta era fericită, și sărea într-un picior, și bătea din palme de bucurie că oamenii rîd în jurul ei.
Asta pînă a căzut și și-a rupt mîna, că atunci nu a mai fost atît de amuzant totul. Bunica a țipat, Dădica s-a întunecat, bunicul a înjurat de ceva Dumnezei, doar Nenițu a luat-o în brațe și-a rugat-o să plîngă cu capul pe umărul lui, că umărul lui e puternic și duce durerea și plînsul departe, să nu se mai întoarcă la fetiță. Iar fetița a plîns pe umărul cald pînă a obosit și-a adormit. Două săptămîni a umblat cu mînuța în ghips și s-a plictisit grozav, că nimeni nu mai voia să rîdă cînd se adunau seara în jurul mesei. Doar Nenițu o lua în brațe și-o ruga să povestească ce făcuse peste zi. Iar ea îi povestea.
Nu, nu exista un om cu numele ăsta, normal. Exista un om negricios, un pic cam pufos, cu degete calde cu care știa să-i deseneze pe geam inimioare calde care se umpleau de flori de gheață pînă dimineață. Fetița nu putea să deseneze nimic cu degețele ei, doar cu unghia reușea să facă cîte un semn mic în gheață.
Pe vremea aceea erau ierni cu zăpezi adevărate în care copiii mici se îngropau pînă la brîu, ba uneori chiar pînă la umeri și gerul sufla așa de aprig încît doar oameni cu inima fierbinte ca Nenițu puteau să spargă gheața. Îl chema Nicu. Dădica în striga toată ziua ”Nicule, treci la masa!”, ”Nicule, adu lemne!”, ”Nicule, du-te la comparativă!” Așa se numeau pe vremea aia magazinele, nu Auchan, Carrefour, sau Ikea, ca acum. Oamenii se duceau la comparativă și cumpărau tot ce aveau nevoie.
Cînd fetița a venit în casa lor, mama i-a zis ”Uite, ea e Dădica, ea e bunica, el e bunicul iar omul ăsta negricios care zîmbește la tine cu toți dinți, e nea Nicu. O să ții minte?” Fetița a dat preocupată din cap și-a repetat în gînd ”bunica, bunicul, Dădica și Nenițu. E simplu, s-a gîndit și-a repetat cu zîmbet în ochi ” Bunica, Bunicul, Dădica, Nenițu”. ”Nu așa, mă! E nea Nicu”, a repetat mama cu sprîncenele încruntate, dar Nenițu a rîs și asta i-a dat curaj. ”Așa, da. Nenițu!”, a repetat fetița cea fericită. Nu înțelegea de ce mama e supărată, că în creier îi picuraseră pe rînd toate numele și le reținuse așa cum intraseră între ciocănelul și nicovala din urechea ei mică. Dar ”nea Nicu” avusese mînuțe cu gheruțe și se agățase ele de lobul urechii. O și zgîriase serios! Nu voia să intre deloc acolo, la înghesuială, poate pentru că Nicu venea de la Nicolae și fetița nu-l cunoștea pe moș Nicolae. Dacă ”nea Nicu” n-a vrut, a intrat Nenițu, mai curajos și mai potrivit iar Nicu a rîs și-a zis ”ia lasă fetița, că e mai frumos așa. Vino la Nenițu să te pupe!” Și Nenițu a rămas, chiar și după ce fetița a crescut și-a devenit o domnișoară de școală.
Prin multe aventuri au trecut împreună, dar niciodată, absolut niciodată, Moșii nu s-au arătat la față în căsuța fetiței fericite. Nici ea n-a știut să le scrie și să le ceară ceva vreodată. Cum să scrii cuiva care nici măcar nu există? Ar fi fost ciudat, nu-i așa?
Moșii ocoleau căsuța de turtă dulce, de parcă ar fi fost ciumată, nici măcar urîtul Moș Gerilă nu a vizitat-o vreodată. Poate văzuseră că fetița e oricum fericită că e cald în casă, că e cu bunica, cu bunicul, cu Dădica și Nenițu, că zăpada-i alba, că Lăbuș aleargă mieii prin ogradă, că sania zboară cu ea și prietenul ei mititel, pui de rudar din răscruce.
S-or fi gîndit moșii că ei n-ar putea să-i aducă nimic care să o facă mai fericită de atît. Că de știut casa o știau cu siguranță, mai tîrziu, cînd locul fetiței a fost luat de un băiețel bucălat și supărat, s-au grăbit să vină cu desaga plină și să-l acopere de dulciuri și jucării, poate-poate o să devină și el fericit ca fetița noastră.
Numai că nimeni nu știa să fie fericit ca ea, niciun copil nu exersase atîta bucurie și, cu timpul, nici măcar ea nu a mai știut. S-a luat cu pretenții și treburi de oameni mari și a pierdut bucuria pe drum. Într-un singur an a regăsit-o și atunci tot Nenițu a fost de vină.
Era în anul în care iarna a apărut ca o furtună fix pe 1 decembrie. Cu vreo două zile înainte a trimis peste sat un vînticel rece ce-a înghețat și-a scuturat toate frunzele din tei. Le-a desprins și pe cele din prun, au zburat și frunzele mărului de la poartă, s-au prins în horă pînă și frunzele viei din boltă, se umpluseră ulițele satului de hore întregi de frunze galbene și verzi, și roșii, o veselie.
Atunci s-a prins de fetița noastră un pui de răceală cu frisoane ce-o scuturau din toate încheieturile, cu febră și nas înfundat. L-a aspirat odată cu o suflare de vînt și așa supărat a fost că a lăsat-o fără miros timp de o lună.
Apoi, iarna a chemat vîntul și a trimis ninsoarea care a acoperit totul sub plapuma ei alba. După o noapte și o zi în care fluturii de zăpadă și-a făcut de cap, a trimis gerul care-a înghețat totul, inclusiv mîinile și nasul fetiței noastre care nici mică nu mai era, nici haine pe măsură nu avea.
Ei, în iarna aia pripită a fost cea mai fericită pentru că, după mulți ani de absență, Moș Nicolae s-a oprit pe pragul casei ei și le-a dat părinților gîndul cel mai bun- s-o lase la Nenițu de ziua lui. De fericire mare, a uitat și că are febră, și că o scutură frisoanele și că nu poate simți niciun miros, indiferent cît de puternic ar fi fost el. S-a îmbrăcat cît a putut de gros, cu pulover alb de lînă care avea mînecile cam scurte- de fapt, avea ea mîinile cam lungi, dar puloverul lucrat de mama ei era bun, ținea de cald la spate- și-a pus pe cap căciula roșie ce-i cădea pe ochi, a încălțat ghetele mamei cu două numere mai mari ca să aibă loc șosetele de lînă, să nu-i înghețe picioarele, și-a pus mănușile cu un singur deget pe care i le împletise bunica acum doi ani, și-a acoperit gura și nasul cu un fular și, așa împachetată, a așteptat autobuzul sub privirea blazată a soarelui înghețat.
Autobuzul a venit, a oprit și a luat-o în pîntecul lui generos, apoi a lăsat-o în stradă tocmai în satul în care se mutaseră Dădica cu Nenițu. Acolo o aștepta, ca-n vremurile bune, toată bucuria ei.
În casa mică era cald-cald, pe sobă aburea oala de sarmale și ibricul de țuică fiartă, bunica se învîrtea pe lîngă cuptorul unde vîrîse o prăjitură, Dădica era îmbujurată de la foc și de fericire că se adunaseră pe lîngă masa toți oamenii dragi, bunicul adunase pe lîngă el toți copiii și le spunea o poveste cu război, frig, tranșee și gloanțe ce șuierau pe la urechi de oameni speriați și flămînzi iar Nenițu, în culmea fericirii a ridicat-o în brațe de-a dat-o cu capul de grindă și pot să vă spun că nu era atît de ușoară cît părea.
În anul ăla s-a întîmplat ca bunica să descopere scorțișoara. Nu o descoperise demult, ci doar de vreo două săptămîni, cînd mersese la comparativă să ia esență de rom pentru coliva pe care voia s-o facă de ziua sfîntului Nicolae iar nea Mihai, gestionarul, îi dăduse un praf maroniu foarte parfumat, că esență de rom nu mai avea neam, o cumpăraseră femeile satului pe toată, să pună în cozonacii de crăciun.
”Ia asta, dadă Marie, să vezi mata de nu o să vii să-ți mai dau, așa de bună e!”, o îmbiase el și bunica, credulă, o luase. Cînd a ajuns fetița, bunica tocmai frămînta coliva pe care voia s-o pună pe un platou frumos și s-o îmbrace cu bomboane colorate, din care-i dăduse cu asupra măsură nea Mihai, de drag că ea cumpărase prima praful minune.
Și atunci, din nebunia aia de mirosuri apetisante din bucătărie, s-a ridicat ca un șarpe cald aroma de scorțișoară, a intrat pe nările eliberate pentru o clipă ale fetiței și-au făcut-o să exclame ”Mmmmm, a ce miroase aici așa frumos, bunică?” ”A scorțișoară, draga bunicii, vrei să guști?”, i-a răspuns mîndră bunica și i-a întins o lingură plină de colivă dulce, aromată. Fetița a gustat și tare i-a plăcut, așa că a mai cerut și iar a mai cerut, pînă bunica a zis stop, că voia să mai rămînă și pentru ceilalți, să se poată lăuda cu aroma ei minunată.
Atunci răceala fetiței s-a răzbunat și s-a urcat direct în spatele ochilor, unde a aprins focul febrei. Fata s-a luptat cît s-a luptat cu el, pînă la urmă a fost nevoită să se lase păgubașă și să se așeze mai aproape de sobă, ca să mai alunge puțin din frigul ce-i creștea în piept. A tremurat ceva pînă a venit Dădica și-a doftoricit-o cum s-a priceput mai bine, ba i-a și descîntat, că poate dăduse peste un vînt rău, Doamne ferește.
Bunicul striga ” Dă-i femeie o ceașcă de țuică fiartă, nimic nu încălzește mai bine!”, bunica-l certa ” taci, Costică, nu vorbi prosti, e un copil, nu ditamai bătrînul, ca tine. Oasele tale vechi se încălzesc de la țuică, nu ale ei. Ia cu mama o țiglă caldă de colea și pălește-o pe piept, să vezi cum îi trece!” și-a scos din cuptorul încins o țiglă pe care cîrpa a sfîrîit cînd a atins-o.
Nenițu a venit, a luat-o în brațe și-a legănat-o un pic. ”Hai să-ți cînte Nenițu un cîntecel, să vezi cum îți trece”, iar ea și-a culcat fruntea încinsă pe pieptul lui mare și s-a lăsat pradă zgomotelor ce i se învîrteau în creier împreună cu vocea bunicii, cu povestea bunicului, cu gloanțe șuierînd pe lîngă urechi, cu vînt turbat ce izbea-n ferestre, cu steaua ce răsărea blînd în cîntecul lui Nenițu. Atunci a zîmbit din nou și ochii Nenițului au lăcrimat în timp ce mîngîia ușor părul de aur moale al copilei.
După un timp și-a revenit puțin și a încercat să mănînce, numai că nimic nu avea gustul cu care era învățată. Pîinea caldă mirosea a scorțișoară, sarmalele miroseau a scorțișoară, friptura avea gust de scorțișoară, pînă și apa din fîntînă se scăldase în scorțișoară înainte de-a ajunge în cana ei. Toată casa se lăfăia în scorțișoară și fetiței i s-a făcut rău de la atîta parfum și-a leșinat pentru prima data în viața ei.
Cînd și-a revenit era noapte, sub plapumă era cald, doar viscolul boscorodea nervos pe la fereastră și încerca disperat să intre în casă, pe lîngă geam. Două săptămîni nu s-a putut ridica din pat, dar au fost două din cele mai fericite săptămîni din viața ei, chiar dacă n-a putut să mănînce nimic pentru că totul avea gust de colivă cu scorțișoară.
Și acum, după ani mulți de atunci, cînd nu mai sunt nici bunicul, nici bunica, nici Dădica și nici măcar Nenițu, aroma de scorțișoară o duce în căsuța mica, lîngă o sobă fierbinte pe care niște sarmale fierb bolborosit într-o oală de pămînt, în cuptor se coace lin o prăjitură pufoasă, bunicul spune povești cu tranșee nepoților ce-ascultă atenți cum șuieră gloanțe pe la urechi, bunica are față de lună plină, Dădica e îmbujorată și Nenițu o ține blînd în brațe.
A fost anul în care Moș Nicolae a făcut o minune și s-a oprit pe pragul casei ei să-i facă bucuria reîntîlnirii cu oamenii ce-o făceau fericită. Apoi a zburat și moșul, și anii, și fericirea. Fetița n-a mai fost fetiță și bucuria i-a fost mereu umbrită deși, între timp, toți Moșii s-au îngrămădit să facă cunoștință cu ea.

• Mamaie, merg şi eu cu matale la tîrg.
• Ba, muică! Cum să mergi că e departe, mînca-o-ar mama, mă omoară mă-ta.
• Hai, mamaie, că nu se supără pe mata, nici nu-i spunem.
• Păi cum să nu ştie cînd mergem la tîrg? Nu ne vede şi pe noi lumea, nu te cunosc oamenii, ea nu trece prin tîrg? Se duce mamaie singură şi-ţi aduce alviţă. Stai cuminte acasă, cu tataie.
• Nuuuuu vreaaaaauu cu tataie, vreau la tîîîîrg! Mamaie mă ruga să mă ridic, să nu mă fac de rîs, eu nimic, mai tare urlam, mă tăvăleam pe jos şi mă albeam de praful bătăturii. Nici nu mă mai culc cu matale şi nici nu mai vorbesc cu matale, să știi!
  Obosită, mamaie-şi trecea palmele peste faţa mică şi moale, îşi trăgea basmaua pe ochi şi se întoarcea către tataie, care mustăceştea în colţul lui. Tataie se oprea din cioplit şi-mi făcea cu ochiul.
• Mai zi şi tu, Lisandre! N-o vezi că mi se urcă-n cap?
• Ce să-i zic? Ia-o şi pe ea, dacă vrea. Lasă că e mînz tînăr, nu simte drumul. Iei şi tu apă cu tine, ia şi nişte poame că i-o veni foame. Să-i iasă drumul pe urechi.
  Mamaie ofta.
• Hai că mă ajutaşi pîn’ la genunchiul broaştei! Hai, fa, că te iau, dar să dea alimănitu să nu mă asculţi, că nu te mai aduc înapoi. Te las acolo, să stai cu mă-ta toată vara şi să ai grijă de frate-tău.
• Bine, sunt cuminte, sunt cuminte, sunt cuminte, săream într-un picior de bucurie. Mă duc cu mamaie la tîrg, mîine mă duc cu mamaie la tîrg, uraaa!
  În dimineaţa următoare nici nu se luminase de ziuă, că mamaie era lîngă mine cînd îmi era somnul mai dulce.
• Hai puturosule, mai mergi cu mine?
• Mmmm… sigur!
• Atunci scoal-te, că ne apucă n’amiaza pe drum. Hai, fuguţa să te speli şi să te îmbraci.
  Deschideam ochii cu greutate, patul mă trăgea înapoi, dar mirajul drumului mă atrăgea mai tare, deci, cîţiva pumni de apă rece pe m-au trezit, chiar dacă ochii mai ardeau şi în stomac se zbătea dureros un gol. Mamaie îşi pregătise tîrnele cu răsaduri de cu seară, era deja îmbrăcată şi-şi spune rugăciunea.
• Unde pleci împieliţato, aşa? Nu-ţi faci cruce?
  Mi-am făcut repede trei cruci şi-am şoptit în barbă o rugăciune.
• Mamaie, da’ de ce trebuie să ne facem cruce?
• Să ne ferască Dumnezău de rele, muică. Să nu ne iasă urîtul în cale şi să ajungem cu bine la tîrg. Ai să mă uit, te-ai încălţat bine? Uff, iar ai luat sandalele pe dos, cînd o să înveţi să te’ncalţi sîngurică? Uite, asta e stînga, merge în piciorul stîng şi asta e dreapta, se duce în dreptul. Aşa, vai de păcatele mele, că mă ostenişi deja.
• Mamaie, da care-i dreptul, care-i stîngul?
• Păi nu-ţi arătai, acu’? Ce mai întrebi?
• La matale de ce sunt pe dos? O lăsam fără cuvinte. Cum să-mi explice că doar eu le văd pe dos?
• Offf, mă mănînci! Hai să mergem că ţ-oi spune altădată. Lisandre, ieşi să-mi ridici cobiliţa că-s gata de drum. Să nu uiţi dai apă la viţel.
• Lasă-mă tu pe mine, că ştiu şi singur ce am de făcut. Să ai grijă de mînza asta să n-o calce vreo maşină. Şi să nu te-mpiedici în gumarii ăia, că uite cum liorpăie.
• Cum liorpăie, tataie?, mă înfigeam imediat în vorba lui.
• Păi nu-i auzi cum fac cînd pune pasul? Ca tine cînd eşti flămîndă, zîci că’s nemîncaţi de-o lună.
• Şi gumarii mănîncă?, aruncam repede următoarea întrebare şi-l lăsam şi pe tataie fără răspuns.
• Tu-ţi paştele tău de copil! Hai, plecaţ odată că iote, răsării soarele de cînd mă bateţ la cap. Ioană, să ai grijă de fată, auzi?
  În urma noastră portiţa scîrţîia. Mă uitam înapoi în lumina lunii, cît să-l mai prind cu coada ochiului pe tataie rămas să privească în urma noastră. Tîrnele atîrnau greu pe umărul firav al bunicii. Din cînd în cînd, ofta, se opintea şi schimba cobiliţa de pe un umăr pe celălalt.
  • Te doare, mamaie?
• Mă doare, muică.
• Dă să mai duc şi eu.
• Du-te pe tine tu, că tîrnele-s grele, le duc eu. Ai grijă pe unde calci, să nu-mi faci vreo boacănă să fiu nevoită să te car şi pe tine.
• Biineee…
  Drumul era pustiu. Dintr-o margine de zare soarele se ridica încetişor şi albea ziua. Prin casele de lîngă drum se simţea vînzoleală, în bătături raţele măcăneaude foame, vrăbiuţele se ceartau, rîndunelele săgetau cerul şi trecea razant peste creştetele noastre. Într-o salcie cînta o privighetoare. Alături, pe un stîlp de telegraf bătea toaca o barză.
• Mamaie, uite barza!
• O văd, muică, o văd.
• N-o vezi, că nu te uiţi la ea. Uite-o!
• Lasă că eu văd şi fără să mă uit la ea.
• Ai mai mulţi ochi?
• Da, am unu’n creştet.
• Şi vezi cu el?
• Văd, vezi bine că văd.
• Da cum vezi, că ai cîrpă pe cap?
• Iote-aşa! Multe mai vrei tu să ştii. Văd şi copii boţani ca tine care iau bătaie de la Dumnezău.
• Da eu nu-s boţană, mamaie, mă bosumflam un minut
• Ei, muică… tu eşti mama lor. Ai, vino-ncoa că se aude cursa şi dă peste tine. Mergi colea, pe lîngă mine, cuminţică, cum te-am învăţat.
  De cînd am plecat de-acasă picioarele s-au îngreunat, soarele ardea în ceafă şi setea-mi usca gura. Drumul nu mi se mai părea atît de amuzant, dar bravam voiniceşte un timp. Lîngă o portiţă un cîrd de gîşte-şi scoseseră bobocii la plimbare.
• Mamaie, uite boboci!
• Văd, mamaiţă. Ai grijă să nu te ciupească gîscanul. Nu te da aproape de el, vino-ncoace. Ia spune-mi ţi-e foame?
• Nu mi-e foame.
• De parc-ai spune vreodată. Da sete-ţi este?
• Da, mi-e sete.
• Hai că vine o fîntînă acu’ şi oprim să bei apă.
  Fîntîna avea margine înaltă de ciment şi ciutură în capăt de cumpănă. Mamaie a apucat ciutura şi a coborît-o adînc, în fîntînă. Apa era rece ca gheaţa şi dulce ca mierea.
• Ho, omul lui Dumnezău, că nu dau turcii, bea puţinică, să nu ţi se facă rău. Stai să beau şi eu şi mai bei dupe aia. Ai cu muica, că e soarele sus şi mergem degeaba la tîrg, pleacă toată lumea pînă ajungem noi.
• Mai e mult, mamaie?
• Mai e, muică, suntem abia-n Ostroveni. Te dor picioarele?
• Nu mă dor. Hai să mergem, că eu sunt voinică.
• Aşa te vreau.
• Mi-e cald, mamaie.
• Dă flanelul jos şi rămîi în rochiţă. E mai bine acu’?
• Da, e bine. Hai mai repede, să mai prindem lume-n tîrg.
• Păi hai. Mergi cuminte pe lîngă mine şi nu mai vorbi, să avem spor.
• Dacă taci ai mai mult spor?
• Da, normal.
  Îşi trăgea cîrpa pe ochi şi mergea un timp cu privirea-n pămînt. Punea pasul uşurel, sacadat, călca cu grijă pămîntul, de parcă-I cerea iertare. Eu alergam pe marginea drumului cînd înainte, cînd înapoi, vînam fluturi şi adunam mănunchi flori de ochiul boului. Macii îmi plăceau că erau roşii, dar cum puneam mîna pe ei şi trăgeam să rup floarea, se scuturau şi rămîneam cu o măciulie goală tivită cu cîteva stamine negre. Mi-era necaz, dar nu mai ziceam nimic, să nu-i mănînc sporul lui mamaie. Dacă se întoarcea cu răsadurile nevîndute era bai mare. Prin picioare mi se plimbau o armată de furnici. Cînd în sus, cînd în jos. Pielea ardea, sîngele se dilatata, sandalele mă strîngeau, dar ne apropiam şi paşii ni se intersectau cu ai altor oameni plecaţi cu treburi la tîrg.
• Bună dimineaţa, daică Ioană!
• Bună dimineaţa, muică!
• Ce faci, plecaşi cu mînzul după matale?
• Păi, mai avui scăpare cu ea, muică? Nu mai avui scăpare, trebui s-o iau cu mine. Să vezi cînd o afla mă-sa., parcă mi-e şi frică să dau ochii cu ea.
• Lasă daică, ce-o să-ţi facă? Aşa-s copiii, au putere. stai liniştită, ăştia-s mai în putere ca noi, că-s nemunciţi. Ai, că de cînd te-aşteaptă ale Mască, de trei ori dădu ocol tîrgului, cică i-ai promis nu-ş ce răsad de ardei.
• Acu’ ajung şi-aşez şi eu marfa. Ce să fac, dacă avusăi coadă după mine, nu putui ajunge denoapte.
• Lasă că nu-i tîrzîu nici acu’. Nici acu’ nu-i tîrzîu dacă e cu voie bună.
  Tîrgul era plin, lume pestriţă. Fiecare voia cîte ceva, oamenii strigau, rîdeau, făceau glume, tîrguiau, se tocmeau, peste toţi plutea aburul dimineţii şi fumul parfumat al micilor parfumaţi aruncaţi pe grătar, undeva, în depărtare se auzea un pickup dat la maxim, un cocoş cînta pe fundul unei căruţe, purceluşi de lapte guiţau şi-şi aşteptau cumpărătorii, o vacă mugea cu ugerul plin, pe margine care cu boi aşteptau cuminţi, boii rumegau trişti cu jugul la gît, pe jos erau întinse ouă albe de gîscă şi verzi de raţă, găleţi cu brînză, ceapă verde, usturoi verde, leuştean, boboci de raţă, pui cu pene abia mijite, curcani cu picioarele legate, gîşte cu aripile răsucite, copii adormiţi şedeau pe ciuci şi zgîrmau în praf cu beţe de lemn, alţii se amestecau printre picioarele adulţilor şi adunau praful care se aşeza apoi leneş pe picioare, pe încălţări, pe haine, pe feţele transpirate, lîngă poartă poposise maşina de îngheţată, Nea Mărin nu prididea să schimbe butoaiele de bere pentru beţivii însetaţi de dimineaţă. Peste toţi soarele de iunie strălucea şi împrăştia o lumină blîndă peste toată omenirea strînsă laolaltă.
• Ce faci, mamă, aci? E şi Luci cu matale?
  Glasul mamei ne-a făcut să tresărim amîndouă în acelaşi timp. Am simţit cum se strînge cămaşa în spatele bunicii şi cum îngheaţă rochiţa mea şi mă strînge de ceafă. Hait’ că ne-a prins. să vezi acu’ scandal !
• E şi ea cu mine, aha. Nu mai avui scăpare de ea. De ieri mă tot bate la cap s-o iau, s-o iau şi alta nu. Şi-o luai, că să fac? Şi ta-tu zîse că e mare, poate să ducă. Uite-ne, ajunsărăm cu bine.
• Fa mamă, eşti bătrînă şi-ţi pui mintea cu plozii, nu puteai să-I dai două la cur şi s-o laşi acasă? Venirăţi atîta drum pe jos, nu te gîndişi ce faci dacă i se face rău? Nu te gîndişi, ai?
• Da uite, fa, că nu i se făcu niciun rău. Venirăm şi noi ca toată lumea.
• Pe jos. Da’ ce, lumea merge pe jos 7 km sau ia cursa? De ce nu mi-ai spus, că-ţi dădeam eu bani de cursă. Cum să aduci copilul pe jos atîta drum? Şi tu, boţano, nu puteai să stai cu tataie-tău, să nu alergi ca o capră pe drumuri la ora asta? Hai, acasă cu tine!
• Nu merg! Eu stau cu mamaie!
• Ba ai să mergi chiar acum şi lasă gura moale că-ţi trag şi vreo două, ne ştie tîrgul la cît ţipi.
• Las-o, fa muică, c-o aduc eu cînd termin aici. Nu te certa cu fata să se uite lumea la voi ca la urs, se ruga mamaie roşie toată ca racul de ruşinea oamenilor care rîdeau mînzeşte pe margine.
• Lasă matale, vezi-ţi de răsaduri acolo, că ştiu eu cum să mă port cu copilul meu. Mişcă acasă fiţ-ar curu’al dracu că ţi-l înroşesc acu’ de nu te vezi, măcar să ai de ce plînge.
  Mă trăgea după ea şi eu mă împotriveam cît puteam, cu lacrimile adunate-n barbă. După ce dădeam colţul pe uliţă şi nu ne mai vedea lumea, mă scutura bine, îmi trăgea două palme de-mi ardeau obrajii două zile şi mă amuţea. Era gata aventura mea, pînă uita şi-i trecea supărarea avea să rămîn iar închisă în curte. Noroc că ştiam să sar gardul.