Azi, în prima mea zi de concediu, am ieșit să-mi plătesc datoria la bancă și să cumpăr niscai carne de-o sarma, de-un cîrnat… să încerc să regăsesc cumva bucuria crăciunului de odinioară. Nu știu cum am pierdut-o tocmai anul ăsta.
Mergeam eu așa, țeapănă și preocupată să nu sparg gheața neatinsă pe care călcam pe pista de bicicliști pustie la ceas de iarnă. M-am gîndit că ar fi trebuit s-o curețe cineva, că incorect să nu se poată pedala pentru că e un praf de zăpadă prin oraș și cum gîndul meu are răscruci de nebănuit, mi-am adus aminte că acum cîteva săptămîni tata a fost la înmormîntarea unei mătuși. Căzuse la ei prima zăpadă, era frig și înghețat iar el mi-a spus la telefon că s-a dus pe jos, n-a mai luat bicicleta, de parcă eu aș fi fost oarecum uimită că el, la cei 76 de ani pe care-i are, îndrăznește să plece iarna pe jos de acasă, fără să se țină de coarnele bicicletei. Mi-am dat seama că bicicleta a fost atît de prezentă în viața noastră, că nici nu-mi pot imagina zidul casei părintești fără odihna ei rezemată de el. Practic, am crescut pe bicicletă și ei, părinții mei au îmbătrînit călare pe ea.
Țin minte iarna anului 1984, ultima iarnă petrecută de mine acasă. Eram în clasa a XI-a, la Turnu Severin și a căzut o zăpadă de o jumătate de metru într-o singură noapte. A nins de seara continuu și pînă dimineața zăpada ne ajungea la brîu. Aveam căminul pe Prahova, în spatele cimitirului, lîngă casa de copii și eram în perioada de practică înainte de vacanța de iarnă. Făceam practică la CPL, la marginea orașului și pînă acolo am înotat practic printre nămeți, că nimeni nu apucase să facă pîrtie. Nu mergea niciun autobuz, nu trecea pe lîngă noi nicio mașină, doar noi, o mînă de fete și vreo doi băieți, luam nămeții în piept să ajungem la poarta combinatului de mobilă la 6,30 dimineața, altfel nu ne mai primeau în incintă. Era ultima zi de școală, urma să plecăm acasă. Pe la prînz m-a trezit cu tata la poartă, venise să mă ia. Se temuse să mă lase singură cu trenul și rata, să nu rămîn înzăpezită cine știe pe unde. M-a mișcat grija lui, a fost singurul părinte care a plecat pe punerea aia de cap de acasă, la 200 de km distanță, de grija mea.
Am ajuns acasă seara tîrziu, în teracotă ardea focul, în casă era cald și bine, în camera bună mă aștepta primul cadou adevărat de ziua mea. Îmi cumpărase tata ciocate de piele, pantaloni de stofă ce imitau excelent blugii și o geacă roșie, uriașă, în care puteam băga cu lejeritate pe încă cineva de mărimea mea. Și ciocatele erau cu un număr mai mare, să aibă loc șosetele de lînă, să nu cumva să îngheț. Erau așa minunate și eu atît de fericită, cum n-am fost niciodată. Aveam 17 ani și-a fost vacanța de iarnă pe care și-ar fi dorit-o orice adolescent la vîrsta aceea.
Într-o seară veneam cu gașca de la discotecă. Era după miezul nopții, zăpada strălucea, cerul de sticlă întunecară era spuzit de stele, o seceră de lună atîrna legănată într-un colț, noi rîdeam ca niște nebuni, ne hîrjoneam, ne împingeam în zăpadă, făceam îngeri, eram ca niște tineri nebuni de vîrsta noastră, sculam oamenii din căldura patului să ne petreacă cu țîțîit de după perdele. Tocmai aflasem că ni se prelungise vacanța cu o săptămînă.
N-aveam nicio grijă cînd, de undeva din spatele nostru, din întuneric, am auzit tusea tatei. Am amuțit, nu-mi venea să cred urechilor. Unul din prieteni mă ridicase în brațe și tocmai avea de gînd să dea cu mine într-un morman de zăpadă de pe marginea șoselei. M-a lăsat ușurel jos, a pus repede mînile la spate și și-a luat cea mai nevinovată moacă din lume, ceea ce ne-a făcut pe toți să izbucnim iar într-un rîs nebun în timp ce tata trecea elegant pe lîngă noi, călare pe bicicletă.
”Săru-mîna, să trăiești nea Vițule!”, s-a grăbit gașca să îl salute respectuos. El a ridicat mîna de pe ghidon, ne-a salutat scurt și dus a fost. N-a dat nici măcar un semn că m-ar fi văzut și pe mine în gașca nebună. Tîrziu, peste mulți ani, mi-a recunoscut că ne urmărise de cînd închisesem ușa căminului și plecasem spre casă, dar nu a găsit niciun prilej să intervină în distracția noastră. Erau -10 grade, strada era înghețată bocnă și tata era pe bicicletă.
Incredibil cît de întortocheată e mintea unei femei, nu-i așa? Plecasem de la pista de biciclete a primarului Negoiță.