Și vulturii uită să zboare, nu-i așa?


Să nu mă-ntrebi de cîte ori am tot urcat
și-am coborît
pe scara asta veche
spre visul străveziu din depărtare,
adună stropii de sînge
ce-au adăpat tăcuți țărîna.
Să nu mă-ntrebi de cîte ori am încălțat
pantofii ăștia scîlciați,
numără-le cuiele înfipte adînc,
în tîlpile goale.
Să nu mă-ntrebi cît a durut
fiecare iubire pierdută, privește genunchii
în care s-a tatuat cu urlet, drumul.
Nu mă-ntreba ce am să iau cu mine
cînd voi pleca,
întinde mîna și sprijină inima
ce stă să-mi pice grea, din piept.
Nu întreba de cîte ori m-a doborît fulgerul vieții,
privește zdrențele ce-au fost cîndva
falnice aripi.
Și vulturii uită să zboare, nu-i așa?

20181101_103752