Și vulturii uită să zboare, nu-i așa?


Să nu mă-ntrebi de cîte ori am tot urcat
și-am coborît
pe scara asta veche
spre visul străveziu din depărtare,
adună stropii de sînge
ce-au adăpat tăcuți țărîna.
Să nu mă-ntrebi de cîte ori am încălțat
pantofii ăștia scîlciați,
numără-le cuiele înfipte adînc,
în tîlpile goale.
Să nu mă-ntrebi cît a durut
fiecare iubire pierdută, privește genunchii
în care s-a tatuat cu urlet, drumul.
Nu mă-ntreba ce am să iau cu mine
cînd voi pleca,
întinde mîna și sprijină inima
ce stă să-mi pice grea, din piept.
Nu întreba de cîte ori m-a doborît fulgerul vieții,
privește zdrențele ce-au fost cîndva
falnice aripi.
Și vulturii uită să zboare, nu-i așa?

20181101_103752

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.