Cununie


Acum nişte ani în urmă (nu spui cîţi că-s mai mult de 15 şi mă credeţi bătrînă cînd eu sunt o jună sprinţară), s-a decis şi frate-meu să-şi pună pirostriile, după o viaţă de holtei destul de lungă. Cu alte cuvinte, rămîsesem singura care nu-l băteam la cap să se aşeze la casa lui, bla, bla. Tata, mîndru nevoie mare, s-a angajat să  facă nunta, că avea experienţă. Mai organizase una cu vreo 30 de ani în urmă. Pe-a lui. Zis şi făcut, bucurie mare, zilele treceau una după alta, toamna se apropia.

Mi-am cerut concediu și am plecat cu o săptămînă mai devreme, urmînd ca ex-soţul să vină vineri înainte de nuntă cu copiii şi prietenii noştri cu maşina. Ajung acolo şi-l găsesc pe frate-meu plin de mortar, pe cumnată-mea plină de vopsea, pe tata negru. Am tăcut şi m-am apucat de treabă. Pînă vineri reuşisem performanţa să mă cert cu toţi şi să-i împac la loc, să mă enervez că fină-mea-mi stricase un carton de ouă şi blaturile pentru prăjituri, mama îmi furase ultimul carton de ouă şi-l dăduse bucătarului ca să le pună în sarmale(???), mă certasem cu bucătarul care nu mă lăsa să mă ating de carne pe motiv că nu mă cunoaşte, cu fină-mea din nou că-şi băgase picioarele şi-n 2 kg de icre ca să fie treaba oablă şi abia-mi mai ţineam lacrimile în frîu.

Le-am dat drumul duminică, cînd m-am certat cu frate-meu şi-am vrut să-mi bag picioarele să plec şi să-l bag în mă-sa cu nunta lui cu tot. Norocul lui cu naşă-mea şi cu Carmen (incredibila mea prietenă) care au reuşit cumva să mă liniştească şi să mă urce în maşină ca să mă ducă la biserică. Restul nunţii urma să vină per-pedes, că aşa era obiceiul, să audă lumea lăutarii, să iasă la porţi, să vadă mireasa, să-şi dea cu părerea, să mai dea un chiot, să mai bea un pahar de vin, o ceaşcă de ţuică în cinstea mirilor. Ca la nuntă, de.

La biserică am ajuns în cel mult 7 minute. Tre km liberi, o bagatelă. Alaiul nu reuşise nici să dea colţul de pe uliţa noastră. O linişte suspectă ne-a întîmpinat. Mă, cine ştie, o fi în biserică popa şi ţine uşa închisă că de, e curent. Vax. Biserica încuiată. Dincolo de gard, la casa parohială aceeaşi linişte. O dormi, îmi zic. Strig. Pauză. Strig mai tare. Nimic. Măi să fie, să vezi că ăştia nu l-au anunţat pe popa şi n-are cine să-i cunune! Ies în drum şi strig la o poartă.

– Bună ziua! Ştiţi cumva unde-i popa?

– Da’ de ce?

– Păi, avem nuntă, zic. Şi parcă ar trebui să fie şi el la cununie, măcar să ne deschidă uşa.

– Aaaaa! Păi e la semănat!

– Azi???

– Păi cînd? A plecat acu’ vreo oră, că l-a chemat tractoristu! Da’ acum trebuie să vă cununaţi?

– Acu’ ne gîndeam, zic. Dacă alaiul e pe drum, cam cînd credeţi c-am putea să o facem?

– Io nu ştiu, taică… mergeţi şi voi la ţîrcovnic acasă, că la el sunt cheile de la biserică şi vine să vă deschidă.

– Tîrcovnicu’ ţine şi slujba?

– Cum să ţină şi slujba? Pe-aia o ţine popa! Dac-o putea, acu…

– Da de ce să nu poată?

– Ei, vedeţi voi.

Suna ca naiba. Mă întorc la Carmen care mă aştepta fumînd lîngă maşină.

– Băi, zic, e groasă. Ăştia nu au vorbit cu popa, ăla e pe cîmp, ăştia ajung acu’ cu lăutarii şi nu are cine să-i cunune. Hai la tîrcovnic.

Ajungem la tîrcovnic acasă, ăla, galben ca lămîia, parcă trăgea să moară.

– Păi, eu nu deschid biserica dacă părintele nu e. Ce să faceţi singuri în biserică?

– Să-l aşteptăm, zic. Cum să-l aşteptăm cu tot alaiul în drum?

– Io nu ştiu, taică, nu ştiu. Aţi vorbit cu el? Ştie că veniţi? Că mie nu-mi zîse nimic de nicio nuntă!

– Ştie, normal că ştie!

– Io nu cred, taică. Nu cred. Şi cînd o veni de la semănat habar nu am…

– Păi mata ştii unde seamănă?

– Ştiu, are un loc, colo, în balta lui Pică.

– Noi suntem cu maşina, zic. Hai cu noi după el.

– Ba, taică, nu merg, că la ora asta nu-i limpede şi mă afuriseşte. Lasă-l că vine el. Hai că mă îmbrac şi vin să stau cu voi, să-l aşteptăm.

Ajungem înapoi la poarta bisericii, de data asta şi cu tîrcovnicul cel galben ca lămîia. Timpul trecea, soarele trecea sper apus, începea să se facă răcoare, alaiul de nuntă se apropia, doar popa nu se vedea. Nu mai puteam sta locului de nerăbdare. Asta ne mai trebuia acum! Ce era în gîndul meu, cîte înjurături de tot felul numai eu şi Cristos ştiam!

– Băi, hai că avem timp să ajungem la Dăbuleni să rugăm preotul de acolo să vină cu noi să-i cunune.

– Hai, zice Carmen, veşnic disponibilă pentru toate nevoile mele.

– Ba, taică, nu vă duceţi, zice ţîrcovnicul! Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io!

– Da de ce să nu vină? Îl plătim!

– Nu, de-aia! Nu vine să slujească aici dacă n-a vorbit cu părintele înainte că iese scandal mare!

– Păi dacă ăsta nu e, ce să facem?

– Nu ştiu, da nu vă duceţi, zice. Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io. Nu se ceartă cu părintele.

Futu-i! Deja se auzeau lăutarii şi se vedeau copiii cu lumînările.

”Gata, mi-am zis, asta a fost. Mergem, bem, mîncăm şi-i cununăm altă dată.” Îmi făceam planul cum să le dau vestea cînd, de după colţ apare şi popa cu barba în vînt, părul vîlvoi, roșu ca racul și beat lemn, clătinîndu-se pe blana căruţei care-l aducea tîrîş-grăpiş acasă.  Îmi venea să plîng de bucurie că-l văd şi de necaz că era beat criţă.

– Hoooo! Ce faceţi, taică, aici?

– Săru’mîna, Părinte! Iote ce să facem, vă aşteptam!

– Da’ uite că venii! Cu ce gînd pe la mine?

– Cu o cununie, zic. Aveaţi o cununie astă-seară.

– Hmmm… io mai ştiu, taică! Oi fi avînd, da’ am uitat! Cînd mi-aţi spus?

– Duminca trecută, Părinte! Strigă şi Naşa bătrînă că ajunsese deja lîngă noi şi-l înjura printre dinţi cu foc. Io ţ-am zis duminica trecută după slujbă, cînd am venit la tine şi te-am luat deoparte! Cum dracu’ uitaşi?

– Ei, ce să fac, Etă, mai uit şi io, mai uit că-s bătrîn! Lasă că se rezolvă. Să intru şi io în curte, să mă pregătesc şi viu! Acuş viu şi-i cunun!

– Uiţi de băutură, nu de bătrîn, dă-te dracu’! mai prind din zbor de la nasă-mea. Doar eu, popa nu. Mai bine.

Tîrcovnicul s-a dus să deschidă uşa, alaiul a intrat în biserică şi s-a pus pe aşteptat. Veselie, rîs, glume tîmpite, apoi îngrijorare, plictis, copii nerăbdători care-alergau de nebuni prin biserică. Ce era să facă nuntaşii încălziţi de drum şi de vin? Cumnată-mea făcea feţe feţe cu surorile ei şi cu mă-sa, bănuind de pe atunci ce soartă o aşteaptă pe biata mireasă în satul ăla în care şi popa e beţiv, frate-meu doar ce se mai descreţise un pic, naşul în formă mare. Vine şi popa  a cărui pregătire constase în spălat barba de praf, scuturat reverenda un pic şi pus epitrahilul deasupra. A intrat în altar, a mormăit ceva neînţeles şi a ieșit cu crucea în mînă. Ţîrcovnicul deja aşezase masa cu cele trebuincioase cununiei, aprinsese şi tămîia, aşa că slujba putea începe. Şi a şi început! Cinci minute încheiate a cîntat pe repede înainte părintele! Cuvintele doar el le înţelegea şi nu sunt sigură dacă erau toate din slujba de cununie. După cele cinci minute si un Amin cîntat pe nas de tîrconvic, cînd toți reușisem să intrăm în atmosfera calmă și magică a slujbei, popa s-a oprit și-a strigat de-a răsunat biserica:

– Măăărieee!!

– Îuuu! Ce-ai?

– Mă-ta-i acas’? În numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfîntului Duh!

– Nuuu! E la fra-su, are o treabă!

– Aha, bine! Vaca mea veni? Amiiiin!

– Aha! E la poartă!

– Bag-o în curte! Și trimite-o pe mă-ta s-o mulgă după aia! Doooaaamne miluieeeesssteeeee!

Ce-a urmat nu poate fi redat fidel în cuvinte. Frate-meu tuşea, cumnată-mea se ţinea de burtă, Naşul s-a aplecat şi se lovea cu palmele pe genunchi, lăsînd lumînarea în grija cumnatului de mînă, naşa lăcrima deja, iar eu cu Carmen ne-am bulucit pe uşă afară să slobozim în hohot toată tensiunea zilei. După încă douăzeci de minute slujba era gata şi frate-meu putea să-şi sfîrşească cu succes viaţa de burlac. Iar popa să-şi vadă liniştit de mulsul vacii. Sau al Măriei, încă nu-mi dau seama bine.

Povestea lor


A văzut întîi o poză într-un album, la un prieten. Era un instantaneu din parc cu un grup de tineri pe o alee însorită. Fotografia era făcută din spate, așa că nu se vedea fața niciunuia, doar mîini petrecute peste mijloc, degete împletite, pași. În spatele tinerilor o femeie cu păr scurt, cu raze jucăușe în păr, cu o geantă uriașă pe umăr, pășea cu fruntea aplecată de-un gînd. Și-a zis în gînd ”strașnică femeie, delicată ca salcie pletoasă pe malul unui lac. A simțit nevoia s-o cunoască și și-a întrebat prietenul cine este doamna. A aflat apoi, întîmplător, a cunoscut-o în același cerc de prieteni.

El căsătorit de cîțiva ani, la a treia căsnicie. Ea, ca și el, căsătorită de-o viață, mai degrabă resemnată decît fericită. Și-au scris pe mail un timp, și-au povestit viețile cu bune și rele, cu așteptări și vise spulberate, cu realizări mici, dar importante. Amîndoi trecuți de vîrsta la care sîngele dă repede în clocot, ceea ce i-a ajutat de fapt să comunice și să se înțeleagă mai bine fără să fie nevoie să se întîlnească față în față. Le era bine așa, dimineața se trezeau, priveau pe fereastră cu gîndul aiurea în timp ce cafeaua fierbea în ibric, își deschideau computerele și-și citeau mail-urile în același timp. Își răspundeau și schimbau impresii cît timp își savurau prima cafea a zilei, apoi plecau mulțumiți la treburile zilnice.

Într-o dimineață ea a lipsit de la apel și el n-a putut să înghită mai mult de o gură de cafea, și aia ajunsă în stomac cu nodul uriaș întîlnit în gît. Nu-și găsea starea, nu putea să se miște de lîngă computer, nici măcar pînă la baie să-și facă duș ca să poată pleca la birou. A venit ora de plecare și ea tot nu răspundea întrebărilor lui disperate. L-a apucat așa, o sfîrșeală și o durere de cap cu amenințări de migrenă. A sunat la serviciu și s-a învoit pe motiv de boală și șefa lui a fost chiar îngrijorată, pentru că vocea îi suna ca cea a unui om bolnav. Soția s-a mirat că l-a găsit acasă cînd s-a întors de la birou, habar n-avea că și-a luat liber, pe ea uitase s-o înștiințeze.

S-a speriat femeia cînd i-a văzut ochii roșii de la atîta privit în ecranul mut al computerului. ”Iartă-mă, mami, azi chiar nu sunt bine, cred că m-am căpuit de la aerul ăla condiționat că nebunele alea sunt toate în călduri acolo, nu pot să-l țină decît pe 16 grade, parcă-s la polul nord în fiecare zi!”, i-a zis așa, într-o doară, ca să evite întrebări la care nu avea răspuns. Nici el nu știa ce-i cu stările astea apărute așa, din senin. Computerul l-a închis, deși nu se întîmpla asta în zilele în care totul era bine între ei dar ea nu a bănuit nici măcar o clipă că el ar fi avut ceva de ascuns. Soțul ei era ca o carte deschisă, îi știa toți pașii, fiecare privire ascunsă cînd greșea ceva, fiecare răspuns în doi peri atunci cînd era nervos, îi adulmeca fiecare plecare și fiecare întoarcere acasă. Nici n-a venit vreodată cu parfum străin. S-a dezbrăcat în liniște, s-a schimbat în haine ce casă și s-a retras în bucătărie să pregătească cina. El a tras draperiile și s-a întins cuminte în pat. Valuri-valuri, transpirații reci treceau peste fruntea lui. A adormit într-un tîrziu și a visat că se prăbușește într-o mlaștină cu nisipuri mișcătoare în care se afunda tot mai adînc cu cît se zbătea să scape. S-a trezit speriat cînd apa neagră a deschis gura și l-a înghițit cu totul. A respirat o dată adînc, ca ieșit de sub un val și-a deschis ochii. Afară se îngîna ziua cu noaptea, din bucătărie se auzeau discuțiile purtate pe un ton liniștit de soție și băiatul cel mic, din dormitorul copiilor se auzeau bașii unei melodii la modă, băiatul cel mare își făcea temele. Era lac de apă. S-a ridicat, a mers la baie, a băut o gură de apă și-a deschis computerul. L-a găsit la fel de tăcut. Nu i-a mai scris decît o frază. ”Iubito, pe unde-mi umbli? Nu știi că te aștept?” A apăsat pe ”send”, a închis și s-a lungit din nou în pat, pe întuneric. Soția a intrat o singură dată să-l întrebe dacă nu vrea să mănînce sau are nevoie de ceva. A țipat la ea să-l lase în pace, că iese singur și-și ia dacă are nevoie de ceva. Femeia a tresărit, a închis ușa și nu l-a mai deranjat. Era bolnav, săracul, ce putea să-i facă?

Au trecut trei zile pline de coșmaruri pînă în dimineața în care a deschis computerul și-a găsit obișnuitul răspuns. Aproape că-și pierduse orice speranță, mai ales că nu avusese inspirația să-i ceară numărul de telefon, s-o găsească cumva. În dimineața aceea a fost fericit, cel mai fericit, o fericire care-i provoca bătăi repezi de inimă și-l făcea să simtă fiorii adolescentini ai primei iubiri. Oare, asta e dragoste? Acum trei zile era doar prietenie.

” De cînd vorbesc cu tine am avut timp să-mi evaluez viața și-am realizat că mă trezesc în fiecare dimineață lîngă un străin pe care nu știu de l-am înțeles vreodată. Mă ridic în capul oaselor peste noapte și-l privesc la lumina tremurătoare a felinarului din stradă. El doarme neîntors, nici măcar nu simte privirea mea. E întunecat și pierdut în somnul lui, uneori sforăie și-i dau un ghiont să se miște, alteori doar respiră regulat lîngă mine. Îmi vine să-i pun perna pe față, să-l văd cum se zbate, măcar așa l-aș simți viu. Credeam că pot gestiona în continuare relația asta, dar e din ce în ce mai greu, mai ales de cînd te-am cunoscut pe tine. Nu mă înțelege greșit, nu ești tu vinovat pentru nimic, de vină sunt eu că mi-am făcut iluzii, credeam că oamenii se pot modela unul pe altul, că fiecare se pliază pe nevoile celuilalt și ajung să îmbătrînească frumos împreună. După douăzeci de ani de căsnicie mă trezesc în fiecare dimineață lîngă un străin care se îndepărtează cu fiecare zi mai mult de mine. Am decis să divorțez.”

Un răspuns fără nicio legătură cu toate discuțiile lor anterioare și niciun răspuns în fapt. Un loc ascuns din viața celei pe care ajunsese s-o considere indispensabilă fericirii lui și un număr de telefon care avea să-i lege în continuare pînă cînd ea avea să-și găsească un alt cămin cu o conexiune la internet.

Era bine, era rău? Nici el nu știa să spună, doar simțea liniștea cum coboară încet, din nou, în viața lui. A salvat repede numărul în telefonul personal. O chema Mihai. Nu, nu voia să se ascundă de soția lui, voia doar să evite niște discuții inutile care le-ar strica armonia conjugală și, într-un fel, voia s-o păstreze doar pentru el.

A ezitat un timp să folosească numărul de telefon. Căsnicia îi era liniștită, nu plină de pasiune, dar nici înghețată, avea copii suficient de mari ca să înțeleagă dacă se întîmplă ceva cu părinții lor iar soția lui, așa rece cum părea, era o femeie respectabilă care nu merita să fie înșelată. Totuși, cealaltă era ca fructul de dincolo de gard, rumen, strălucitor și parfumat, îl ademenea gîndul că ar putea să muște măcar o dată cu poftă din el.

Într-o după-amiază ploioasă cînd traficul îl ținea blocat la volan și la radio se vorbea despre un subiect arzător în politica momentului a pus mîna pe telefon și-a apăsat pe inițierea apelului. În difuzor a auzit vocea pe care-a visat-o nopți la rînd. Nu divorțase, hotărîse de comun acord cu soțul ei să-și mai acorde o șansă și totuși…

A doua zi s-au întîlnit la o cafea, apoi la un hotel, apoi prin tot felul de locuri ascunse de ochii indiscreți ai cunoscuților. Flacăra ce s-a aprins era să-i mistuie pe amîndoi. Pentru ea, divorțul n-a mai fost o opțiune, a devenit o realitate iminentă, într-un final. Pentru el, căsnicia a devenit un lung șir de minciuni și ascunzișuri. S-au înmulțit plecările în delegație, șefa a devenit o idioată insuportabilă care-l oprea zilnic peste program, copiii îi dădeau dureri de cap iar soția era tot mai departe de omul nou care întinerea zi după zi pînă diferența a devenit de nesuportat în public. Poate că ar fi bine să ia și el în calcul divorțul- era gîndul care revenea obsesiv zi de zi. Nevasta îmbătrînea și se urîțea de zece ori mai repede ca el, era mult mai rece și mai întunecată ca cealaltă care-l aștepta zilnic cu brațele deschise și găsea totdeauna timp să-l surprindă plăcut cu ceva nou la fiecare întîlnire. Dacă n-ar fi fost copiii i-ar fi fost mai ușor, dar și așa, cîte vieți are un om? Poate mîine, cine știe…

După niște ani, ea s-a săturat de statutul de a doua femeie, a început să-și dorească o familie,  un cămin cald în care să-l aștepte seara cu cina, în care sărbătorile să-i prindă împreună, un cămin pe care să-l încălzească gînguritul unui copil. Nemilos, timpul își punea amprenta pe fiecare în parte și pe amîndoi la un loc. Clipele liniștite și vesele de înainte s-au schimbat în litanii prelungi pline de lacrimi. El ar fi dat cu căciula de pămînt, de-ar fi avut, nu-i plăcea s-o vadă nefericită, nu-i plăcea nici că discuțiile de acasă se prelungeau supărător în oaza lui de liniște, în locul în care-și găsea refugiul și-și încărca bateriile pentru a mai suporta încă o zi duplicitară. Încet-încet, toată bucuria întîlnirilor s-a stins și din relația lor a rămas doar un lung șir de reproșuri și multe resentimente.

Continuarea o poate scrie oricine. Putea să rămînă o prietenie frumoasă, bazată pe încredere și respect reciproc, sau putea să meargă către o relație mult mai profundă care să includă și sentimente și sex și care să le dea iluzia unei iubiri tîrzii ce i-ar fi putut împlini pe amîndoi așa cum și-au dorit.

Există doar prietenie între un bărbat și o femeie? Da, există, dar situațiile sunt atît de rare că nici nu pot fi luate în calcul la o eventuală evaluare. Poate nu sunt atrași unul de celălalt, poate diferența de vîrstă e prea mare, poate se cunosc de copii, poate se iubesc într-un mod frățesc, poate doar unul iubește și nu îndrăznește să tulbure existența celuilalt cu prezența sa, se mulțumește să facă parte, chiar dacă doar parțial, din viața lui. De cele mai multe ori (procentul e covîrșitor), se ajunge la mult mai mult și, din păcate, se și stinge la fel cum a început, pentru că-i greu să-ți clădești fericirea pe nefericirea altcuiva deși, uneori, tocmai ruptura ar fi fost cea care i-ar fi salvat pe toți.

De ce iubesc Clujul


Clujul e ca o respirație adîncă dimineața, după ce te-ai spălat pe dinți. Proaspăt, răcoros, parfumat. E ca o zi de duminică după un mare efort. E tînăr, chiar dacă în realitate e atît de bătrîn că Bucureștiul nostru ar putea să-i spună ”bunicule”. Orașul ăsta respiră curățenie și pace, trebuie doar să ții ochii deschiși. Și sufletul. Atunci ți se strecoară pe sub piele și nu mai pleacă.
Poate părea prozaic și fără imaginație. Ei își numesc cartierele după reguli simple de conviețuire. Acolo ești în Mănăștur, în Bună dimineața, sau Bună ziua, sau în cartierul Între lacuri, care, normal, crește din mai nimic între două lacuri. În jurul unuia din lacurile astea două s-a născut de cîțiva ani un parc. ce se așterne cuminte la picioarele singurului Mall din oraș. Da, niște săraci clujenii ăia, noi, la București avem fiecare mall-ul nostru, care mai de care mai frumos. În jurul lacului se-ntîmplă viață. Copiii își scot bicicletele la soare, îndrăgostiții se țin de mînă, iarba n-are interzis la călcat și, totuși, este mai verde decît cea cu plăcuțe de avertizare de pe la noi.
În mijlocul lacului e o țîșnitoare și apa ce cade cuminte înapoi în lac face un curcubeu la fiecare apus. Pare incredibil, dar nu miroase nici a nămol, nici a baltă, nici a Dîmbovița. Miroase a apă curată de izvor, ți se face sete dacă treci prin zonă.20171019_164114
Pescarii au locul lor pe lac. Vin cu scăunele, sandwich-uri, undițe și pescuiesc liniștiți fără să-i întrebe nimeni de autorizație. Pun pariu că peștele pe care-l prind ei pe lac este și bun de mîncat, depun mărturile toate pisicile grase cărora li se servește prînzul la botul calului, lîngă scăunelul de pescuit. Da, știu, e ciudat, dar oamenii ăia nu se tem că pisicile le vor transmite cine știe ce turbare, nu se tem să se îmbolnăvească de toleranță și iubire, nici măcar de la animale.IMG_20171018_171639
Și mai ciudat e că la ei, cînd intri într-un magazin, ești întîmpinat cu zîmbet. Doamne, ce oameni, să se bucure în halul ăla de cumpărători încît să le facă toate poftele! E de neconceput, nu-i așa? Ei așa ciudați sunt. Dacă te duci să cumperi mîncare au răbdare să-ți alegi și-ți mai urează și ”poftă bună” după ce i-ai frecat un sfert de oră cu pretențiile tale.
Să te ferească Dumnezeu să ai nevoie să iei un taxi în Cluj! Nu mașinile sunt problema, ele nu se deosebesc prea tare de cele din București, sunt la fel de obosite și triste, oamenii sunt aiurea rău. Nu știu să ia suta și să-și oprească partea. Ăia au tot timpul mărunțiș pentru rest, ba se mai și agită ca naiba dacă le spui că nu e cazul. Cum să păstreze zece lei dacă cursa ta a făcut 5,60? Trebuie aduși la specializare în București, că sunt și ridicoli cu graiul lor ardelenesc atunci cînd se agită.
Oricît de ciudat ar părea, deși e un oraș cosmopolit, niciunul nu umblă cu ecusonul în piept. Nu-ți dai seama care-i român, ungur, polonez, ceh, sau ce nații se mai nasc și cresc acolo. Doar negrii se deosebesc de restul, că-i ajută culoarea, în rest, trăiesc așa la grămadă, îți zîmbesc la grămadă, te ajută la grămadă dacă ai nevoie. Oh, pînă și ungurii te servesc, chiar dacă nu știi să ceri pîine în ungurește.


Bisericile lor stau liniștite una lîngă cealaltă și nu se mușcă deloc. Uneori nici măcar un gard nu le desparte. Oamenii se salută politicos cînd le calcă pragul, indiferent în ce limbă se roagă, indiferent în ce confesiune sunt botezați.
Și cei mai ciudați din toți sunt tinerii. În fiecare duminică își pun straiele bune și pleacă la biserică. Îi întîlnești la slujbă și te miri de liniștea ce coboară peste ei. Studenți, liceeni, proaspăt căsătoriți, părinți cu copii mici. Stau liniștiți și se roagă alături de bunici primeniți sau de babe cernite cu basma și flanelă din lînă tricotată în casă. Toți sunt senini, nu vezi nicio babă pornită să te dezbrace din priviri, nici să-ți atragă atenția că nu faci crucea cum trebuie, sau că nu știu ce mătănii nu ai bătut la momentul potrivit.
O babă de-a lor, din asta cu fața ca o stafidă aurie, a avut tupeul să întindă mîna să mă ajute să mă ridic după sfînta liturghie. Pe mine mă dureau rău genunchii. M-a făcut să-i mulțumesc printre lacrimi iar ea mi-a zîmbit cu toată fața ca o lumină de ceară aprinsă. ”Lasă, mamă, sănătate să-ți dea Dumnezeu!”. Cine a mai pomenit așa ceva?20171014_162845
De ce iubesc Clujul, un oraș atît de pestriț? Pentru că e ca sufletul meu, un copil mare și blînd, cu oameni calzi. Acolo m-am simțit acasă deși am ajuns pentru prima dată, în cea mai grea perioadă a vieții mele. Acolo am respirat printre lacrimi și cineva s-a oprit să mă întrebe dacă mi-e bine. Acolo, un medic considerat de mulți un om dur și arogant, a știut că sufletul unei mame nu pleacă departe de copilul ei și mi-a oferit un pat alături.
Acolo, nici măcar o infirmieră nu mi-a dat de înțeles că așteaptă o atenție și era pe vremea în care guvernul încă nu se gîndise să le mărească veniturile. Pînă și o babă stafidită s-a aplecat să mă ridice cînd singură n-am mai putut. Nu m-am simțit nici măcar o clipă hărțuită, amenințată, studiată de la distanță, în pericol. Mi-a fost acasă. De asta-l iubesc și mă voi muta aproape în viitor. E locul în care vreau să mă odihnesc de viață.20171014_170056

oprește-te, îți zic!


Oprește-te viață,
măcar puțin,
mai lasă-mă să-mi umplu
sufletul de liniște aici,
în ochiul furtunii,
mai lasă-mă să-mi încarc ochii
de curgerea lumii,
mai spune-mi povești
pe care nu le-ai spus nimănui.
Oprește-te viață,
măcar un timp,
mai lasă-mi lumina ochilor
și bucuria răsăritului,
lasă-mi o ploaie ca-n alte veri
și-un curcubeu să mă înfășoare-n culori.
Oprește viață, măcar azi,
caruselul ăsta nebun,
închide-i gura
să nu mă înghită între două hohote de rîs,
apoi azvîrle-mă-n nori.
Mă voi întoarce călare pe-un fulger
să lovesc pămîntul cu sete
să-l despic în două ca pe un pepene răscopt.
Oprește-te viață, îți zic!
mai am ceva netrăit de trăit.

Costică


De la poza asta au trecut 9 ani. El e Costică, mînzul care ne-a crescut pe toți. Mie mi-a crescut dragostea de cai și doi copii. La început au fost toți mici, copii cu bucurii de copil. Nu prea știai ce gîndește, el și mînz era atipic. Venea lîngă gard, și-apăsa cu fruntea în plasa de sîrmă, să-l pupe copiii. Erau mici toți pe atunci, el mînz, ei prunci care abia se țineau pe picioare. Și-a păstrat obiceiul toată viața. Mergea pe lîngă maică-sa în legea lui, cu gîndul dus departe și picioarele tîrșite prin praful drumului. Odată, Gheorghe, omul de casă al socrilor mei, a avut proasta inspirație să-l tragă de coadă. Credea că e atît de leneș, că nici măcar nu-și va trage coada din mîna lui. Era să rămînă fără dinți, cu rapiditatea cu care clipești. Atunci și-a cîștigat dreptul de a fi considerat un cal adevărat, nu o mîrțoagă. Nu-i plăceau bețivii, nu-i plăceau certurile, nu suporta să fie înjurat, nu suporta oamenii nervoși, nu-l suporta pe bărbatu-meu și-l mușca ori de cîte ori voia să-l pună-n ham. Iubea copiii. Cînd plecau la adăpat îl trăgeau lîngă poartă, se urcau pe grămada de lemne și-l încălecau singuri, fără șea. El aștepta cuminte să-i simtă în siguranță pe spinarea lui și se lăsa strunit de mînuțele lor mici. Îi purta ca pe-o comoară, cu grijă, să nu-i lovească. Ei erau mici, el crescuse mare și ciolănos, știa deja cît de grea e căruța plină, își cîștiga singur dreptul la porția de otavă.
După ce-am plecat noi l-a dat unor rude care-l legau să pască în curtea bisericii. Viața lui s-a schimbat radical dar, cumva incredibil pentru un cal, ne păstra și pe noi prin gîndurile care-l însoțeau tot timpul. Poza e făcută în 2010, la 5 ani după ce n-o mai văzuse pe fiică-mea. Erau în curtea bisericii, o petreceau pe ultimul drum pe soacră-mea. În ochii lui citesc și acum tot. O viață de om, o viață de cal, ce mai contează? O iubire pierdută.
Mi-e dor de el ca de copilul meu părăsit după o căsnicie ratată.
44821_143885865644786_3586511_n

Perseide


Am stat odată o noapte întreagă pe balconul unui hotel de pe malul mării, să văd perseidele. Jos, pe terasa restaurantului, era mare nuntă. Muzică la maxim, chiote, urlete, joc.
Din balconul meu vedeam parcarea hotelului îngrădită cu gard verde de sîrmă împletită și luminată a giorno. Era goală, doar vreo 3 mașini și-un paznic ce privea cu jind la cheful din restaurant. Mirosea înnebunitor a friptură de porc și-a sarmale.
Simțeam cum somnul îmi umblă prin măruntaie și-ncearcă să mă doboare, dar rezistam eroic, trîntită în balansoar, cu pătura înfășurată pe umeri și picioarele ridicate pe balustradă. Mă gîndeam la nopțile de duminică din copilărie, cînd mama cu tate ne încuiau în casă și plecau la nuntă iar eu așteptam pînă în crucea nopții să se întoarcă și să-mi aducă prăjituri. Cînd auzeam că scîrțîie poarta mă întorceam cu fața la perete și mă prefăceam că dorm. Mama venea și mă trezea ușor să-mi dea comoara mult așteptată, iar eu mă prefăceam buimacă, să nu-mi dau de gol bucuria cu care primeam în poală pachețelul parfumat. N-am mîncat nicicînd prăjituri mai bune ca fursecurile acelea cu untură tăvălite prin zahăr pudră, cu aromă de vanilie și un vag iz de litere de plumb imprimate pe hîrtie de ziar. Îmi venea să cobor să cerșesc și eu măcar o prăjitură, dar eram sigură că n-aveau nicidecum fursecuri cu untură în meniu.
Din muzică nu-mi aduc aminte mare lucru, doar toba care bătea sacadat ritmul cu ciocănelul în timpanele mele. La microfon se chinuia să mențină atmosfera încinsă oarece vedetă populară. Așteptam, așteptam și-mi adunam în gînd dorințe. Le așezam una lîngă alta, să le am la îndemînă cînd începeau stelele să cadă. Cîte una pentru fiecare stea și se anunța o ploaie de stele.
Nu mai văzusem o stea căzătoare de la nouă ani, din seara în care Doda mea făcuse un mic ocol cu ea să-mi dea de veste c-a plecat. Poate de aceea eram și-un pic nerăbdătoare, poate de aceea mă deranjau foarte tare felinarele aprinse ale parcării. Într-un tîrziu, spre 4 dimineața, muzica a tăcut brusc. S-a așternut o liniște ca-n ziua dintîi, înainte să te-ncăpățînezi să scoți capul în lume. Marea mîngîia țărmul cu șoapte în rest, nici măcar un greier nu mai scîrțîia din scripcă în iarba plină de rouă. Ochii îmi ardeau sub pleoape, cereau stingerea și fix înainte de-a ceda tentației să plec în pat, prin întuneric a trecut repede prima stea. Nici n-am avut timp să mă dezmeticesc, îmi venea să-mi dau palme, să mă conving că nu dorm deja. M-am ciupit. M-a durut. Aș fi fugit pînă la baie să dau cu apă rece pe ochi, dar mă temeam că o pierd pe a doua și voiam să văd măcar una, una singură de care să agăț o dorință.
Nu m-am mișcat, am rămas acolo cu ochii în cercul de foc al somnului și-am așteptat. Următoarea a apărut după 10 minute și s-a stins la fel de rapid.
Era ciudat, veneau de undeva din dreapta, zburau razant către șirul de plopi din stînga și se stingeau încet înainte de-a le atinge vîrful. Aveau traseul stabilit și nici măcar una n-a fost suficient de rebelă să zboare invers.
După aceea au început să vină repede una după alta și nu le-am mai putut ține socoteala. Unele erau mari, aproape, altele atît de mici că păreau ace aprinse pe cer. Ace în carul cerului. La fel de repede se stingeau, de parcă nici n-ar fi fost.
Eram fascinată, nici să respir nu-mi venea. Într-un final, cînd întunericul a început să se dilueze, m-am ridicat și m-am dus și eu la culcare. Aveam inima plină de fericirea atîtor povești stinse-n vîrful plopilor. N-am apucat să-mi pun nicio dorință, le-am strîns chită și le-am luat pe toate cu mine în pat.
Am căutat și-n seara asta stelele căzătoare pe cerul Bucureștiului, dar luna e aprinsă fix deasupra capului meu și ochii nu-mi mai sunt în stare să distingă-n jurul ei stele care să tragă brazde în întuneric, iar aerul răcorit poartă miesme de gunoi, wc public, apă stătută, noroi fiert, smog, dejecții. Nu mai miroase a apă sărată și-a alge ca atunci, în balconul hotelului de pe malul mării și fierea mea încă face nazuri. Păcat, mi-ar fi plăcut să văd una, măcar una mică-mică. Aveam un mănunchi de dorințe să-i dau.

urc


urc și lemnul
înfrunzește greu pe umeri,
din brațe-mi cresc crengi
tinere spre cer
ochii-mi înfloresc
albastru de nu mă uita
ca ochii tăi
sîngele-mi curge aprins
prin vene
și piatra-mi rodește
sub tălpi.
urc și fiece pas
e un chin
smuls din inima vie
a pămîntului.
îmi port viața răstignită
pe umeri,
respirația-mi e rug aprins
sub coaste
urc și mai am puțin,
atît de puțin
pînă la steaua care-a răsărit,
pînă ating
cerul cu mîna-nfrunzită,
pînă prind
rădăcini adînci în stîncă.

Un om liber


Îl întîlnesc în fiecare zi, uneori chiar de două ori, odată dimineața la dus, a doua oară seara, la întors.
Stă pe aceeași bancă cu vopseaua jupuită și privește spectacolul lumii ce-i trece prin față. Nu face nimic, nu cerșește, nu se ridică, nu se mișcă. Stă rezemat într-un baston încălțat cu fier și atît. Are alături o sacoșă soioasă în care se găsesc de toate. Uneori se văd pachete de mîncare, alteori o sticlă de bere ieftină, cîteva boarfe murdare. Și el e murdar, atît de murdar că ar trebui să dea jos cîteva rînduri de jeg ca să-i iasă pielea la lumină. Nu știu cînd mănîncă, eu nu l-am văzut niciodată să facă o mișcare cu vreun membru. Doar ochii și-i plimbă neobosit peste lume. Pînă și nevoile și le face acolo, pe loc, balta de sub bancă nu se usucă aproape niciodată, dimpotrivă, pleacă pîrîu pe trotuar pînă sub mașina parcată regulamentar pe margine, iar locul pute de trăznește, mai rău ca o budă ecologică lîngă un șantier de construcții.
Uneori mă salută. ”Săru-mîna, doamnă!”. Nu că ar vrea să-mi ceară ceva, ci pentru că așa e el, bine-crescut. Apreciez gestul, e un mare efort pentru o persoană care nu face nimic, niciodată. Am senzația că și el mă recunoaște, sunt de-a casei cumva. Eu îmi țin respirația cîțiva metri buni, trec aproape alergînd pe lîngă ”casa” unde-și face veacul.
Într-o dimineață n-am avut puterea să trec pe lîngă banca împuțită, ar fi fost prea mult pentru fierea mea dătătoare de migrene. Am traversat înainte de colț și-am preferat să merg pe lîngă gardul zonei industriale de vis-a-vis. M-a petrecut cu privirea pînă după curbă, îi simțeam tristețea ca o piatră grea în spate. M-a făcut să mă simt o trădătoare.
Doar cînd plouă lipsește și atunci mă întreb unde și-a mutat punctul de observație, nu-mi vine să cred că pot să trec pe trotuar fără să fiu nevoită să-mi țin respirația pînă leșin. A doua zi, totul reintră în normal.
În ultimul timp și-a făcut și prieteni care-i țin companie pe banca prăpădită. Un bețiv și o bătrînă surdă. Cu toate astea, nu uită niciodată să mă salute și să mă petreacă cu privirea. E cel mai liber om de pe pămînt.
*
Mi-a venit în minte cînd am citit niște comentarii la postarea unui prieten. Sunt unii care chiar cred că libertatea nu există iar eu nu știu ce e mai trist, să-ți pierzi libertatea de bună voie și să devii sclavul rutinei, al banului, sau al cine știe cărui țel, sau să pleci la drum convins că nu ești niciodată liber.

La ștrand


A adus-o în buzunar. Era cît codița unui iepuraș de pluș cu pete, unghii lungi ca niște ace, urechi mici-mici, ochii rotunzi rimelați, pernuțe roz și pete rotunde pe burtică. Păr nu prea avea, dar de-ar fi avut ar fi arătat ca un minunat ghepard cenușiu împreunat cu un tigru bengalez în miniatură. Ea dormea într-un buzunar, o seringă de plastic plină cu lapte de o culoare maronie în celălalt buzunar.
A întins repede mîna și mi-a vîrît-o sub nas.
– Uite mami ce frumoasă e, vezi, vezi?
– Văd, mamă, e ca un șobolan! Unde-i e mama?
– N-are. Sunt 4 frați, i-a găsit un coleg într-o pungă aruncați în ploaie. Atunci nu avea ochi, acum are deja o săptămînă, i-a deschis!
– Și ce facem, mami, cu ea?
– O creștem, mi-a zis dintr-o suflare.
– Cum, mămică? Asta are nevoie de lapte de la mama ei, nu poate mînca singură. Cum s-o creștem?
– Îi dăm cu seringa, uite, m-a învățat Bogdan! Bogdan era colegul de-i găsise. M-am uitat la ea cum o întoarce cu cracii în sus și i-a apropiat seringa de gură. Arătarea s-a zbătut puțin, a prins seringa cu toate lăbuțele și a început să sugă cu poftă.
– Vezi? Nu e fascninată?
Era atît de entuziasmată că-i străluceau ochii verzi și i se accentuaseră pistruii pe nas.
-Văd, îmi place, e drăguță, dar nu putem să-i dăm lapte din care bem noi, mămică, nu e bun. Eu nu știu cum se face laptele pentru ea.
Am luat-o în mînă, am mîngîiat-o puțin pe burtica umflată și-a început să toarcă. M-a topit.
– Hai că încerc s-o cresc și pe ea cum te-am crescut pe tine. Pe atunci habar n-aveam că era lapte special pentru pisoi, încă nu se dezvoltaseră pet-shopurile ca acum și sinceră să fiu nici banii nu ne dădeau afară din casă, abia venisem în București, stăteam cu chirie, aveam multe cheltuieli pe care să le acopăr singură. I-am îndoit laptele cu ceai de mentă pînă cînd a crescut puțin mai mare de-a început să mănînce singură. Cînd îi era foame avea un țignal de scula în picioare blocul pînă la etajul 9, cînd era sătulă era iepurașul pe baterii duracell, nu obosea niciodată. N-a crescut ca din apă, era tot o răgălie cu burtica mare, poate pentru că avea părul foarte-foarte scurt. Parcă era îmbrăcată în piele vopsită, nu cu blăniță, ca orice pisicuță. Ne-a intrat pe sub piele imediat.
Era vară, soare, cald, vreme incredibilă de plajă așa că ne-am făcut noi planul să mergem la plajă în duminica următoare, numai că fiu-meu plecase pentru cîteva zile iar noi nu ne înduram să lăsăm răgălia singură în casă. Avea trei săptămîni de cînd era la noi.
Ne-am codit un pic, nu voiam nici să rămînă una acasă să plece cealaltă singură la ștrand, pînă la urmă ne-am hotărît. Am împachetat prosoapele de plajă, am luat apă, fructe, am îmbrăcat costumele de baie pe sub haine și-am pus pisica deasupra, în sacoșă.
A fost cuminte, n-a dat niciun semn pînă am plătit biletele și-am trecut de poartă, dormea legănată pe prosoape. Cum am ajuns la șezlonguri și-am pus sacoșa jos, cum au apucat-o urletele. Își făcuse fata siesta, voia mîncare. Noi nu luasem nimic, dar nimic pentru ea. Am mutat-o din brațele mele în brațele fiică-mii, am încercat s-o mîngîiem, s-o păcălim, pas de-o liniștește, urla de parcă voiam s-o jupuim de vie, de se uita tot ștrandul la noi.
Pînă la urmă mi-am călcat pe inimă, m-am dus la grătarul de unde fumul înnebunea corpurile încinse și unde curgea berea în valuri, am stat la coadă și-am cumpărat un mic. L-am rupt bucățele și i-am dat fiarei. O jumătate de mic a halit. Lua bucățica de carne din mîna mea de parcă nu mîncase nimic de cînd o făcuse mă-sa și mă mîrîia amenințător dacă încercam s-o fac să înghită mai încet. S-a săturat, s-a întins pe mijlocul șezlongului și și-a făcut siesta de parcă acolo era locul ei și nicăieri în altă parte n-ar fi dormit mai bine. Eu a trebuit să-mi întind prosopul alături, pe pămînt, să nu deranjez diva.
A fost cea mai mișto zi de plajă. La plecare fiică-mea deja îl agățase pe Don Juan-ul ștrandului, cel care știa să sară artistic în apă și să-și etaleze mușchii de mureau fetele toate după pătrățelele lui. Numai el nu a reușit s-o agațe pe ea.